Nu sau Da

Nu. Nu am murit. Nu. Creioanele colorate, hârtiile, cuvintele nu m-au părăsit. M-am „tehnicizat”. Oamenii, societatea, viața banală și cotidiană m-au plastifiat. Am devenit omulețul de care te împiedici în fiecare dimineață la metrou și cel pe care îl ocolești în parc seară de seară.
Nu. Nu am murit. Nu. Gândurile zburdalnice, speranțele unei lumi mai bune, unui viitor mai…altfel și toate fanteziile unui copil abia intrat în clasa I a existenței, toate acestea nu m-au părăsit. M-am înfricoșat. Am început să devin monstrul de sub propriul pat. Visele cotidiene s-au transformat în planuri bine organizate, oamenii nebuni au fost înlocuiți cu creaturi morbide și brusc parcă…m-am uitat pe undeva.
Nu. Nu am abandonat, nu abandonez, nu cedez, nu mai plâng. Mă mai enervez din când în când pe mine. Mă enervez pe acel EU copil căruia îi e dor de simplitatea trecută și mă enervez și pe acel EU mama care TREBUIE să facă totul la perfecție. Cu toate astea, nu abandonez.
Da. E normal și firesc să mai apară din când în când și un „Da” . Da, mă lupt în continuare cu mori de vânt ce nu îmi aparțin. Da, îmi fac dreptate cu ce am și cu ce pot. Da, îmi doresc cu ardoare să îi mai căsăpesc pe unii și să îi linșez încet pe alții. Da, în continuare sunt om chiar dacă jumătate din mine s-a transformat în marionetă cu sfori.
Da. S-au întâmplat și se întâmplă multe. Da, am zile când sunt cu mine și zile (ca cea de azi, ca cea de acum) în care sunt cu alții: fac pentru alții, trăiesc pentru alții. Și da, în aceste zile îmi aduc aminte, purtând un zâmbet nostalgic pe buze, de adolescenta care alerga după o formație rock prin țară. Din când în când mă mai întorc spre…mine.

Advertisements

Settle down

Adam Smith – economist, om politic, filozof. La un simplu search pe Wikipedia poți afla strictul necesar de informație despre această personalitate. A fost multe, a făcut multe, a studiat mult, ironic: a scris mult despre bani și nu prea i-a avut vreodată. Ceea ce nu poți afla de pe Wikipedia sau mai știu eu ce alt site este că Adam Smith s-a plimbat din stânga în dreapta și din dreapta în stânga prin lume – a fost profesor, a mai dat meditații, a mai scris o carte – în traducere actuală: a trăit din ciubucuri. Poate îl jignesc și nu sunt în măsură. Poate memoria îmi joacă feste și nu am citit vreodată astfel de lucruri despre el. Poate am citit ceva însă nu am înțeles bine. În fine…
Nu aveam de gând să îl aduc în contextul scrierii pe Mr.Smith. Însă gândul că una din cele mai influente minți ale dezvoltării industriale și nu numai, a trăit o viață „pe ici, pe colo”, m-a făcut să mă întorc spre prejudecățile sociale pe care, și eu, ca oricine, le iau în brațe și le legăn, doar doar îmi vor aduce puțină alinare.
Dacă te plimbi din dreapta în stânga și din stânga în dreapta, ceva îți lipsește. Faci prea multe sau prea puține, ești instabil (psihic, emoțional sau amândouă), ești imatur, nerecunoscător, profitor, leneș, nu ști ce vrei și….lista poate continua. Și lista personalităților poate continua: majoritatea oamenilor care au descoperit, au scris, au vorbit, cei care au lăsat ceva în urma lor, s-au plimbat. Nu contează dacă au fost matematicieni, fizicieni, filozofi, scriitori sau mai știu eu ce. „Plimbăreții” sunt mulți. Și așa cum în prezent prejudecățile mișună prin societate alertând mințile indivizilor, mai mult ca sigur și în epocile trecute au existat epidemii asemănătoare.
Dacă încerci să faci multe și nu îți stabilești o ordine – acea ordine (care o fi aia?) – ceva îți lipsește. Ce anume? Maturitatea? Înțelepciunea? Știe cineva ce îți lipsește sau prejudecata vine la pachet cu sintagme care sunt menite să zboare în adierea vântului?

