Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap, Uncategorized, Unde ma regasesc...

Intotdeauna ramane intotdeauna

Intotdeauna are ceva de facut. De la prima ora a diminetii si pana in ultimul ceas al serii, ceva se intampla. Ceva i se intampla. Intotdeauna are intalniri, probleme, obiseli acute, vreun nebun sau vreo nebuna la care se gandeste, care i-a marcat existenta in minutul x din ziua y si pana saptamana viitoare nu va mai fi acelasi om. Bineinteles saptamana viitoare apare alt personaj. Intotdeauna sunt lucruri mult mai importante. Oameni mult mai importanti. Povesti mult mai ametitoare. Intotdeauna e ceva, cumva, cineva, undeva. Cel mai important: intotdeauna orice i-ai spune de rau, orice observatie, orice mesaj negativ se va intoarce impotriva ta. Femeile tin minte totul, nu uita, nu iarta, nu cedeaza si….au mereu dreptate. Unele femei (sa nu generalizam).

Intotdeauna e prea devreme sau prea tarziu. E prea obosita pentru prea devreme si mult prea sfarsita pentru prea tarziu. Prea epuizata pentru a mai vedea scama de pe jos, mult prea importanta pentru a mai face un ultim efort de a asculta o alta poveste. Povestea aia stupida a ta.

Intotdeauna gresesti. Tu gresesti. Te-a obisnuit deja sa traiesti precum un personaj din Game of Thrones – cu sabia deasupra capului: “oare daca intreb x o sa se supere? Daca ii zic de Z o sa planga? Oare daca ii dau un mesaj o sa il ignore? Oare daca….”.

Renunti. La un moment dat rabdarea ti se termina, anii trec si realizezi ca zilele care trebuiau sa te construiasca, te-au deconstruit. Ai crezut ca ai ajuns rege asa ca te-ai lenevit in a mai privi dincolo de…. La un moment dat iti numeri anii si incepi sa te intrebi zi de zi “pe cine ai omorat in viata trecuta?”. La un moment dat nu mai raspunzi, nu te mai enervezi, nu te mai intereseaZa, nu iti mai pasa. Incepi sa devi si tu ocupat sau obosit. Iti doresti foarte tare sa ajungi sau sa te intorci din nou la viata mult prea ocupata si traita mult prea intens. Iti doresti sa fi si tu obosit dar nu mai poti. E destul de greu sa te mai obosesti si fizic cand psihicul ti-a implinit deja varsta de 99 de ani.

Intotdeauna ceva se intampla. In fiecare zi ceva pute, moare, plange – in fiecare zi incepe apocalipsa.

Renunti. In fiecare zi renunti. Si intr-o noapte realizezi ca de fapt cu asta te-a/te-ai obisnuit si asa ai tot functionat. Intr-o noaptea tragi linie si iti dai seama ca aveai potential, nu erai un/o ratat/a, insa toate acele “intotdeauna” te-au facut acum sa fi un ratat cu acte in regula.

Mai renunti o data. Ce rost are? Are vreun rost? Contezi si tu cu ceva, pentru ceva, pentru cineva?

Advertisements
Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Cum supravietuiesc la scoala.., Tot ce imi mai trece prin cap, Unde ma regasesc...

