Plus vs minus sau de unde am început să scriu

Am început să scriu undeva pe sfârşitul clasei a 8-a. Eram undeva la munte, în gazdă, şi pentru că obsesia de a mă transforma într-o formă de România a unei Carrie Bradshaw din „Totul despre Sex” mă urmărea atât de acut şi de acerb, am rugat-o pe fiica gazdei să îmi împrumute un calculator ca să îmi vărs….cuvintele. Am început să fumez undeva prin clasa a 9-a, din aceeaşi obsesie şi dorinţă. Până acum? Partea cu scrisul mi-a prins bine şi îmi prinde bine în continuare; partea cu fumatul….mai puţin.

De fapt și de drept, dincolo de orice personaj SF din serialele americane, m-am apucat să scriu undeva prin clasa a 8-a pentru că întrebarea „De ce?” mă tot măcina. La acea vreme, după un simplu „De ce?” urmau o serie de probleme adolescentine. Ulterior seria de întrebări a căpătat forme diverse, diferite, filosofice, mai puţin filosofice….şi toate astea ca într-un final să ajung din nou….de unde am plecat. Între procrastinarea de zi cu zi şi învârtitul aleatoriu prin încăperile în care îmi respir oxigenul îmbibat în tutun, mi-am readus aminte de o frică mai veche, mai trecută, mai prezentă: cum ar fi să rămân lângă aceeaşi persoană pentru tot restul vieţii? Începând de mâine. Începând de azi. Începând de acum (și revenind, nu m-am apucat de scris în clasa a 8-a pentru că…o Carrie Bradshaw, ci pentru că fix această întrebare îşi făcuse loc pe undeva prin interioarele nedefinite ale adolescenţei).

Totuşi cum ar fi? Indiferent de sex, de vârstă, de şcoli, de trecuturi mai mult sau mai puţin tumultoase, indiferent de gradul de independenţă care zace pe undeva în fiecare dintre noi, omuleţii, rămânem în aceleaşi două opoziţii. Aceleaşi două tabere, prezente peste tot, oricum şi oriunde: cei care vor cu orice preţ să rămână pentru totdeauna alături de aceeaşi persoană ( cu sau fără copii), aceia care îşi vizualizează povestea de dragoste fără de sfârşit, căsuţa de la ţară/munte/mare, soţul/soţia vârstnic/ă şi mereu alături, animalele de companie, nepoţii, strănepoţii, vizitele de la copii şi restul filmului siropos = cei care se văd întotdeauna cu un plus one + ceilalţi  ( minus plus one) care….nu au nici o viziune asupra viitorului exceptând-o pe aceea în care sunt ei cu ei şi se plimbă pe undeva…fără noimă. Ce e rău în asta? Nimic. E natural. E firesc. E modul în care funcţionăm ca…umanitate. Cu toate astea…ce îi face pe cei din prima tabără să îşi vizualizeze mereu viaţa lângă…cineva? Vreo teamă? Vreo frică de moarte? Vreo certitudine că vor iubi X sau Y persoană mereu? Şi dacă nu se întâmplă? Dacă te plictiseşti? Dacă eşti înşelat/ă? O iei de la capăt? De ce? Pe de altă parte, ce îi face pe cei din tabăra a doua să nu se vizualizeze mai mult de X luni sau ani lângă cineva? Teama că vor fi dezamăgiţi/înşelaţi/ etc? Stresul că nu pot împărţi un spaţiu cu altcineva (fiinţe egoiste suntem până la urmă cu toţii indiferent de situaţie)? Ideea că se supun prejudecăţilor sociale şi ei sunt nişte….rebeli?

Unde ne oprim din întrebări şi unde începem să oferim răspunsuri? La vreun psiholog? Are cineva răspunsurile sau variază de la caz la caz? Dacă variază de la caz la caz, de ce mai mult de  50% din căsnicii eşuează (dacă nu cumva mai mult)? De ce copiii suferă şi ajung să decidă cu cine să rămână? De ce există încă de la conceperea lumii păcatul originar şi mărul? Poate pentru că….mereu, curiozitatea a omorât pisica; în cazul de faţă, poate pentru că nu suntem sortiţi/meniţi/făuriţi în aşa fel încât să rămânem fideli din punctul A până la sfârşitul vieţii, aceluiaşi organism.

Am început să scriu undeva prin clasa a 8-a într-un moment în care îmi comparam experienţele existenţei de zi cu zi ale altora. Cam atunci mi-am dat seama că problemele de ordinul “14 ani +” = îmi place de el/ea dar el/ea nu mă place sau vice versa presărate cu aş vrea să fiu cu el/ea dar nu ştiu dacă aş vrea, îmi dădeau….cu rest. Şi iată cum răspunsul la întrebarea „vreau să fiu cu cineva în adevăratul sens al cuvântului?” (relaţie, floricele, inimioare, căsnicie, copii etc etc etc) a apărut încă de atunci. Cinstit. Am tot aşteptat, am tot sperat, am tot încercat orice tip de combinaţie: povestea de dragoste, sfârşitul tragic, dramele, altă poveste de pseudo dragoste, şi mai multe drame (asta doar pentru că îmi plac dramele), o multitudine de poveşti, de personaje, de elemente, de animale adoptate, de copilării, de spaţii la comun, de vacanţe de neuitat. Am încercat orice, oricum până în punctul critic de semnat hârtii, îmbrăcat imaculat şi etalat prin societate cu semnul „sunt măritată/sunt însurat” de gât. Cu toate astea, admit că într-o bună zi există posibilitatea să înnebunesc (mai rău) şi să o fac şi pe asta. Să zic DA, să semnez hârtii şi apoi să încep să plâng. De ce să plâng? Pentru că într-o noapte răcoroasă pe o plajă, alte întrebări precum „Atât e viaţa? Doar asta trebuie să faci? Căsnicie, copii, casă, revelioane, job, bani şi câteva vacanţe? Şi dacă într-o zi….vrei altceva, unde te duci?” mi-au rămas lipite cu SuperGlue de tot ceea ce reprezint.

