It must be real and true love!

M-am intors in Iasi city ca sa…plec din nou. As putea mentiona de ce plec din nou in Bucharest city da’…nu pot. Adica pot, dar nu vreau. Am sa vreau si am sa pot peste cateva saptamani cand bagajul vietii va fi complet si cand nemultumirile si sentimentele de ciuda ale unora vor lua amploare (HA!).
In orice caz, acest post nu e despre ce am eu de gand sa mai fac sau despre cat de cald e afara ( nu e deloc cald chiar daca suntem la mijlocul lunii aprilie) este despre…EL – acel sentiment numit fluturasi in stomac, simpatie, sau…dragoste.

Dupa ce m-am bucurat de aparitia unui CD acustic “oarecare”, luni, 8 aprilie, am asistat si la un concert acustic “oarecare” de data asta numai eu si…Bob. Mint. De data asta nici macar Bob nu a mai vrut sa mearga cu mine din cauza unui simptom des intalnit in societatea de astazi, numit: lene. In fine…
Cu cateva zile inainte de marele eveniment, am inceput pregatirile cu grija. Ma gandisem cu ce sa ma imbrac, cum sa ma machiez, imi incarcasem bateriile la camera si meditasem cu grija la ideea: “oare cum voi reactiona de data aceasta?”.
In ziua cu pricina m-am vazut cu un outfit complet dat peste cap din cauza vremii si cu o mare apasare in capul pieptului. Sezand pe o banca la ora 7:45 in fata Teatrului National din Bucuresti mi-am analizat cu atentie posibilitatile: 1. Pot sa ma ridic de pe banca, sa intru inauntru si sa ma rog la toti sfintii ca nu am sa lesin pe drum; 2. Pot sa ma duc sa imi cumpar o sticla de apa ca sa nu lesin; 3. Pot sa fumez o tigara ca sa lesin sigur; 4.Pot sa incep sa ma gandesc la altceva chiar daca sunt la acest concert, la aceasta ora. Am adaoptat ideea punctului 1, amestecata ulterior cu cea de la punctual 4 intrucat, la astfel de evenimente e imposibil sa nu te intalnesti si cu persoane cunoscute.
Am intrat in teatru si nebunia numita “oare pe unde dracu’ se intra in sala” a inceput. Dupa urcat si coborat scari, fatait pe toate culoarele si injurat ( gest total nepoliticos) am nimerit ca prin minune intrarea in sala.
Eram acolo. Randul 7 ( de fapt 6, intrucat se scosese un rand), scaunul din margine. Eu cu mine, pe scaun. Forfota din jur incepuse sa ma oboseasca iar gandul “am sa vomit in teatrul national, chiar in capul doamnei din fata mea” nu ma lasa sa imi butonez telefonul in liniste. Da. Asta faceam. In acele momente si in asemenea momente obisnuiesc sa butonez telefonul fara nici o noima ( intru in meniu si ies din meniu, la modul asta) in speranta ca nu voi fi nevoita sa ridic capul din pamant.
La 8:30 mi-am mutat privirea spre scena. Aceleasi fete vechi plus alte fete noi isi facusera aparitia in fata mea in lumina slaba produsa de niste lumanari. Si atunci, fluturii din stomac, greata, gandul ca “am sa vomit” s-au transformat in frisoane. Bieninteles, am dat vina pe aerul conditionat…care nu exista.
Din 3 in 3 minute, ceva din interiorul meu se transforma. Daca nu imi era frig, imi era ingrozitor de cald, asa ca incepeam sa cred ca am febra; daca nu imi venea sa vomit, nu mai puteam sa respir asa ca ma gandeam la vreo intoxicatie si daca nu ma straduiam sa clipsesc foarte foarte des pentru a stopa niste chestii care voiau sa iasa din ochii mei si sa se prelinga pe obraz, ma chinuiam sa imi aduc, comisurile in pozitie normala.
Dupa 2 ore si 2 bisuri, am alergat cat am putut de repede spre casa. Teoretic: trebuia sa prind tramavaiul. Practic? Imi venea sa fug mancand Pamantul oriunde si oricum.