M-am gândit de multe ori ( cam o dată la 3-4 ani așa) că acum e momentul să mă liniștesc. Nu mai merg la concerte, nu îmi mai schimb job-ul, nu mă mai las de școală sau nu mai încep alta nouă. Mă angajez undeva și rămân acolo – nu contează unde, nu contează ce fac – important e să pot spune „lucrez la X de 10 ani”. Mă mărit și fac un copil – nu contează cu cine- important e să pot spune „sunt căsăorita de 5 ani, el lucrează la Y și copilul are 3 ani”. După aia? Atât?
Mă sperie sistemul settle down – și parcă englezii o spun cel mai bine -. Mă îngrozește ideea ca după 3 ani să mă găsesc tot aici. Mă sperie aceeași oameni, aceleași birocrații, aceleași prejudecăți. Mă sperie dar le țin în brațe. Am învățat/ m-au învățat că TREBUIE să X. Nimeni nu mi-a explicat de ce. Pentru că nu am primit răspunsuri, am început la un moment dat să mă plimb: din dreapta în stânga și din stânga în dreapta. Am început să mă ascund – să nu afle societatea ce fac, de ce nu fac și așa mai departe.
În astfel de zile îmi spun că ar trebui să settle down. Apoi mă întreb de ce și realizez că nu îmi pot oferi un răspuns.
Fac de toate. Mă plimb peste tot. Ce fac mai exact? De obicei nu mă întreb, însă mereu mă întreabă alții și parcă mă simt prost că nu le pot explica. De ce să le explic? Pentru că am o găletușă cu prejudecăți pe care o țin sub pat bine ascunsă de ochii lumii – să nu cumva să afle cineva că neconformismul se scufunde în conformism.

Calcule

Calculam. Dintr-o dată m-am trezit calculând. Nu mi-a plăcut matematica vreodată și singurele calcule pe care am reușit să le duc la bun sfârșit au fost cele legate de…finanțele proprii (un singur lucru am uitat să adaug în secțiunea „plăceri nevinovate”, și anume: banii – să fie cât mai mulți, cu cât mai multe zerouri scrise pe fiecare banconată în parte. Ce să îi faci? Fiecare cu plăcerea lui…). Să revenim…
Calculam…povești. Zăceam obosită pe scăunelul din metrou și începeam să număr. Nu mi-am numărat vreodată poveștile fanteziste. Cam câte or fi? 7 stații de metrou nu au fost suficiente pentru a duce numărătoarea la bun sfârșit, și asta pentru că nu știam exact de unde să încep să număr; nu îmi aminteam exact care a fost prima poveste pe care „minea mea bolnavă” a născocit-o și a transformat-o ulterior în…obsesie. Oare prima poveste a fost cea de la vârsta de 4 ani? Sau nu ar trebui să mai pun la socoteală și acele povești și ar trebui să încep cu prima amintire vie pe care o am despre „eul obsesiv”?
Calculam. Priveam fețele posomorâte din jurul meu și…încercam să calculez. Câte filme am avut în minte timp de ani de zile? 100? 200? Mai mult ca sigur nu am atins mia. Oare?
Nesiguranța cotidianului m-a urmărit îndeaproape de-a lungul timpului. Da, am calculat finanțe însă nu am avut vreodată încredere în sumele de bani. Da, am calculat concerte și întâmplări ciudate, haotice, însă nu mă puteam baza pe realismul lor (până la urmă nostalgia distorsionează amintirile). Da, am calculat până și oameni – m-am trezit de câteva ori numărându-mi oamenii din jur ca pe tricourile negre cu formații nebune – însă undeva prin ascunzișurile sufletului știam că oamenii vin și pleacă. Certitudinile nu se făceau vreodată auzite, ci adormeau mereu în umbrele nesiguranței. Credeam în povești, ele nu aveau cum să mă dezamăgească. Poveștile erau concepute pe placul meu, le porneam de unde simțeam, le opream unde voiam și nu aveam cum să mă plictisesc de ele pentru că…brusc, apăreau altele și altele.
Poveștile îmi dădeau libertatea să fiu cine vreau, cum vreau și apoi să îmi schimb personajul după bunul plac. Îmi dădeau libertatea să nu mă mai judec. Îmi dădeau libertatea să fiu în fiecare minut….altcineva.
Calculam. Încercam să număr câte personaje am jucat de-a lungul anilor. 100?200? Câte scenarii am compus? Câte scenarii am distrus? Câte povești am trecut pe hârtie și câte au rămas acolo, undeva, între vis-fantezie-schizofrenie și o coloană sonoră?
Am numărat multe, am adunat, am înmulțit, am scăzut, am împărțit. Fie că mi-am droit sau nu, fie că mi-am propus sau nu, existența s-a rezumat și se rezumă în continuare la un șir numeric nedefinit. Astăzi mi-am dat seama că nu voi reuși să număr vreodată poveștile. Sunt prea multe, prea obsesive, prea complexe, mult prea peste acest…univers, sau ce o fi el.
Am o singură certitudine și numai pe ea mă pot baza. Problema? Poate ar trebui să încep să le trec pe toate pe o coală de hârtie fizică. Mă uit în jur și mă tem zi de zi că s-ar putea să mă pierd în șirul nedefinit de numere banale. Mă uit în jur și mă gândesc la faptul că multe gânduri mă vor părăsi și voi ajunge într-un scenariu apocaliptic în care nu voi mai fi în stare să găsesc în sertărașele minții un simplu substantiv care să înceapă cu litera…A.
Calculam. Apoi a apărut o poveste și ulterior de pe scaunul albastru, cumva, am ajuns…acasă.