Încep să cred că între cele două tabere (cei cu + şi cei cu -) există un punct comun destul de puternic. Punctul acela care de fapt ne ţine în viaţă pe cei mai mulţi dintre noi, paralizându-ne în diferite contexte: frica – de singurătate, de compromis, de viaţă, de moarte, de prejudecăţi, de plictiseală ș.a.m.d. Cu toate astea, îmi rămâne credinţa că atunci când eşti fără vreun plus, ai totuşi un câştig: câştigul că rămâi cu tine şi ale tale fără un număr atât de mare de victime în jur. Nu?

Se începe cu…

Se începe cu…linişte. E liniştea dinaintea furtunii. E clişeul despre care, parcă ai mai auzit, parcă l-ai mai trăit, parcă l-ai mai simţit (într-o oarecare măsură). Pe alocuri e o linişte îmbibată în parfum de crini, în ape de trandafiri, în raze umede de soare. Sunt acele fracţiuni de secunde în care ţi-ai dori să trăieşti la infinit, fără să te plictiseşti, fără să doară, fără să răneşti, fără să…

Aproape întotdeauna se continuă cu…haos. Nu şti de unde a apărut, cum s-a creat, de ce s-a creat, unde ai greşit, unde nu ai greşit, pe cine ai supărat sau de unde apare un clipocit intens în apa ta de trandafiri. Şi atunci te scufunzi în alt sentiment. În alt clişeu, pe care l-ai trăit intens de-a lungul unei existenţe stropite cu picături de otravă. Apare un haos pe care nu îl mai poţi controla, pe care nu îl mai gestionezi. Apar nopţi nedormite şi respiraţii sacadate. Apare un nou capitol din manualul de diagnosticare al bolilor mintale. Fără să te pricepi, fără să conştientizezi, fără să şti, fără să îţi imaginezi măcar o dată un asemenea scenariu, el apare. Şi devii încă unul din autorii unei cărţi voluminoase pe care nu aveai intenţia să o deschizi vreodată.

Punctul culminant apare în momentul în care apa se scurge, florile se ofilesc, capitolul se termină şi rămâi într-un perpetuu moment de paranoia. E al lor dar a ajuns să trăiască cu tine. Devine a ta. Naivitatea unor clipe se transformă în aceleaşi veșnice picături de otravă, de data asta mai intense, mai amare, mai periculoase. Raţionalul o ia razna, se întoarce pe toate părţile în fiecare microsecundă. Scenariile în care te scurgi în liniştea de la început, se opresc bursc și intri în panică.Le cauți cu disperare și te întrebi „De ce din nou?”. Haosul se îngroapă în interior, pentru a salva un exterior care nu ţi-a aparţinut vreodată. Paranoia se instalează rapid şi îşi creează propriul program. Funcţionează simplu: îţi serveşte la micul dejun palpitaţii accelerate în întrebări ştiinţifico-fantastice, te lasă câteva minute să respiri, îţi pregăteşte prânzul însiropat în picături de sânge, te trimite la culcare în transpiraţii, îţi promite că te mai lasă să dormi însă îţi joacă fiecare neuron până la epuizare. Te ridică din pat şi te îndreaptă spre substanţe alcoolizate care ar putea să îţi doboare şi ultima rămăşiţă de conştiinţă pe care ai încercat să o fereşti de prezentul morbid. La cină, te face să zâmbeşti, să râzi în hohote chiar, de tine, cu tine. Îţi mai serveşte câteva substanţe şi te trimite spre o fereastră în spatele căreia o multitudine de ochi te privesc atent şi pregătiţi să te atace. La ultima negociere din zi, îţi mai promite o dată că îţi va acorda câteva ore de somn – câteva ore în care să te întorci în linişte, în care să visezi la o situaţie mai….colorată. Te păcăleşte din nou şi îţi oferă acelaşi tratament: substanţe, otravă, transpiraţii, valuri. A doua zi o iei de la capăt….

Mereu începe şi se termină la fel. E un ciclu pe care l-ai integrat atât de bine cu tine încât nimeni şi nimic îl poate opri. Nici măcar tu însuţi. Şi într-un anumit moment, îţi dai seama că ai de ales. Bineînţeles, mereu sunt aceleaşi 2 căi, nici mai mult, nici mai puțin: te aşezi cu paranoia la masa negocierii sau…fugi şi o iei de la capăt.

Se începe cu…liniște dar mereu se continuă…altfel. Și atunci te mai întrebi încă o dată: Oare când o să înveți? Oare când o să te oprești?