Oamenii reactioneaza diferit cand vine vorba de acest EL. Unii sunt curajosi si striga in gura mare ca l-au intalnit, altii se ascund sub o piatra si mai sunt unii care constientizeaza ce simt insa nu vor sa admita nici macar fata de ei, iar mai apoi, o iau la fuga.
M-am gandit de multe ori ca traiesc o prostie, cea mai mare prostie chiar. Mi-am zis de si mai multe ori ca mi-am ratat anii de liceu pentru acea prostie. Poate ca am intercut limita de mii de ori, insa, acum, mai conteaza? Acum cand stiu si simt cat de mult imi place “prostia” asta, fara nici un fel de obsesie, egoism, idolatrizare sau mai stiu eu ce, mai am o singura concluzie: it must be real and true love!

Advertisements

Un fan

559787_551573751533622_25766779_nExista numeroase superstitii pe care oamenii le folosesc in repetate randuri pentru a crea in jurul lor un anumit confort sau o anumita stabilitate…mentala.
“ Nu duce gunoiul luni din casa, intrucat iti arunci norocul.”; “Marti sunt 3 ceasuri rele asa ca ai grija”; “Intra cu dreptul intr-o insitutie in care vei avea multe de indurat” ; “Nu te intoarce din drum”; “Nu cheltui bani de luni caci vei cheltui toata saptamana” etc,etc,etc.
Nu cred in superstitii. Mi se pare prostesti si inutile. Cu toate acestea am crescut inconjurata de astfel de expresii iar pentru o buna perioada de timp, o luasem si eu razna. Norocul a fost ca mi-a trecut, iar acum, mai cred intr-o singura sintagma de acest fel: “Daca incepi luna cu o muzica buna, toate cele 29 sau 28 de zile ce vor urma, vor fi bestiale.”

