Abandon

Acum 10 minute mă îndreptam spre taste cu paşi repezi: să nu cumva să îmi uit gândul, ideea, sentimentul, emoţia. Să nu cumva să scriu greşit, să încep greşit şi să termin cât se poate de prost.
În timp ce tastam cuvintele de mai sus, am realizat că nu voi avea vreodată ocazia să uit şi că acesta e abia…începutul.

Viaţa te pregăteşte pentru…abandon. Nu e o presupunere, nu e o certitudine, este o convingere pe care mi-am întărit-o recent. Nu am avut vreodată încredere în spusele altora în ceea ce priveşte abandonul. De cele mai multe ori mi se părea o prostie să crezi că fiinţă umană este abandonată încă de la naştere pentru că, vezi Doamne, fătul este desprins într-un mod brutal de pântecul în care a supravieţuit timp de 9 luni: schimbă mediul, dă de oxigen şi cel mai important relaţia sa cu mama este „tăiată” cu forcepsul. Totuşi, viaţa te pregăteşte pentru…abandon: pruncul chiar este smuls din mediul lui iar ulterior pe parcursul existenţei va fi smuls sau introdus obligat/forţat în alte medii. Ironia constă în faptul că nu eşti vreodată pregătit de abandon. Viaţa îţi demonstrează iar şi iar că e destul de greu să faci faţă conceptului. Iar dacă în anii de glorie, raţiunea te mai împinge spre a depăşi anumite situaţii, în perioada de pruncie şi cea vârstnică, nimeni şi nimic te mai ajuta.
Te simţi abandonat şi cei din jurul tău sunt vinovaţi. Persoanele cele mai dragi te-au abandonat: te-au lăsat în vreun spital, în vreo sală de curs, în vreo casă, în vreun azil. Îi urăşti sau ai vrea să îi urăşti. Problema e că nu eşti familiarizat cu sentimentul de ură sau l-ai uitat. Aşa că în fiecare zi o iei de la capăt. În fiecare zi eşti abandonat, în fiecare zi înveţi să urăşti.
Pe de altă parte, „vinovaţii” – cei care te-au abandonat fără mila – îşi ling rănile. Şi ei au fost fetuşi, şi ei au avut contact cu abandonul, poate şi ei au fost părinţi şi au abandonat la rândul lor fără să îşi dea seama. Indiferent de situaţie, aceşti „vinovaţi” încep să îşi umple golurile din stomac din momentul abandonului. Spre deosebire de cei aruncaţi în abis, de cei pe care memoria sau vârsta nu îi ajută, „vinovaţii” au un mare defect: aproape întotdeauna sunt persoane mature raţionale. Ei calculează, întocmesc liste, privesc situaţia din toate unghiurile înainte să ia o decizie, îşi mai iau un răgaz de timp, mai meditează şi în ultima instanță apelează la…abandon. Nu îşi doresc, nu îşi propun doar că…nu au încotro.
De multe ori m-am gândit că întotdeauna ai încotro, întotdeauna ai o soluţie, întotdeauna poţi face lucrurile altfel. Am sperat că voi face lucrurile altfel. Am crezut că am să descopăr vreun leac miraculos sau vreo soluţie minune. Nu există. Indiferent de cât de multe calcule am făcut, indiferent de cât de multe riscuri, asumpţii sau presupuneri am trecut pe hârtie, rezultatul a fost mereu acelaşi: cedează, abandonează – e cea mai raţională decizie.
Nu îi înţelegem pe „vinovaţi”. Ei sunt…ăia răi, oamenii ăia care întorc spatele şi cărora nu le pasă, sunt meschini, ordinari, fără suflet.

De cele mai multe ori atunci când abandonezi nu te gândeşti la tine ci la cel pe care îl laşi în urmă; iei în calcul trecut, prezent, viitor; visezi la speranţe şi la un viitor mai luminos (atât cât va fi). De cele mai multe ori „vinovaţii”” sunt cei abandonaţi.

Acum 30 de minute speram la mai mult optimism din partea mea. Credeam că tastele îşi vor schimba poziţia sau culoare şi nu mă vor afunda. Acum două zile nu credeam în existenţa acestui text. Acum? Mă sufoc între un sentiment de vinovăţie care nu ar trebui să existe, amintiri vagi şi o raţiune care urlă „eşti nebună!”.