Troli

În ultimele 4 zile, cu exactitate, am tot deschis, închis, redeschis și reînchis această pagină. Nu e ciudat, obișnuiesc să fac asta destul de des. Aș avea ceva de scris, de mâzgălit, de relatat însă…trolul îmi tot pune opreliști. Trol? De unde și până unde am ajuns să clădesc o casă cu un trol? Cine este acest trol? Iarăși l-am scos de prin vreun film sau vis ciudat?

Trolul nu e un personaj mistic, nu e scos de prin vreun film sau de prin vreo carte și chiar dacă este greu de crezut, el nu e un personaj negativ ci un fel de „magazin”. Trolul înghite tot: depresii, gânduri negative, stări de anxietate, gânduri suicidale, gânduri de a-i măcelări pe alții, invidii etc, etc. Practic, trolul este un fel de salvator al propriei imagini; sau, mai bine zis, este un fel de „stand by” – până ajung acasă sau într-un loc în care nu pot fi văzută, troul înmagazinează toate răutățile și mă salvează de la crimă, închisoare sau mai știu eu ce. Trolul este acea supapă interioară pe care o avem cu toții (doar numele diferă). De ce am ales să îl numesc trol? Pentru că e mare, puternic, mănâncă multe, nu se plânge și nu are capacitatea de a-mi reproșa. Este un personaj retard (fără să îl jignesc) care doar tace și înghite.

Problemele cu trolul? După ce înghite ce îi este menit să înghită, stomacul îi cedează și îmi vomită înapoi toate alimentele. Într-un moment de neatenție trolul se împiedică prin propria mea existență și îmi prezintă meniul ultimelor zile. Ce am de făcut în acele momente? Să iau mătura, fărașul, câteva cârpe și să mă apuc de curățenie. Și aceasta este sigura curățenie pe care detest să o fac. Pentru că e retard, acest personaj nu mă întreabă daca am posibilitatea de a face curat după el. Nu mă întreabă dacă am disponibilitatea emoțională de a mătura printre invidii, meschinării, angoase și anxietăți. Trolul nu înțelege că ceea ce îi este destinat lui nu trebuie să mi se mai întoarcă vreodată mie.