1 martie – o zi obisnuita de vineri sau o zi in care se dau martisoare. Whatever. Pentru mine? Ziua in care am revenit la varsta de 16 ani.
VdV- Iasi – 1 martie – bar Hand, iar corul ce canta “Aleluia” rasuna din ce in ce mai tare in creierul meu.
Povestea? Dupa o zi de aproape…nimic, un cautat de club alatui de prietena Roman si un gasit de club care ne-a lasat cu expresia “WTF?” pe fete, a venit si marea ora 9 seara (ora la care trebuia sa merg agale spre cantare). Clubul Hand, care pe vremuri ( anul trecut) era un spatiu frumos amenajat, se transformase de aceasta data intr-o casa, mare, ciudata, parca scoasa din cartile lui Stephen King si pozitionat intr-o zona destul de nepopulata. “Ok. This is it!” – si am mers mai departe.
In continuare pot povesti cu cine am mers la concert: cu…Bob. Nu stiti cine e Bob? C’mon… toata lumea il cunoaste pe Bob, doar a fost cu mine la 99% din concertele de prin tara. Da. El e. Prietenul meu…imaginar, Bob.
Ideea e ca nu as fi vrut sa merg cu Bob in acea seara, insa, ironic, fiecare omulet cunoscut de mine patise ceva in acea zi (impotriva vointei lui/ei) asa ca a trebuit sa ma multumesc cu…”el”.
9:30 seara – Eu si Bob la bar, in club Hand, normal. Lume? Destul de putina, scoasa paraca din povestile mele de la concerte de acum 4 ani si niste beri…ieftine. Nu mai are rost sa spun ca m-am fatait, am baut, am fumat, m-am mutat dintr-un loc in altul, m-am asezat pe scaun, m-am ridicat, iar m-am asezat etc etc etc, pana cand….zbang! Back in the past!
Vita de Vie, a.k.a in ziua de azi ca: Despot, Pupe, Cezar, Ciuplea, Mihai something… (imi pare rau dar nu ii mai stiu celalalt nume) la clape, flaut, mixer si ce a mai facut el pe acolo. Pe langa acestia evident exista nemuritorii ingineri de sunet: Stanga (asa I se spune) si Valy + omu’ de la magazinul ambulant, un baietas cu dreduri foarte simpatic. In concluzie: update’ul pe care l-a suferit formatia in ultimul an in care nu i-am mai vizitat atat de mult, imi place la nebunie. Si-am apasat pe stampila cu “Approved”.
Cantare – lunga, frumoasa, formata din intercalatii de melodii acustice cu alternative. GENIAL!
Public – nu chiar pe gustul meu, adica nu foarte agitat. In primul rand insa, stateau bineinteles “fetele alea care tipa dupa Despot” a.k.a: eu acum 4 ani…fix!
Eu de data asta? Undeva intr-o margine sprijinind o boxa, facand poze, ranjind, dand din cap si gandindu-ma la un singur lucru: Intotdeana am sa ii iubesc pe oamenii astia, indiferent de situatie.
Dupa? – am trecut revelatiile in sertarasul mintii, am mai stat la o sueta si am fugit in alt clubulet in care cateva persoane de prin facultate isi faceau veacul. Fun,fun,fun si pe acolo, dupa care gata de culcare pe la 4 intrucat sambata dimineata ma astepta muuuult…marketing.
Altceva? Ei bine, acum cativa ani, il tot auzeam pe Despot cum repeta o propozitie care ma scotea din minti: “publicul Vita de Vie este intr-o continua schimbare. Fanii mai vechi raman, dar cand ajung pe la 18 ani se muta mai in spate”. Eeeee da, ce sa-ti povestesc. Facusem la un moment dat faimoasa varsta de 18 ani si nu ma mutasem nicaieri.Mai mult decat atat, nici nu aveam de gand sa ma mut. Asa credeam si asta ziceam…
Nu m-am mutat langa boxa din dreapta pentru ca nu mai vreau sau nu mai pot sau blab la bla, din contra. Acum ceva timp am scris ca le doresc baietilor astora (chiar daca ei poate nu isi mai doresc) o noua Deea, Update Deea sau ceva. Acum am inceput sa fac loc. Sa caut. Sa ma uit printre “fetele alea care tipa dupa Despot” si sa vad una care e in stare de mai mult. Sa vad o figura cu un zambet talamb pe fata ce nu si-l poate sterge, care sa nu ramana la stadiul de…autograf si poza. Vreau sa mai vad…un fan. ( ca doar nu au disparut toti de pe fata Pamantului. Nu? )