Stand by

Rar. Pe o scară de la 1 la 10 aş putea spune că mă întâlnesc cu aceste momente cel mult de două ori pe an. Tânjesc după ele 365 de zile, 24 din 24. Atunci când dau peste mine însă…nu ştiu ce să fac: cum să mă comport cu ele, cum să mă comport cu…mine.
Momente de stand by. Sunt acele momente când ai terminat tot ce aveai de făcut,ai bifat toate căsuţele, te-ai şi odihnit, ai reuşit să faci inclusiv curat în încăperea/apartamentul/casa în care locuieşti, ai reuşit chiar să ieşi şi în societate măcar timp de 10 minute şi nu îţi mai rămâne altceva de făcut decât să…aştepţi. Aştepţi un feedback la ce ai făcut până acum ca să ai şi tu o ocupaţie viitoare, aştepţi o critică, aştepţi un răspuns, aştepţi măcar să nu mai plouă afară, aştepţi o rază de soare. Recunosc, pe cât de dragi îmi sunt momentele, zilele sau orele de stand by, pe atât de groază îmi este de ele. În aceste momente încep să…gândesc (mai mult decât e cazul). Iar de aici, lucrurile încep să o ia razna. Scenarita acută de care sufăr îşi face de cap în fiecare microsecundă construind povești fantastice, cele mai multe cu tentă de filme horror. Mai explicit, în cazul meu acest stand by vine la pachet cu un carton de creioane colorate dar fără vreo hârtie. Pentru că trebuie să colorez (altfel mă urc pe pereţi, la propriu), încep să trasez dungi multicolore peste o realitate sumbră şi un posibil viitor sumbru ( că aşa sunt eu: optimistă).
Ce poţi să construieşti în realitatea banală? Simplu: două tipuri de scenarii referitoare la feedback: unul pozitiv ( hurray!), altul negativ ( să îmi bag….trebuie să o iau de la capăt. Panică!). Apoi mai am varianta în care îmi desenez cifra 1 urmată de multe zerouri pentru contul bancar. Bineînţeles, există şi varianta în care banca dă faliment şi fuge în lume cu banii mei. Mai pot să desenez un soare, multă căldură, o apă cristalină , un şezlong şi o ladă de bere care se autorefillează. Dacă mă plictisesc rău de tot sau dacă e prea cald, pot să trasez câteva dungi albe şi negre pentru construcţia unui baldachin şi unei camera de hotel luxoase undeva în…Cuba. Varianta cu muntele, apa de izvor, iarba şi căprioarele nu o am: prea mult de desenat, mi se termină creioanele, la munte e frig şi vara aşa că să o lăsăm baltă. Cel mai bun desen pe care de obicei îl poziţionez pe tavanul încăperii este bineînţeles, superficialul şi insipidul intro de film american ( da, sunt şi superficială şi materialistă printre altele): super apartamentul acelui zgârie nori din Upper West Side (cum te uiţi pe harta Manhattan-ului, dai de Central Park şi e un colţ undeva în dreapta sus. Pe acolo e clădirea), imaculatele aşternuturi din dormitorul luminos, plus one ăla care te trage înapoi în pat de dimineaţă, outfit-ul modest Gucci, Calvin Klein sau ceva, portarul care îţi deschide uşa, limuzina neagră care te aşteaptă în faţa clădirii, Iphone-ul ( desenez de obicei unul foarte mare că seria 10 sau 11 probabil va fi cât un monitor) care te notifică despre ultimele contracte încheiate şi ochelarii de soare (la fel de modeşti ca şi stilul tău de viaţă) care îţi mai oferă 10 minute de somn până să ajungi la birou. Aş putea să continuui să desenez şi biroul şi job-ul în sine, doar ca videoclipul ăsta matinal mă fascinează atât de tare încât mă opresc ore întregi asupra detaliilor ( chiar şi filtrul de cafea din bucătăria super luxoasă a apartamentului super luxos, are un zgomot aparte atunci când porneşte, de ce să nu stau puţin să aud cum face el cafea în acea dimineaţă). Da, acest intro este desenul meu preferat; şi pot să trăiesc alături de el ore întregi.
Momentele de stand by au şi ele partea lor tragica bineînţeles. Culorile întunecate desenează de obicei viitorul – aşa devine el sumbru. Este acel viitor în care mă trezesc în noroiul şanţului, accidentată de vreo căruţă, pe patul de moarte sau, în cel mai bun caz, la cimitir. Şi da, e cel mai bun caz cimitirul pentru că în acel loc nu poţi desena foarte multe în afară de ploaie, oameni care plâng, copaci şi o piatră funerară pe care nu prea se înţelege ce scrie. Dacă rămân la povestea cu şanţul sau spitalul, aici lucrurile sunt mult mai diversificate: ce culoare are noroiul? Ce culoare avea căruţa care m-a accidentat? Câţi cai avea? Mă aflu într-un sat sau în grădina spitalului 9? Având în vedere că sunt atât de multe variabile, nu prea mă pot hotărâ ce culori să folosesc, aşa că mă panichez şi deschid brusc ochii fix în pachetul de ţigări de pe masă.
Mai fumez o ţigară, mai joc un candy crush, mă mai trezesc în apartamentul superficial, mai beau o gură de cafea, mai butonez tehnologia şi mai revin uneori la listă. Care listă? Stand by vine la pachet şi cu lista mea de bile albe şi negre. Pentru că am timp, încep să adaug pe lista oameni care merită bile albe şi oameni care merită bile negre. Dacă ajung în punctul în care tai pe cineva de pe listă, e de rău – trebuie să încep apoi să îi desenez moartea sau felul chinuit în care moare sărmanul/a. Cel puţin mă linişteşte gândul că tai rar pe cineva de pe listă.
Mai ascult o muzică, mai văd un film, mai citesc câte ceva, mă mai urc dimineaţa în limuzina luxoasă din faţa clădirii superficiale şi…mai trece o zi de stand by. Adorm în aceleaşi coşmaruri: dacă feedback-ul e negativ, am belit-o; şi mă trezesc în…aşternuturile de la Ikea din încăperea plină de “zorzoane” încercând să nu privesc în ochi văcuţa de pluș care nu doreşte să mă dezlipesc de ea.
Cam din aceste…cauze, mă chinui să rămân mereu ocupată!