În opinia oamenilor care „se ocupă de problemele cu capul” procesul scârbos de a învăța cum să faci curat după trol și să nu ți se aplece, se numește psihoterapie. În opinia mea, nu cred că poți educa un stomac sensibil de ființă umană să reziste resturilor amestecate de către trol. Așadar îi dai trolului un metrocopramid, un colebil, un xanax și o gură de apă și îi spui pentru a mia oară că nu e frumos ceea ce face. Desigur, cei mai mulți, îmi tot spun că opinia mea este greșită, că nu știu să am grijă de trol și că într-o bună zi de la atâtea pastile o sa îi crape capul.

În apropierea sărbătorilor, trolul s-a îmbolnăvit: nu mai poate digera, zace la pat, are febră și mai nou, a început să delireze. Poate că acei „cei mai mulți” aveau dreptate și l-am îmbolnăvit, poate e doar o etapă și o să își revină. În orice caz, nu mă mai pot baza pe el. Cum o să mă descurc? De câteva zile tot caut un trol de vânzare (sau măcar de închiriat).

Întotdeauna rămâne întotdeauna

Întotdeauna are ceva de făcut. De la prima oră a dimineţii şi până în ultimul ceas al serii, ceva se întâmplă. Ceva i se întâmplă. Întotdeauna are întâlniri, probleme, oboseli acute, vreun nebun sau vreo nebună la care se gândeşte, care i-a marcat existenţa în minutul x din ziua y şi până săptămâna viitoare nu va mai fi acelaşi om. Bineînţeles săptămâna viitoare apare alt personaj. Întotdeauna sunt lucruri mult mai importante. Oameni mult mai importanţi. Poveşti mult mai ameţitoare. Întotdeauna e ceva, cumva, cineva, undeva. Cel mai important: întotdeauna orice i-ai spune de rău, orice observaţie, orice mesaj negativ se va întoarce împotriva ta. Femeile ţin minte totul, nu uita, nu iartă, nu cedează şi….au mereu dreptate. Unele femei (să nu generalizăm).

Întotdeauna e prea devreme sau prea târziu. E prea obosită pentru prea devreme şi mult prea sfârşită pentru prea târziu. Prea epuizată pentru a mai vedea scama de pe jos, mult prea importantă pentru a mai face un ultim efort de a asculta o altă poveste. Povestea aia stupidă a ta.

Întotdeauna greşeşti. Tu greşeşti. Te-a obişnuit deja să trăieşti precum un personaj din Game of Thrones – cu sabia deasupra capului: “oare dacă întreb x o să se supere? Dacă îi zic de Z o să plângă? Oare dacă îi dau un mesaj o să îl ignore? Oare dacă….”.

Renunţi. La un moment dat răbdarea ţi se termină, anii trec şi realizezi că zilele care trebuiau să te construiască, te-au deconstruit. Ai crezut că ai ajuns rege aşa că te-ai lenevit în a mai privi dincolo de…. La un moment dat îţi numeri anii şi începi să te întrebi zi de zi “pe cine ai omorât în viaţă trecută?”. La un moment dat nu mai răspunzi, nu te mai enervezi, nu te mai intereseaZă, nu îţi mai pasă. Începi să devii şi tu ocupat sau obosit. Îţi doreşti foarte tare să ajungi sau să te întorci din nou la viaţa mult prea ocupată şi trăită mult prea intens. Îţi doreşti să fi şi tu obosit dar nu mai poţi. E destul de greu să te mai oboseşti şi fizic când psihicul ţi-a împlinit deja vârsta de 99 de ani.

Întotdeauna ceva se întâmplă. În fiecare zi ceva pute, moare, plânge – în fiecare zi începe apocalipsa.

Renunţi. În fiecare zi renunţi. Şi într-o noapte realizezi că de fapt cu asta te-a/te-ai obişnuit şi aşa ai tot funcţionat. Într-o noaptea tragi linie şi îţi dai seama că aveai potenţial, nu erai un/o ratat/ă, însă toate acele “întotdeauna” te-au făcut acum să fi un ratat cu acte în regulă.

Mai renunţi o dată. Ce rost are? Are vreun rost? Contezi şi tu cu ceva, pentru ceva, pentru cineva?