Ultimele si primele…zile

Eeeei, iata ca a trecut si marea vacanta de vara ( in care by the way, am facut…nimic) si iata cum se apropie si ziua de 1 octombrie ( cunoscuta ca si: “ziua aia in care incepe scoala”). Inainte de asta insa, mai am cate ceva de mentionat…
Ultimele
…zile petrecute acasa, in Bucharest city, au fost marcate de:
– un concert VdV in Club A, alaturi de prietenii Zmonk si Adrian. O noapte in care totul a fost (in sfarsit) electric, in care eu am fost in forma de la inceput pana la sfarsit (daca intelegeti ce vreau sa spun), in care am cazut la pogo (whaaaaaaaat???!!!) si mi-am built camera foto ( dupa 5 ani de zile, mica mea camera a cedat. Nu va faceti griji, i-am facut o inmormatare pe cinste). Pe scurt, o noapte si un concert care m-au facut sa-mi dau seama ca oricat de mult ar evolua lucrurile si oamenii, esenta ramane mereu aceeasi.
– iesiri peste iesiri alaturi de oameni pe care nu am sa ii mai vad o buna bucata de vreme si pe care ii iubesc fara sa vreau.
– stagnare maxima pe la scara si in fata calculatorului alaturi de gandurile mele existentiale.
– si nu in ultimul rand: certuri cu maica’mea. Rectific: certuri intre maica’mea si maica’mea, ca eu nu prea ma certam cu ea.
Primele
…zile in Iasi city au fost destul de memorabile ( bine, nu am facut cine stie ce lucruri interesante, dar a fost fun):
– instalare in noul meu apartment, la 2 scari distanta de cel vechi ( ce pot sa spun, stiu sa le aleg :)) )
– drumuri peste drumuri dintr-o parte in alta a orasului inca din primele secunde in care am ajuns.
– carat bagaje, cumparaturi si cheltuit bani ( daca la asta ma pricep, ce sa-mi fac?)
– multa vorbarie cu fetele ( cel putin cu 2 dintre ele), ca de’ trebuie sa recuperam
– si cel mai important: pierdut vremea pe acasa si obisnuindu-ma cu…intrerupatoarele ( serios acum, asta e cea mai nasoala parte atunci cand te muti: iti ia extrem de mult timp sa inveti de unde se stinge si se aprinde lumina. Asadar, daca ma veti vedea vreodata plina de vanatai sa nu credeti ca m-am angajat BGS. Nu,e doar intrerupatorul care ma bate)
Pentru ca intr-un articol anterior imi doream sa admit ca imi e tare lene sa scriu ce s-a mai intamplat cu viata mea (dar am fost diplomata si am afirmat ca sunt multe de povestit si bla bla bla), acum am sa marturisesc: ma simt la fel de lenesa, dar am facut efortul de a ma reimprieteni cu tastele ( cred ca ne-am certat sau ceva. Cred ca sunt suparate pe mine de cand am varsat cola pe ele….whatever).
Acum? Well, mai am 3 zile in care pot respira. Apoi? Apoi am sa incep din nou cu povestile din facultate, cu oamenii din facultate si cu…facultatea pe scurt. Nu. Glumeam. Nu am sa mai fac asta. Am fost trista si frustrata un an, cine credeti ca mai are forta sa o ia de la capat?C’mooooon….

Deea…in progress

7 zile. 168 de ore ( cel putin atat am calculat) si o mie de lucruri de facut. Dupa atat de multe zile de stat aiurea prin Bucharest city, acum, mai am atat de putin de stat acasa si, totusi, atat de mult.
Cu toate ca ar fi cazul sa nu mai zabovesc si sa…ma misc ( in sensul ca ar trebui sa-mi mai rezolv din lucrurile…nerezolvate), continuui sa zabovesc. De exemplu, weekendul de 14-15 mi l-am petrecut “poposind” prin Oktoberfest ( bar pe Lipscnai), “vizitand” centrul vechi al capitalei si “revizitand niste prieteni vechi” cum ar fi: dl. Mircea Baniciu ( la a carui reprezentatie nu am asistat pana la sfarsit intrucat mama si-a adus aminte sa tipe), Zoia Alecu, Taxi, my old friends from Vita de Vie si multi altii. Pe scurt, am trandavit lejer la festivalul “Folk You” care a ocupat strada Franceza timp de doua nopti. Ce a fost rau in asta? Habar nu am, insa promit ca pana la urmatorul articol am s-o intreb pe maica’mea, intrucat sunt convinsa ca ea ar avea mii de motive contra sa-mi ofere. Ce a fost bine? Totul. Incepand cu festivalul in sine, formatiile si terminand cu vremea de afara si oamenii din jurul meu.
“My point is (…and I do have one)” ca nu am uitat. Odata cu cele 2 zile de festival, cu atmosfera si cu oamenii de acolo, am RErespirat. Adica? Adica am trait din nou ca la 15 ani, fara sa vreau si fara sa-mi propun. Si pentru ca asta nu e prima oara cand ma intorc in trecut si tanjesc dupa trecut, am avut astazi un moment in care am vrut sa analizez situatia: m-am gandit, m-am intrebat…dupa care m-am oprit si am dat play la un film.
Am crezut (si cred in continuare) in faptul ca nimic nu este intamplator si ca lucrurile se intampla cu un scop. Pentru ca nu am vrut sa mai imi bat captul, sa fac diferite conexiuni si am vrut doar sa trandavesc, the big Universe mi-a oferit pe tava o serie de raspunsuri fix prin filmul la care am dat play. Astfel, am realizat ca dorinta mea de a ma intoarce in trecut are legatura cu faptul ca in trecut imi doream cu ardoare sa ajung in viitor. Vroiam sa cresc, sa progresez, sa fiu mare si tare. Am facut tot ce se putea ca sa ajung…aici, singura problema a fost ca m-am grabit mult mult mult prea tare.
So, am fugit cam mult si cam tare. Ok. Accept. Ce fac de acum in colo? Am sa continuui sa progresez…involuand putin. Nu,nu,nu, nu ma refer la involutie in sensul de miscare regresiva, ci la faptul ca am sa ma intorc in trecut ca sa strang de pe drumuri tot peste ceea ce am trecut sau tot peste ceea ce am calcat fara sa realizez,atunci, ca acelea erau de fapt aspectele care ma faceau sa cresc si sa fiu mare si tare in adevaratul sens al cuvantului. Wish me luck!

