Cum a apărut…dorul

Ce e cu el? De unde provine? Cine l-a creat şi de ce l-a creat?

Tind să cred că într-o zi ploioasă de toamnă, vreo entitate pitică, care bătea mingea de zidul din spatele blocului, s-a plictisit atât de tare încât s-a gândit să creeze ceva….mai distractiv. Părinţii sau prietenii nu l-au mai verificat pe acest…să îi spunem, Bob. Practic, Bob a rămas singur o zi întreagă, meşterind idei prin spatele blocului. Şi ce se întâmplă când laşi entităţile mici şi plictisite să meştereasca de unele singure? Tragedii – asta se întâmplă.

În bătăile unei mingi de fotbal dezumflate, murdare şi în tencuiala unui zid gri închis şi zgrunţuros, Bob a realizat că…e singur. Ce avea de făcut? Avea să îşi manifeste cumva această singurătate însă…nu avea nici cea mai vagă idee, cum şi în ce fel. Aşa că a revenit la bătăile mingii însă de fiecare dată mai tare şi mai apăsat. De la singurătate, Bob ajunsese la furie, şi această emoţie o cunoştea mult prea bine pentru că sora lui mai mare avusese grijă să o creeze şi să o facă faimoasa peste tot (femeile astea…). Între două emoţii, Bob a început să lovească mingea unde vedea cu ochii….sau mai bine zis, unde nu vedea cu ochii. O minge, o lovitură, singurătate, furie şi….geamul Doamnei Ciudate De La Parter. Pentru că atunci când nu şti ce e cu tine, victimele colaterale nu întârzie să apară.

Nimeni-nimic şi Bob a început brusc şi dintr-o dată să plângă în hohote (o altă manifestare pe care mama lui o propusese în Parlamentul Emoţiilor şi care fusese aprobată de o droaie de bărbaţi….sensibili. Şi da, iar femeile…). Zgomotele aproape asurzitoare create de plânsul lui Bob (pentru că mama nu îi explicase şi cum să controleze acest…plâns) au făcut-o pe Doamna Ciudată De La Parter să îşi etaleze capotul vişiniu cu flori galbene, în parcarea blocului. Bob a îngheţat şi a început să urle şi mai tare. De ce? Cum? Până la urmă nimeni şi nimic îi făcuse vreun ceva. Nu se ţipa, nu se urla, nu era muştruluit.

Doamna s-a apropiat de el şi i-a înmânat mingea murdară, întrebându-l doar atât: „De ce?”. Pentru o fracţiune de secundă, Bob a îngheţat şi a început a sughiţa.

„Pentru că îmi e….dor să mă joc, cu cineva.”

De atunci, Doamna Ciudată De La Parter a început să îşi viziteze săptămânal copiii. De atunci, sora lui Bob a început să iasă în oraş mai des cu prietenele. De atunci, bunica de la etajul 1 a început să gătească plăcinte cu vişine pentru toţi copiii de pe scară. De atunci mama lui Bob a început să mângâie mai des. Bob a mai avut momente de singurătate, furie şi vinovăţie însă s-a oprit din a mai meşteri vreo emoţie, pentru că dorul îl tot copleşea de fiecare dată.

Nimeni – nimic pentru că nu există. Bob e doar o entitate mică şi fragilă, femeile iar apar cu emoţii distructive, aşa că nu se aprobă.

Dorul nu se aprobă pentru că…doare.

În Parlamentul Emoţiilor şi astăzi se dezbate problema…dorului.

50 ml de vodkă și un shot

Despărţirile mereu lasă ceva în urmă. E normal, e firesc, e clişeu. E viaţa pur şi simplu.

Despărţirile mi le-am mirosit mereu pe plaje îndepărtate printre scoici sparte şi oameni gălăgioşi. Era locul meu de refugiu. Momentul în care trecutul se scurgea şi se ştergea de pe retina gândurilor şi de pe învelişul alunecos al acelui organ care…ticăie.

Aveam 30 de ani când răsfoiam foile subţiri ale unei cărţi de beletristică pe care sora mea mi-o dăruise pentru „a mă pierde mai repede şi mai mult”. Ce a vrut să spună cu asta? Habar nu aveam; însă mintea îmi era atât de înceţoşată că nici măcar nu am încercat să….mai citesc printre rânduri.