Stand by

Rar. Pe o scară de la 1 la 10 aş putea spune că mă întâlnesc cu aceste momente cel mult de două ori pe an. Tânjesc după ele 365 de zile, 24 din 24. Atunci când dau peste mine însă…nu ştiu ce să fac: cum să mă comport cu ele, cum să mă comport cu…mine.
Momente de stand by. Sunt acele momente când ai terminat tot ce aveai de făcut,ai bifat toate căsuţele, te-ai şi odihnit, ai reuşit să faci inclusiv curat în încăperea/apartamentul/casa în care locuieşti, ai reuşit chiar să ieşi şi în societate măcar timp de 10 minute şi nu îţi mai rămâne altceva de făcut decât să…aştepţi. Aştepţi un feedback la ce ai făcut până acum ca să ai şi tu o ocupaţie viitoare, aştepţi o critică, aştepţi un răspuns, aştepţi măcar să nu mai plouă afară, aştepţi o rază de soare. Recunosc, pe cât de dragi îmi sunt momentele, zilele sau orele de stand by, pe atât de groază îmi este de ele. În aceste momente încep să…gândesc (mai mult decât e cazul). Iar de aici, lucrurile încep să o ia razna. Scenarita acută de care sufăr îşi face de cap în fiecare microsecundă construind povești fantastice, cele mai multe cu tentă de filme horror. Mai explicit, în cazul meu acest stand by vine la pachet cu un carton de creioane colorate dar fără vreo hârtie. Pentru că trebuie să colorez (altfel mă urc pe pereţi, la propriu), încep să trasez dungi multicolore peste o realitate sumbră şi un posibil viitor sumbru ( că aşa sunt eu: optimistă).
Ce poţi să construieşti în realitatea banală? Simplu: două tipuri de scenarii referitoare la feedback: unul pozitiv ( hurray!), altul negativ ( să îmi bag….trebuie să o iau de la capăt. Panică!). Apoi mai am varianta în care îmi desenez cifra 1 urmată de multe zerouri pentru contul bancar. Bineînţeles, există şi varianta în care banca dă faliment şi fuge în lume cu banii mei. Mai pot să desenez un soare, multă căldură, o apă cristalină , un şezlong şi o ladă de bere care se autorefillează. Dacă mă plictisesc rău de tot sau dacă e prea cald, pot să trasez câteva dungi albe şi negre pentru construcţia unui baldachin şi unei camera de hotel luxoase undeva în…Cuba. Varianta cu muntele, apa de izvor, iarba şi căprioarele nu o am: prea mult de desenat, mi se termină creioanele, la munte e frig şi vara aşa că să o lăsăm baltă. Cel mai bun desen pe care de obicei îl poziţionez pe tavanul încăperii este bineînţeles, superficialul şi insipidul intro de film american ( da, sunt şi superficială şi materialistă printre altele): super apartamentul acelui zgârie nori din Upper West Side (cum te uiţi pe harta Manhattan-ului, dai de Central Park şi e un colţ undeva în dreapta sus. Pe acolo e clădirea), imaculatele aşternuturi din dormitorul luminos, plus one ăla care te trage înapoi în pat de dimineaţă, outfit-ul modest Gucci, Calvin Klein sau ceva, portarul care îţi deschide uşa, limuzina neagră care te aşteaptă în faţa clădirii, Iphone-ul ( desenez de obicei unul foarte mare că seria 10 sau 11 probabil va fi cât un monitor) care te notifică despre ultimele contracte încheiate şi ochelarii de soare (la fel de modeşti ca şi stilul tău de viaţă) care îţi mai oferă 10 minute de somn până să ajungi la birou. Aş putea să continuui să desenez şi biroul şi job-ul în sine, doar ca videoclipul ăsta matinal mă fascinează atât de tare încât mă opresc ore întregi asupra detaliilor ( chiar şi filtrul de cafea din bucătăria super luxoasă a apartamentului super luxos, are un zgomot aparte atunci când porneşte, de ce să nu stau puţin să aud cum face el cafea în acea dimineaţă). Da, acest intro este desenul meu preferat; şi pot să trăiesc alături de el ore întregi.
Momentele de stand by au şi ele partea lor tragica bineînţeles. Culorile întunecate desenează de obicei viitorul – aşa devine el sumbru. Este acel viitor în care mă trezesc în noroiul şanţului, accidentată de vreo căruţă, pe patul de moarte sau, în cel mai bun caz, la cimitir. Şi da, e cel mai bun caz cimitirul pentru că în acel loc nu poţi desena foarte multe în afară de ploaie, oameni care plâng, copaci şi o piatră funerară pe care nu prea se înţelege ce scrie. Dacă rămân la povestea cu şanţul sau spitalul, aici lucrurile sunt mult mai diversificate: ce culoare are noroiul? Ce culoare avea căruţa care m-a accidentat? Câţi cai avea? Mă aflu într-un sat sau în grădina spitalului 9? Având în vedere că sunt atât de multe variabile, nu prea mă pot hotărâ ce culori să folosesc, aşa că mă panichez şi deschid brusc ochii fix în pachetul de ţigări de pe masă.
Mai fumez o ţigară, mai joc un candy crush, mă mai trezesc în apartamentul superficial, mai beau o gură de cafea, mai butonez tehnologia şi mai revin uneori la listă. Care listă? Stand by vine la pachet şi cu lista mea de bile albe şi negre. Pentru că am timp, încep să adaug pe lista oameni care merită bile albe şi oameni care merită bile negre. Dacă ajung în punctul în care tai pe cineva de pe listă, e de rău – trebuie să încep apoi să îi desenez moartea sau felul chinuit în care moare sărmanul/a. Cel puţin mă linişteşte gândul că tai rar pe cineva de pe listă.
Mai ascult o muzică, mai văd un film, mai citesc câte ceva, mă mai urc dimineaţa în limuzina luxoasă din faţa clădirii superficiale şi…mai trece o zi de stand by. Adorm în aceleaşi coşmaruri: dacă feedback-ul e negativ, am belit-o; şi mă trezesc în…aşternuturile de la Ikea din încăperea plină de “zorzoane” încercând să nu privesc în ochi văcuţa de pluș care nu doreşte să mă dezlipesc de ea.
Cam din aceste…cauze, mă chinui să rămân mereu ocupată!