…si ACESTA este filmul cu pricina

Televizorul nu isi cere scuze cand prezinta defectiuni tehnice

 

Intr-un post anterior (nu ultimul post cu “Special stuff” pe care l-am scris din necesitatea de a indica faptul ca AU EXISTAT lucruri frumoase intr-un trecut, ci celalalt post) am afirmat ca: “MA DUC LA VITA!”. De obicei, dupa o asemenea afirmatie urma un articol de mii de cuvinte in care explicam cum a fost la concert, ce am facut, cum se mai simt baietii, cum mai e atmosfera etc,etc. De cateva ori am uitat sa mai scriu cum a fost la concert sau am scris foarte pe scurt datorita “problemelor tehnice” care se ivesc mai mereu atunci cand EU ies in oras ( sper ca toata lumea intelege ce vreau sa spun, daca nu, adunati niste sticle de bere cu tequila, vodka, gin si orice va mai trece prin cap).
In cazul in care cineva doreste sa stie cum a fost la “Rock in parc”, la Arenele Romane pe 17 august, sa dea un search pe google pentru ca eu habar nu am. Glumeam, stiu cum a fost….la inceput.
Asta e chestia cu “probleme tehnice”( de-aia se si numsc asa in caz ca se intreba cineva) atunci cand esti cea mai fericita persoana din univers, cand in sfarsit ai incredere in tine si pleci de acasa cu gandul “azi sunt stapan/a pe mine”, atunci apar. Nu inteleg de ce. Adica…nu plec de acasa cu gandul “in seara asta ma duc la VdV, nu i-am mai vazut de un car de ani, doamne sper ca probleme tehnice sa dea navala peste mine”, asadar, de ce apar?
Dupa ziua de 17 august, adica dupa concertul ratat…in mare parte, am inceput sa ma gandesc ( oricum sambata nu am fost in stare de foarte multe, asa ca mi-am zis “asta este o zi buna de stat pe scaun, de baut muuulta…apa si de gandit”) : “problemele tehnice” NU apar la toata lumea, apar numai la cei care….le inteleg cu adevarat. Super! De aici am tras concluzia ca sunt destul de, desteapta (si modesta – asta a fost in primul rand). Apoi,mi-am dat seama de ce tind sau tindem (poate nu sunt singura) sa urlam cat ne tin plamanii tot felul de lucruri atunci cand avem aceste probleme: pentru ca NU putem articula cuvintele atat de bine si avem impresia ca vorbim despre ultimul meci de fotbal pe care l-am vazut si nu despre cat de mult ne lipseste iubitul/a, parintii sau jucaria de plus din copilarie. Iar intr-un final, am inteles care e treaba cu mine, formatia si…chestiile astea: daca suntem impreuna, lucrurile sunt bestiale; daca suntem separat sau la niveluri diferite ( scena – sol, sol-scena) nu reusim sa gasim o cale de mijloc ( mai ales daca la nivelul solului mai este si aglomerat).
In concluzie NU am descoperit mare lucru, insa macar am stat sa meditez la asta ( mama imi spunea tot timpul: “du’te la tine in camera si gandeste-te la ce ai facut!!!”, asa ca eu inca o ascult).
Dupa ce am meditat suficient ca sa ajung la….nimic ( asta e partea “buna” cu genul asta de meditatie), am decis ca ar fi frumos din partea mea sa-mi cer scuze. Sunt constienta de faptul ca nu sunt genul de persoana care sa isi ceara scuze foarte des sau care sa spuna “te iubesc” sau “te urasc” ( ma rog, pe asta il zic destul de des) sau “imi e dor de tine” sau “arati minunat astazi”….DAR, descoperind cat de multe lucruri s-au intamplat la acel concert, am inceput brusc sa ma simt prost, foarte prost, ingrozitor de prost as putea spune, atat de prost incat imi doream pe moment sa am bani ca sa mai cumpar niste “probleme…”. Insa, am mai meditat putin si am realizat ca banii aduc fericirea si ca televizorul nu isi cere scuze pentru problemele lui tehnice ( stiu, eu nu sunt televizor, dar…as putea fi in alta viata). Atunci cand TV’ul, cu tot cu Mediaboxul si cablurile lui o sa-mi spuna intr-o noapte: “ imi pare rau ca m-am stricat. Te rog iarta-ma. Nu ma arunca pe geam. Iti iau o bere”, atunci o sa ma mai gandesc daca imi cer scuze.
My point is: nu e vina nimanui daca treci printr-o pasa si “tehnicul” tau se defecteaza putin, insa intotdeauna conteaza ca a doua zi dimineata sa ai kilolitri de apa, tigari, un antinevralgic (sau ma rog) si un pat in care sa meditezi, desigur.