Aveam fix 30 de ani şi 2 luni atunci când vântul mi-a zburat paginile scrise şi când gâtul mi-a fost bruscat spre partea dreaptă a plajei. Doar era cazul să mă pierd….doar era necesar, doar aşa fusesem sfătuită…..doar că,nu atunci, nu acolo.

L-am cunoscut pe Michael pe o plajă gălăgioasă din sudul Spaniei în timp ce îmi strângeam cuvintele unei despărţiri de pe nisipul fin. M-a privit cu aroganţă de pe un şezlong arămiu în timp ce îşi poziţiona tacticos paharul de rom pe o măsuţă transparentă şi îşi aşeza ochelarii de soare oglindă. Cum de am ştiut că mă priveşte? Organul acela care ticăie a început să îmi şoptească apăsat.

L-am ignorat cu desăvârşire timp de minute bune până când transpiraţia unui cristal s-a lipit de coapsa mea dreaptă.

„Gânduri….”

Am ridicat privirea din albastrul prosopului şi ochelarii oglindă pe care cei aproape 2m îi purta cu mândrie ajunseseră atât de aproape de raza mea vizuală. Făcuse efortul de a se aşeza pe nisip lângă mine. Un el aşezat pe nisipul murdar lângă….o eu.

„Nu. Nu sunt gânduri. Sunt despărţiri.”

Atunci a început să râdă simandicos, lăsând impresia că ştia atât de bine despre ce vorbesc. Şi aveam să aflu că….da, ştia. Da, cumva, simţea. Mă simțea.

Michael avea aproape 40 de ani şi era unul din asociaţii unui club de noapte din acea Spanie a despărţirii mele. Locuia acolo de mai bine de 2 ani după o fugă dintr-o altă ţară europeană a cărui nume îmi scapă. Avea prieteni dealeri, peşti, poliţişti, manageri, doctori, avocaţi; avea maşini, motoare, fete. Avea şi nişte ochi verzi ce îmi făceau sângele să îngheţe, un zâmbet feroce şi….multe cuvinte pompoase. Mai avea şi o soţie şi 2 copii undeva într-un alt univers. Era un golan ridicat la nivelul de zeu de propriile neputinte.

„Te-am convins?”

Să mă convingă să mă pierd? Să mă convingă să fug? Să mă convingă să…..?

„Îţi dau voie să mă convingi cu….un pahar de prosecco.”

Despărţirile se sfârşesc mereu tragic. De ce? Cum? Pentru ce? Am învăţat să nu îmi mai răspund la aceste întrebări şi să….mă pierd.

Ceea ce avea să se termine la fel de brusc cum a început; ceea ce avea să fie o noapte trecătoare, a continuat într-o manieră abuzivă, exotică şi pasională.

Nopţile alături de Michael începeau cu 50 ml de vodkă şi un shot necunoscut simţurilor mele. Continuau cu zgomote puternice, cu scârţâituri, cu fumuri ascunse în cioburi. Se terminau mereu dimineaţa printre răsărituri pierdute în aşternuturi satinate, respiraţii sacadate şi miros de benzină. Acel miros de benzină al unui motor care mă târa spre….despărţire.

Unde mă pierdusem? Undeva între plajă şi shotul necunoscut. De ce continuam? Organul care ticăia din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai tare.

În ultimele nopţi ale unor bubuituri puternice, cuvintele lui nu mai încetau să mă ameţească.

În timp ce stăteam atârnată de acelaşi bar al începutului, două braţe puternice mi-au mişcat şoldurile spre….acel altceva. Spre un altceva ce nu îmi dorisem vreodată să existe.

„Eşti iubita mea?”

Voiam să urlu peste orice decibel că „Da”.

Am zâmbit stupid.

„Te-ai vedea într-o relaţie cu mine?”

Voiam să sparg paharul între degetele mâinii stângi şi să zic că „Da”.

Am spus un „Nu”.

„Ai ieşi cu mine la un alt shot într-o altă lume?”

Voiam să mă frâng în braţele lui şi în literele unui „Da”.