Advertisements

Reîntâlnire în iarbă

Într-un final de aprilie, într-Un parc de acaSA…

Am uitat când a fost acea ultimă oară când te-am deschis. Se pare că am uitat până să mai şi scriu. Drept dovadă, acum, literele mi se împrăştie murdar pe hârtie iar acest tuș negru mi se pare sumbru şi apăsător. Ar trebui să îmi pese? De obicei îmi pasă; de obicei…
Plâng atunci când mă simt departe. Pentru mine, „departe” înseamnă cu totul altceva. Nu ţine de geografie, de chimie, de biologie sau mai ştiu eu ce. „Departe” ține de un simplu instrument de scris şi o hârtie.
Am crezut că o să mă simt departe aici şi acum. Mă gândeam cu groază la faptul că îmi va fi dor. Ciudat este că te-am găsit printre firele de nisip al bagajului si te-am deschis, te-am redeschis.
Am uitat să mai scriu despre mine preocupată fiind de alţii. Mă trezeam uneori repetându-mi ca alţii, altele sau altceva sunt mai importante decât orice formă de…eu. Stupid. M-am străduit ani să învăţ să scriu frumos, logic, argumentat, parfumat. M-am chinuit de bună voie şi nesilită de nimeni. Cum m-am oprit? Când m-am aruncat şi am învăţat să respir. Da, cam asta am învăţat în ultimul timp: că oamenii nu ştiu să respire şi că metafora traiului în vid este de fapt o realitate. După zbor, totul e atât de verde încât pare că nu se mai termină. Oricât de mulți nori ar apărea, aerul rămâne aer iar sentimentul întâlnirii cu libertatea îmi șoptește că va continua să coexiste cu restul grămăjoarelor de particularităţi neînsemnate.
Am uitat de mine; nu am ştiut să respir…
Cât de banal…

Ceva de spus

Cam atat am avut de spus.
Cum? Nu ti-am spus?
Pai si atunci, de ce am mai vorbit? Am vorbit singura sau m-ai ascultat de udneva din alta lume iar acum ma minti?
Nu conteaza. Nu e important. Cel putin, nu mai e important.
Plec.
Ma intrebi unde? Iti raspund la fel ca in acel trecut. Acel trecut care nu imi mai apartine, pe care nu il mai simt de mult. Timpuri pe care le-am ingropat adanc sub un maldar de hartii colorate.
De ce nu fac ordine? Imi place ordinea. Imi tot zic in fiecare dimineata ca nu suport sa respir in haos; cu toate astea….asta fac. Fara sa vreau. Fara sa stiu. Fara sa vad.
Daca am ajuns? Adevarul e ca te-am mintit a mia oara: am plecat intr-un punct din acel trecut si de atunci nu m-am mai intors. Ai privit o umbra. Ai ascultat o fantoma careia i-ai repetat de nenumarate ori faptul ca nu crezi in…ea.
Acum crezi? Simti cat de rece si apasatoare e fiecare atingere? Te doboara? Sau poate doar iti ingheata sufletul, il ia in palme si il tranteste pana il face bucati. Apoi? Se joaca. O fantoma care joaca hockey cu sufletul tau.
Ciudat. Cum de ti s-a intamplat tie asa ceva? Nu erai tu….caldura? Nu inspirai si expirai tu sentimentele acelea pline de emotii infantile si cuvinte pompoase? Nu erai tu…dragostea, iubirea sau cum ti se mai spune in ziua de azi? Nu? Eu asa credeam…Normal, am trait intr-o iluzie.
Am plecat de mult. Ma tot prind de inghetul asfaltului si tac in minusurile gradelor Celsius. Nu aveam cum sa ma confrunt cu tine in alta zi, in alta etapa din an, in alta viata. Daca tu emani caldura, imi ceream drepturile asupra propriilor mele arme. Si asa am inceput sa ador…frigul: odata ce m-am contopit cu el.

Cam atat am avut de spus.
Atat?
Nu ai auzit vreun cuvant de pana acum. Vorbeam in gol, intr-un vid. Cuvintele se disipau odata ce atingeau…realitatea. Ca tot am adus vorba de realitate: ai grija sa nu te infulece. Asta face empiricul atunci cand se plictiseste: da drumul la cuprotul cu micorunde, isi pregateste servetelele, putina sare, putin piper si incepe sa pescuiasca. Daca “fiinta” pe care a prins-o e mult prea amara, o inghite imediat. In caz contrar, o mai studiaza…poate pana a doua zi, sau pana anul urmator.
Atat iti spun: ai grija.
Daca mai am ceva de spus?
As mai avea multe dar….ce conteaza. Nu poti sa vezi, sa auzi, sa simti…o fantoma. Gheata e mult prea stralucitoare iar frigul te ameteste. Nu poti gandi limpede.
Am inteles: tac. Insa printre aceste cuvinte aruncate in stomacul realitatii, mai am o ultima intrebare: Oare m-ai cunoscut vreodata, cu adevarat?