Reîntâlnire în iarbă

Într-un final de aprilie, într-Un parc de acaSA…

Am uitat când a fost acea ultimă oară când te-am deschis. Se pare că am uitat până să mai şi scriu. Drept dovadă, acum, literele mi se împrăştie murdar pe hârtie iar acest tuș negru mi se pare sumbru şi apăsător. Ar trebui să îmi pese? De obicei îmi pasă; de obicei…
Plâng atunci când mă simt departe. Pentru mine, „departe” înseamnă cu totul altceva. Nu ţine de geografie, de chimie, de biologie sau mai ştiu eu ce. „Departe” ține de un simplu instrument de scris şi o hârtie.
Am crezut că o să mă simt departe aici şi acum. Mă gândeam cu groază la faptul că îmi va fi dor. Ciudat este că te-am găsit printre firele de nisip al bagajului si te-am deschis, te-am redeschis.
Am uitat să mai scriu despre mine preocupată fiind de alţii. Mă trezeam uneori repetându-mi ca alţii, altele sau altceva sunt mai importante decât orice formă de…eu. Stupid. M-am străduit ani să învăţ să scriu frumos, logic, argumentat, parfumat. M-am chinuit de bună voie şi nesilită de nimeni. Cum m-am oprit? Când m-am aruncat şi am învăţat să respir. Da, cam asta am învăţat în ultimul timp: că oamenii nu ştiu să respire şi că metafora traiului în vid este de fapt o realitate. După zbor, totul e atât de verde încât pare că nu se mai termină. Oricât de mulți nori ar apărea, aerul rămâne aer iar sentimentul întâlnirii cu libertatea îmi șoptește că va continua să coexiste cu restul grămăjoarelor de particularităţi neînsemnate.
Am uitat de mine; nu am ştiut să respir…
Cât de banal…