Posted in America "city", Feelings, Unde ma regasesc...

Reîntâlnire în iarbă

Într-un final de aprilie, într-Un parc de acaSA…

Am uitat când a fost acea ultimă oară când te-am deschis. Se pare că am uitat până să mai şi scriu. Drept dovadă, acum, literele mi se împrăştie murdar pe hârtie iar acest tuș negru mi se pare sumbru şi apăsător. Ar trebui să îmi pese? De obicei îmi pasă; de obicei…
Plâng atunci când mă simt departe. Pentru mine, „departe” înseamnă cu totul altceva. Nu ţine de geografie, de chimie, de biologie sau mai ştiu eu ce. „Departe” ține de un simplu instrument de scris şi o hârtie.
Am crezut că o să mă simt departe aici şi acum. Mă gândeam cu groază la faptul că îmi va fi dor. Ciudat este că te-am găsit printre firele de nisip al bagajului si te-am deschis, te-am redeschis.
Am uitat să mai scriu despre mine preocupată fiind de alţii. Mă trezeam uneori repetându-mi ca alţii, altele sau altceva sunt mai importante decât orice formă de…eu. Stupid. M-am străduit ani să învăţ să scriu frumos, logic, argumentat, parfumat. M-am chinuit de bună voie şi nesilită de nimeni. Cum m-am oprit? Când m-am aruncat şi am învăţat să respir. Da, cam asta am învăţat în ultimul timp: că oamenii nu ştiu să respire şi că metafora traiului în vid este de fapt o realitate. După zbor, totul e atât de verde încât pare că nu se mai termină. Oricât de mulți nori ar apărea, aerul rămâne aer iar sentimentul întâlnirii cu libertatea îmi șoptește că va continua să coexiste cu restul grămăjoarelor de particularităţi neînsemnate.
Am uitat de mine; nu am ştiut să respir…
Cât de banal…

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap, Unde ma regasesc...

Taramul povestilor de groaza

Ma tot ratacesc pe aici. In ultima vrme, sunt constienta ca ar trebui sa ma ratacesc prin paginile altor lucrari. Sa termin ce am inceput sau sa corectez ceea ce am facut pana…acum. Nu pot. Imi zboara gandurile si mi se topesc ideile precum inghetata aceea de vanilie in verile toride. Imi caut si imi tot gasesc explicatii: e de la febra, e din cauza strazii, e din cauza vremii, e din cauza…furiei. Aici ma opresc. Ca de fiecare data ma opresc la furie. Ma uit la ea si realizez ca ne cunoastem de atat de mult timp incat am ajuns in punctul in care ne devoram una pe alta. Eu ma hranesc din ea atunci cand nu o pot exprima. O savurez dimineata, pranz si seara. Ea? Ma doboara. Suge din mine precum un vampir insetat de secole si ma leaga cu lanturi de incompetenta. Ma transforma fix in obiectul care reinvie relatia eu-furie. Si asa devin rece, sfidatoare, aroganta, serioasa, putin…nebuna.
Imi tot repet si ii tot repet faptul ca nu putem functiona…asa. Mai am lucruri de facut, mai am lucruri de terminat, mai am si o alta viata – in care trebuie sa traiesc si in care trebuie sa fac fata. Nu ii pasa si continua sa ma doboare putin cate putin.
Paranoia isi face si ea simtita prezenta. Imi sopteste suav ca temperatura corpului va creste, capul va incepe sa ma doara iar urletele vor iesi din mine prin intermediul unui manifest al bolii. Daca furia ma suge, paranoia ma imbolnaveste grav. Incompetenta isi trage un scaun la aceasta masa si rade…de noi toate.
Nu gasesc praful magic. In adolescenta pastram sute de pliculete de praf pentru aceste momente. Cand simteam cum furia se apropie, cumva…o descarcam si ma descarcam. Paranoia renunta sa mai intervina, iar incompetenta privea suprata cum si-a mai ratat o sansa. Alt aspect pe care il tot iau in calcul: in adolescenta eram putin mai inteligenta. Ironic nu? Poate ca nu aveam atatea experiente, poate ca ma speriau mai multe lucruri, poate ca nu aveam curaj insa in toate aceste minusuri stiam mereu cum sa fac rost de praf magic si cum sa il folosesc.
Frica se instaleaza foarte comod atunci cand ai impresia ca in sfarsit detii controlul. Cu cat incerc sa controlez mai mult lucrurile, cu atat controlez…nimic. Cu cat incerc sa ma stabilizez, cu atat mi-o iau peste ochi. Din nou: cata ironie
Ma tot ratacesc pe aici…de mult. Dupa furie, paranoia si incompetenta apare…compulsia. Tot ceea ce incerc sa fac se transforma in acea iarba a raului. De aici? De aici imi dau seama ca am revenit pe taramul povestilor de groaza. Un taram non-colorat in care exista numai personaje negative. Si incep din nou sa dau din picioare, sa transpir, sa urlu si sa imi doresc sa ma trezesc…