Shhhh…inchide usa. E mult prea firg afara pentru tine.

O fila din jurnalul unui pahar de vin

“Scrii ceva creativ?”
Ce intrebare….Intentionam sa raspund: “De unde sa mai scriu ceva creativ?Ti se pare ca mai am de unde?”. Nu am vorbit. Cum sa mai ofer raspunsuri la intrebari…idioate? Cum de totul a inceput sa mi se para…idiot? De unde am inceput si…uneori, ma gandesc, unde am sa termin?

Traversez un parc. Aproape in fiecare dimineata traversez acelasi parc. Cu aceiasi oameni. Aceiasi copaci. Aceleasi frunze. Intr-una din diminetile…idioate, inspide, incolore, inodore, imi venea sa urlu. Nimic iesit din comun. As urla in fiecare ceas. As urla acum, insa acum, scriu.
Sa revenim…
In timp ce traversam parcul, pofta de a ma agata de un strain si de a-I urla in plina strada “Dezbraca-ma. Te rog, fi EU!”, devenea din ce in ce mai mare.
Oamenii din fata mea, aceia care ma mai intreaba cateodata daca “scriu ceva creativ?” ma vad zambind, razand, radiand, debordand. In mintea mea urla cuvintele “Te rog, fi EU!”.

Mi-am justificat alegerile in viata in functie de nevoile primordiale ale fiintei. Nu ale fiintei in genere, nu ale omului din societate, ci ale…mele. Nevoile private. Mi-am argumentat si mi-am calculat fiecare pas, respiratie, suflu, cuvant, idee; uneori, rad de mine si ma gandesc la ziua aceea in care imi voi calcula si de cate ori o sa imi dau voie sa ma duc la baie ( totusi, aceasta nevoie fiziologica nu o pot neglija oricat de mult as incerca).

Printre randurile de frunze ale parcului imi cautam o poteca. Un drum pe care sa o iau la sanatoasa si sa nu ma mai uit vreodata inapoi. Un drum pavat cu pietre galbene ( ca in Vrajitorul din Oz) sau macar marcat cu celebrul semn “Pe aici nu se trece” ( ca sa fiu sigura ca nu am sa fiu urmarita vreodata. Frica de insecuritate opreste majoritatea).

“Scrii ceva creativ?”
Da, e o fila din jurnalul unui…pahar de vin alb si sec. Chestia e ca se scrie singura. Nu are idei profunde sau mesaje filosofice. Nu are ceva…special. Seamana cu parcul – este o fila plina de aceleasi povesti plictisitoare.
As putea sa intreb “cum definesti tu cretaivitatea?”. Chiar am o teorie in legatura cu asta. Am o teorie in legatura cu orice. Am intors moneda – sunt atat de buna in teorie, insa un dezastru in practica. Ce amuzant. Pana si paharul rade – nu de el, nu de noi, ci de…mine.
“Dezbraca-ma. Te rog fi EU!”. Tot scriu pronumele personal cu majuscule. Oare incerc sa ma gasesc in acest EU? De ce folosesc EU daca nu stiu ce inseamna? Am devenit la fel de ipocrita ca el, ca ea, ca tine, ca toti.
Chiar m-as dezbraca. Nu, nu,nu e de la vin sau de la tropicele instalat in…aceasta locuinta. M-as dezbraca pentru ca…am sarit. Si am ajuns intr-un loc in care banul nu mai are valoare si cuvantul devine tacere. E un cimitir? E un cimitir.

Cat de multe lucruri inmormantam de-a lungul timpului? A tras cineva vreodata linie? Nu. Ratiunea ne spune mereu ca e vorba de etape, e vorba de dezvoltare, e vorba de….pizda masii. E vorba de nimic pana la urma. Inmormnantam oamenii trecuti, nostalgii, iubiri, sentimente, chiar si bani. Le aruncam la gunoi pentru ca….ne dezvoltam- trebuie sa devenim mai buni, sa fim performeri, sa fim top, sa fim…nimic. Pana la urma ajungem in acelasi parc plin de frunze indiferent de pozitia geografica.
Se poate spune ca…invatam. Nu se stie ce sau cand terminam. Unii, mai fericiti, inchid ochii si spun: “gata. M-am linistit”. Adevarul e ca nu te linistesti vreodata, functionezi in variabile. Iar variabilele sunt…variabile.