P.S: Pana la urma am sa-mi cer scuze…sau cel putin am sa mai asist la un concert VdV.

Alunga tacerea…in liniste

I’m back home. Nu stiu daca e de bine sau de rau; cert este ca imi e tare dor de un locusor al meu care nu este aglomerat,zgomotos sau calduros (da, casa mea din Bucharest city este mult prea mica pentru ai mei,eu + 2 pisici).
Surprinzator sau nu, am reusit sa fac destul de multe lucruri in 2 zile: am batut orasul, m-am plimbat prin magazine, m-am intalnit cu o groaza de lume si am avut timp sa stau sa beau si o bere in centrul vechi si sa privesc marele meci Spania-Portugalia. Mai mult decat atat, am ajuns si la un concert VdV (of course) undeva pe la mama naibii, in garajul unui post de radio. Singurul lucru pe care l-am retinut dupa cantarea din garaj? Alunga tacerea. Iar acum, daca stau sa ma gandesc mai bine si daca ma las purtata de versuri si de noua orchestratie (absolut superba, btw) imi dau seama ca am mai facut cunostinta cu un moment si o piesa care se muleaza perfect cu felul meu de a percepe lumea din ultimul timp.
Cred ca nu e important daca m-am intors, sau nu; nu e deloc important sau cel putin, nu mai este atat de important prin ce am trecut ca sa ajung la concert, cum a fost,cum n’a fost,daca mi s-a parut “bestial” sau “de kkt”. Cred ca fara sa vreau am crescut si am invatat sa alung tacerea…in liniste…