Am spus că „Nu”.

„Te iubesc”

Voiam să fug, să plâng, să mă plâng, să îmi urlu un „Unde te-ai pierdut şi de ce nu te mai găseşti?”.Voiam să nu mă mai despart, să continui să ticăi dar să nu mai respir.

„Şi eu te…”

….şi am rămas acolo. Unde? Probabil nu voi afla vreodată.

Aveam 30 de ani când l-am cunoscut pe Michael pe o plajă gălăgioasă din sudul Spaniei. Îmi răscoleam gândurile în fiecare fir de nisip şi îmi sorbeam speranţele în fiecare val al mării în timp ce doi ochi verzi îmi chicoteau despărţirile.

Şi apoi?

Şi apoi prosecco se mai şi termină, nopţile devin mereu zi, mirosurile se schimbă, satinul se transformă în bumbac. Şi apoi momentele se transformă, iar despărţirile lasă mereu ceva în urma lor. E normal, e firesc, e clişeu, e pur şi simplu….viaţa.

Concluzia unei alte regăsiri?

Am învăţat că zeii îşi gustă nopţile tropicale cu 50 ml de vodkă şi un shot. De atunci, am început să îmi savurez valurile mării….la fel.

Pentru că despărţirile (te) lasă mereu….

Iubitei mele roșcate din…

Realitatea se smuceşte zi de zi în basmele unei călduri tropicale menite să îmbete şi cele mai independente suflete.

Realitatea se cere a fi prezentă printre picături de zâmbete şi pași repeziţi în nisipuri aurii. Are tot dreptul să facă asta, doar e….realitate.

Din când în când fiinţele morgane care vrăjesc abisul unei lumi, încep să sângereze. Parcă ştiu că li se apropie sfârşitul şi că vor rămâne o altă istorioară, pe alocuri veselă, pe alocuri tristă, pe alocuri….scrisă şi niciodată rostită.

Realitatea mişcă printre cifrele unui calendar de care se râdea copios parcă acum câteva minute; sau poate acum câteva secunde. Se trezeşte dintr-un somn forţat şi îşi cere dreptul de a….fi prezentă.

Oglinzile sparte ale căldurii încep să şoptească un „o să îţi fie dor de mine”; şi atunci tot ce mai poţi să arunci înapoi e un zâmbet…pe alocuri trist, pe alocuri jucăuş şi să răspunzi cu aceeaşi monedă: „şi ţie o să îţi fie dor de mine…”. Rămâi suspendat într-un „oare?”.

Oare soarele va ofta? Oare apa se va revărsa? Oare fetele morgana vor suspina? Oare povestea îşi plânge şi ea personajele la final?

Realitatea se îmbată agresiv noapte de noapte pentru că îşi cunoaşte limitele. Ştie că din când în când, soarele o s-o mai topească şi apa o va mai curăța. Îşi simte mereu începutul şi îşi linge mereu rănile sfârşitului. Cu toate astea, are un as în mânecă pe care nici o nucă de cocos nu o poate ascunde în învelişul ei – puterea de a exista pur şi simplu.

În dimineţile pierdute printre razele unei lumini albe, realitatea bate apăsat la uşă. Vaporii unor emoţii îmbibate în verdele palmierilor o ignoră cu desăvârşire. Bătăile zguduie fiecare fir de nisip aruncat printr-o cameră necunoscută. Între a rămâne imobilizat pentru totdeauna şi a deschide uşa, mereu alegi să…apeşi pe clanţă. Până la urmă, ziua de ieri a trecut şi un azi e tot ce ţi-a mai rămas.

Iubitei mele roşcate din…lumea de ieri, din şoaptele mării, din veselia momentului, din patimile pasiunilor, din nevoia jocului, din hora unor morgane rănite de cuvânt, îi mai spun doar atât: rămâi aşa, rămâi acolo; doar…rămâi şi zâmbeşte-mi în continuare.

Iubitei mele roşcate din…realitatea unor suspine pline de cuvinte, de vrăji, de angoase existenţiale îngheţate în abis, îi mai spun doar atât: întoarce-te mereu în realitatea care îţi este…acasă.