Nu fug de mine. Fug de EU – de pronumele pe care il tot invart, pe care il tot parfumez si caruia ii schimb garderoba in fiecare zi.
“Draga EU, ce culoare preferi azi? Rosu? Verde? Negru? Daca preferi rosu, purtam ceasul rosu; daca preferi nergu aruncam niste tus pe acest chip angelic si am rezolvat problema; preferi verde? La naiba, nu avem fard verde – trebuie neaparat sa ne procuram fard verde”. Si….noroc ca simpaticul supermarket este deschis non-stop.

Ce am calculat pana acum? Trag linie si vad 0. Am mers brambrura dintr-o parte in alta in speranta ca intr-o zi am sa…ma pierd prin parc. Nu m-am pierdut pentru ca am fost ocupata sa…ma dezvolt, sa cresc, sa ma maturizez, sa responsabilitati, sa…orice.
“Draga EU, esti foarte tare! Felicitari! Si acum, te rog sa imi explici ce cacat facem cu mine?

Bariere

Atinge-ma. Sparge-ma in mii de firmituri si arunca-ma in vant. Poate am sa fiu furata, rispita, poate mare ma va lua si ma va duce in colturi diferite. Sau poate contrariul….
Prinde-mi mana si impinge-ma peste balustrada. Lasa-ma sa cad in neant, in gol, lasa-ma sa caut nimicul dupa care tanjesc de ani de zile. De secole. De ieri. De azi. De maine.
Inchide-mi pleoapele si muta-mi privirea. Indreapta-ma spre cer; aprinde o culoare si las-o acolo sa palpaie. Am sa o gasesc. Am sa o privesc pana voi ajunge intr-o descompunere.
Deseneaza-ma. Sau daruieste-mi un creion de culoare neagra si lasa-ma sa imi creez conturi imaginare. Daca am sa imi imaginez prea multe linii, prea multe bariere inchise, asigura-te ca nu voi capata si o usa, o fereastra sau o gura de aerisire.
Citeste-ma printre randuri. Nu poti sa citesti, nu? Ai uitat sa inveti sau pur si simplu nu te-a pasionat. Atunci da-mi voie sa ma cutremur in propria stiinta ( sau nestiinta).
Aminteste-ma din cand in cand. Construieste-mi sanctuare din cutii de carton si asteapta un suflu de vant, o adiere zgomotoasa care sa-mi mute directia sau sa-mi mute destinatia.
Ce mai vreau de la tine? Habar nu am. Poate nu am stiut vreodata. Poate am asteptat sa te misti, sa ma misti, sa ma intrebi, sa nu iti raspund, sa clipesti, sa chicotesc, sa zic da cand as fi vrut sa zic nu, sa ma cauti, sa nu ma las gasita, sa disperi, sa continuui sa rad, sa ma urmaresti, sa fug alert, repede, acum, azi, ieri, in fiecare zi…. Intelegi? Prea multe virgule, prea multe nonsensuri, prea multe bariere, prea mult haos.
Taci!
Daca se face liniste, vorbeste. Nu lasa stropii de cerneala sa vorbeasca, nu lasa paginile sa zboare, prinde din zbor cuvinele, deseneaza-mi cutiile.
Daca e prea mul zgomot, inchide usa. Pune zavorul, trage draperiile, acopera-ma cu farduri stralucitoare si parfumuri scumpe – am sa fiu papusa de cristal a unei lumi tradatoare.
Atinge-ma. Lasa-ma sa ma sparg si apoi culege-ma usor in farasul emotiilor si recompune-ma. Sunt cel mai simplu puzzle pe care il poti face vreodata. Atat de simplu incat ma recompui de fiecare data altfel, altcum, altundeva cu altcineva.
Taci!
E prea frumos afara. Soarele zambeste, vantul nu adie si oamenii au iesit sa se plimbe. Nu vrei doar sa facem asta? Ai vrea, insa nu cu mine. Schimba-mi fardul, aroma si poate am sa fiu umbra de pe asfaltul ziei de azi. Maine? Maine am sa ma ascund in spatele barierei…. Maine poate o sa imi fie din nou dor…de mine.