Hai cu festivalul…unde’i festivalul

Weekendul trecut am plecat…acasa. De ce? Pai m-am gandit eu asa ca ar fi cazul sa mai duc o parte din gramezile de haine groase (ca na, a venit vara…cica) si ca ar mai trebuii sa mai “vizitez” niste prieteni,niste locuri in care mi-am petrecut tineretea si…”niste” formatii in fata carora am crescut si m-am maturizat(teoretic) de’a lungul timpului.
Mi-am planificat cu grija aceasta plecare cu cateva saptamani inainte. Am terminat pe la facultate tot ce mai era de terminat si joi noapte mi-am luat bagajele in dinti si m-am imbarcat la bordul InterRegio-ului ( ca acum nu mai exista accelerate se pare) spre Bucuresti city.
Am ajuns vineri dimineata in patru labe de somn si am facut o pauza in minunata mea camaruta de acasa pana pe la 3.
(Daca a crezut cineva ca am plecat acasa asa, fara un alt scop precis, s-a inselat). Pe la 5, am plecat alaturi de Adrian la marele festival mare al Clubului A, care implineste anul acesta 43 de ani ( mare club, mare faima). Amintindu-mi de vechile festivaluri organizate de clubul respectiv, asteptarile erau mari chiar daca afara era un frig teribil (cred ca luna mai iar s-a suparat pe mine).
Dupa o tigara, o vorba si un mers cu vestitul tramvai 32 ajungem in jur de ora 7, in the center of Bucuresti. Soooc! Muzica de la concert se auzea inca de la trecerea de pietoni. Why( ma intrebam eu)? De obicei locul de veci al acestui festival era in fata bancii naitonale. Clar, ceva nu era in regula. Si nu a fost. Am gasit scena amplasata intr-un parculet frumos amenajat din spatele Hanului Manuc, langa o biserica. Populatia prezenta se putea numara pe degete, iar corturile amenajate special pentru bere…nu serveau bere.
Am asistat la concert Les elephantes bizarres, care personal nu ma impresioneaza absolut deloc, apoi am baut o bere la o terasa din apropiere pe muzica celor de la Tapniraii (inghetand de frig), am mai salutat lume, dupa care am asistat la o Vita de Vie care m-a facut sa zambesc si sa ma simt…batrana. ( Daca in urma cu 3 sau 4 ani, exista o nebuna roscata sau blonda – depinde de an- urcata pe gardurile de la festivaluri, batandu-se cu bodyguarzii cluburilor,dand din cap cu disperare, urland fiecare cuvant,nota muzicala si virgula din piesele pe care isi traia anii de liceu si adolescenta, acum tot ce mai ramasese era o umbra de’a ei si un gand din partea mea: Deea A FOST un fenomen inexplicabil). La final? Am urlat cat m-au tinut plamanii alaturi de prietena Zmonk versurile de la Cargo (aia da oameni misto) dupa care am alergat alaturi de Adrian pana in Club A sa ne primim shot’ul de vodka si sa mai stam ‘nitel asa.

Sambata imi propun sa stau acasa si sa nu ma mai duc la nici o a doua zi de festival(oricum de plouat, ploua cu galeata iar majoritatea formatiilor nu meritau atat efort). Spre seara insa, trecand din intamplare prin zona Pta. Unirii si eliberandu-ma de catsile mp3-ului raman destul de socata de…liniste. Era ora 8:30 si nu auzeam nimic. Curioasa din fire fiind, dau o fuga pana in locul cu pricina si vad…nimic. Festivalu’ nu mai era, totul era strans si impachetat iar parculetul care fusese “poluat” de bocanci cu o seara in urma isi tragea linistit sufletul in bataia ploii.Ce se intamplase? No ideea.

(Am aflat acum doua zile ca evenimentul murise dupa prima zi din cauza…berii. Sponsorul nu a dat all night long bere pentru ca nu primise autorizatie, in concluzie club A si cine a mai fost organizator au pierdut bani cu galeata.)

Duminica seara am ajuns in Iasi iar lucrurile au revenit la normal. Nu m-am deprins insa de obiceiul acela vechi de a trage linie dupa fiecare concert cu Vita de Vie sau fara ei si de a-mi expune parerea. Asadar: am trait intens pe melodiile celor de la Cargo,am ramas uimita (din toate punctle de vedere) la Vita si m-am tot intrebat de’a lungul serii de vineri “ce dracu’ s-a intamplat cu acest festival?”. Mai precis: atunci cand tu cresti, infloresti si te maturizezi in toata splendoarea, altii imbatranesc intr-o conjunctura trista si solitara.