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Feelings, Uncategorized, Unde ma regasesc...

Ceva de spus

Cam atat am avut de spus.
Cum? Nu ti-am spus?
Pai si atunci, de ce am mai vorbit? Am vorbit singura sau m-ai ascultat de udneva din alta lume iar acum ma minti?
Nu conteaza. Nu e important. Cel putin, nu mai e important.
Plec.
Ma intrebi unde? Iti raspund la fel ca in acel trecut. Acel trecut care nu imi mai apartine, pe care nu il mai simt de mult. Timpuri pe care le-am ingropat adanc sub un maldar de hartii colorate.
De ce nu fac ordine? Imi place ordinea. Imi tot zic in fiecare dimineata ca nu suport sa respir in haos; cu toate astea….asta fac. Fara sa vreau. Fara sa stiu. Fara sa vad.
Daca am ajuns? Adevarul e ca te-am mintit a mia oara: am plecat intr-un punct din acel trecut si de atunci nu m-am mai intors. Ai privit o umbra. Ai ascultat o fantoma careia i-ai repetat de nenumarate ori faptul ca nu crezi in…ea.
Acum crezi? Simti cat de rece si apasatoare e fiecare atingere? Te doboara? Sau poate doar iti ingheata sufletul, il ia in palme si il tranteste pana il face bucati. Apoi? Se joaca. O fantoma care joaca hockey cu sufletul tau.
Ciudat. Cum de ti s-a intamplat tie asa ceva? Nu erai tu….caldura? Nu inspirai si expirai tu sentimentele acelea pline de emotii infantile si cuvinte pompoase? Nu erai tu…dragostea, iubirea sau cum ti se mai spune in ziua de azi? Nu? Eu asa credeam…Normal, am trait intr-o iluzie.
Am plecat de mult. Ma tot prind de inghetul asfaltului si tac in minusurile gradelor Celsius. Nu aveam cum sa ma confrunt cu tine in alta zi, in alta etapa din an, in alta viata. Daca tu emani caldura, imi ceream drepturile asupra propriilor mele arme. Si asa am inceput sa ador…frigul: odata ce m-am contopit cu el.

Cam atat am avut de spus.
Atat?
Nu ai auzit vreun cuvant de pana acum. Vorbeam in gol, intr-un vid. Cuvintele se disipau odata ce atingeau…realitatea. Ca tot am adus vorba de realitate: ai grija sa nu te infulece. Asta face empiricul atunci cand se plictiseste: da drumul la cuprotul cu micorunde, isi pregateste servetelele, putina sare, putin piper si incepe sa pescuiasca. Daca “fiinta” pe care a prins-o e mult prea amara, o inghite imediat. In caz contrar, o mai studiaza…poate pana a doua zi, sau pana anul urmator.
Atat iti spun: ai grija.
Daca mai am ceva de spus?
As mai avea multe dar….ce conteaza. Nu poti sa vezi, sa auzi, sa simti…o fantoma. Gheata e mult prea stralucitoare iar frigul te ameteste. Nu poti gandi limpede.
Am inteles: tac. Insa printre aceste cuvinte aruncate in stomacul realitatii, mai am o ultima intrebare: Oare m-ai cunoscut vreodata, cu adevarat?

Shhhh…inchide usa. E mult prea firg afara pentru tine.

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Feelings, Unde ma regasesc...

O fila din jurnalul unui pahar de vin

“Scrii ceva creativ?”
Ce intrebare….Intentionam sa raspund: “De unde sa mai scriu ceva creativ?Ti se pare ca mai am de unde?”. Nu am vorbit. Cum sa mai ofer raspunsuri la intrebari…idioate? Cum de totul a inceput sa mi se para…idiot? De unde am inceput si…uneori, ma gandesc, unde am sa termin?