Plaja

M-am ratacit pe o plaja pustie. Dintr-o data, am deschis ochii mintii si tot ceea ce imi fusese familiar se preschimbase in necunoscut. Oare cum se pot transforma lucrurile atat de usor? Se pot transforma sau au fost privite mereu gresit de catre observator?
Nu stiu de ce sau cum, mai stiu doar atat: m-am ratacit si nu vad calea de intoarcere.
Nisipul imi bantuie auzul, fosnitul apei ma imbata si ma trimite catre o alta lume. Un loc in care nu te poti rataci, in care esti mereu in miscare, in care trecutul, prezentul si viitorul sunt difuze. Un loc uitat de omul care nu stie, nu poate sau nu vrea sa gaseasca drumul spre o acasa.
Scoicile imi zgandara talpile parca urland un singur lucru “intoarce-ti privirea”. Daca incep sa dansez si sa imi rotesc imaginile mintii vad acelasi luru, ajung la aceeasi concluzie: m-am ratacit.
Dincolo de apusul luminii sta de paza o gaura neagra; un intuneric care abia asteapta sa cuprinda tot; sa ma cuprinda, sa ma arunce intr-o ceata si mai infricosatoare. Desenez tot felul de scenarii in speranta ca unul din ele ma va salva. Ma rog la un ceva sau la un cineva sa ma salveze.
Suspinele unor voci din interior ma cutremura. “Lasati-ma in pace!”. Poate daca am sa le spun, vor pleca; daca am sa devin miscare voi gasi drumul.
Liniste. In rataciri se mai poate auzi si linistea, insa este atat de apasatoare incat frica ce se instalase parca nu mai are de-a face cu pierderea, e mai mult; e o frica de liniste.
Cum am ajuns sa ma ratacesc? De unde am plecat si unde am ajuns? M-as intoarce pas cu pas si fir cu fir pe acelasi drum insa vantul a avut grija sa stearga orice urma de realitate. A ramas un gol inconjurat de proiectii, de imaginar, de acele entitati care prind viata numai datorita omului: amintiri.
Daca raman pe plaja pustie, s-ar putea sa raman aici pentru totdeauna. Daca ma misc, s-ar putea sa creez cutremure interioare. Daca respir, daca urlu, daca vorbesc marea s-ar putea sa ma inghita cu totul iar scoicile sa-mi devina ornamente funerare. Ce sa fac? Sa elimin semnele de intrebare si sa astept in zadar, in neant, in intuneric.
M-am ratacit pe o plaja pustie intr-o zi de toamna. Daca maine lumea va ingheta, voi ingheta si eu o data cu valurile marii.

Cuvinte in vid

…pe o margine de bar

 

Incerci sa dormi cand nu te-ai culcat vreodata.
Incerci sa repiri intr-un vid in care locuiesti parca de ani de zile.
Incerci sa misti, sa dai din maini, din picioare, gandindu-te ca mai poti scapa. De unde? Din tot, din toate. Cand? Nu ieri, nu azi, nu maine, ci…acum!
Cum iti mai definesti momentul prezent cand diferenta dintre zi si noapte a disparut? Ai inghetat-o din orgoliu, neputinta sau inconstienta. Incerci ceva ce nu isi mai are vreo identitate.
Scenariile in cautarea unui “mai bine, mai bun,mai altceva” sunt digerate de caldura sufocanta, de rasetele morbide a celor din jur, de gandurile disperate care mai cer un singur lucru: “ cauta acel ceva oricum, oricand, oriunde.”
Incerci sa nu asculti de galagia somnambulismului, de haosul cotidian. Incerci atat de multe fara sens, fara sa ai idee incotro, de ce sau pentru ce. Unii iti spun ca e bine sa le incerci pe toate ( bine pentru cine?), altii te trag de maneca si te avertizeaza ca te-ai putea pierde intr-un abis. Tu? Incerci sa iti formulezi si sa raspunzi propriilor intrebari – acelea pe care le-ai pierdut intr-o alta viata.
Incerci sa faci lucruri ce nu te definesc doar pentru a gasi o definitie.
Incerci sa dormi, insa cuvintele fara inceput si fara final, iti roiesc prin creier inundand fiecare celula.
Ce incerci? Nu mai incerci; te abandonezi undeva pe o margine de drum si o iei de la capat, acelasi capat, acelasi “unde am gresit? Cu ce? De ce?”. Mereu sclavul intrebarilor.
Inerci sa…Ce incerc? Nimic. Mazgalesc intr-un timp limitat cuvinte in vid.