Traversez un parc. Aproape in fiecare dimineata traversez acelasi parc. Cu aceiasi oameni. Aceiasi copaci. Aceleasi frunze. Intr-una din diminetile…idioate, inspide, incolore, inodore, imi venea sa urlu. Nimic iesit din comun. As urla in fiecare ceas. As urla acum, insa acum, scriu.
Sa revenim…
In timp ce traversam parcul, pofta de a ma agata de un strain si de a-I urla in plina strada “Dezbraca-ma. Te rog, fi EU!”, devenea din ce in ce mai mare.
Oamenii din fata mea, aceia care ma mai intreaba cateodata daca “scriu ceva creativ?” ma vad zambind, razand, radiand, debordand. In mintea mea urla cuvintele “Te rog, fi EU!”.

Mi-am justificat alegerile in viata in functie de nevoile primordiale ale fiintei. Nu ale fiintei in genere, nu ale omului din societate, ci ale…mele. Nevoile private. Mi-am argumentat si mi-am calculat fiecare pas, respiratie, suflu, cuvant, idee; uneori, rad de mine si ma gandesc la ziua aceea in care imi voi calcula si de cate ori o sa imi dau voie sa ma duc la baie ( totusi, aceasta nevoie fiziologica nu o pot neglija oricat de mult as incerca).

Printre randurile de frunze ale parcului imi cautam o poteca. Un drum pe care sa o iau la sanatoasa si sa nu ma mai uit vreodata inapoi. Un drum pavat cu pietre galbene ( ca in Vrajitorul din Oz) sau macar marcat cu celebrul semn “Pe aici nu se trece” ( ca sa fiu sigura ca nu am sa fiu urmarita vreodata. Frica de insecuritate opreste majoritatea).

“Scrii ceva creativ?”
Da, e o fila din jurnalul unui…pahar de vin alb si sec. Chestia e ca se scrie singura. Nu are idei profunde sau mesaje filosofice. Nu are ceva…special. Seamana cu parcul – este o fila plina de aceleasi povesti plictisitoare.
As putea sa intreb “cum definesti tu cretaivitatea?”. Chiar am o teorie in legatura cu asta. Am o teorie in legatura cu orice. Am intors moneda – sunt atat de buna in teorie, insa un dezastru in practica. Ce amuzant. Pana si paharul rade – nu de el, nu de noi, ci de…mine.
“Dezbraca-ma. Te rog fi EU!”. Tot scriu pronumele personal cu majuscule. Oare incerc sa ma gasesc in acest EU? De ce folosesc EU daca nu stiu ce inseamna? Am devenit la fel de ipocrita ca el, ca ea, ca tine, ca toti.
Chiar m-as dezbraca. Nu, nu,nu e de la vin sau de la tropicele instalat in…aceasta locuinta. M-as dezbraca pentru ca…am sarit. Si am ajuns intr-un loc in care banul nu mai are valoare si cuvantul devine tacere. E un cimitir? E un cimitir.

Cat de multe lucruri inmormantam de-a lungul timpului? A tras cineva vreodata linie? Nu. Ratiunea ne spune mereu ca e vorba de etape, e vorba de dezvoltare, e vorba de….pizda masii. E vorba de nimic pana la urma. Inmormnantam oamenii trecuti, nostalgii, iubiri, sentimente, chiar si bani. Le aruncam la gunoi pentru ca….ne dezvoltam- trebuie sa devenim mai buni, sa fim performeri, sa fim top, sa fim…nimic. Pana la urma ajungem in acelasi parc plin de frunze indiferent de pozitia geografica.
Se poate spune ca…invatam. Nu se stie ce sau cand terminam. Unii, mai fericiti, inchid ochii si spun: “gata. M-am linistit”. Adevarul e ca nu te linistesti vreodata, functionezi in variabile. Iar variabilele sunt…variabile.

Nu fug de mine. Fug de EU – de pronumele pe care il tot invart, pe care il tot parfumez si caruia ii schimb garderoba in fiecare zi.
“Draga EU, ce culoare preferi azi? Rosu? Verde? Negru? Daca preferi rosu, purtam ceasul rosu; daca preferi nergu aruncam niste tus pe acest chip angelic si am rezolvat problema; preferi verde? La naiba, nu avem fard verde – trebuie neaparat sa ne procuram fard verde”. Si….noroc ca simpaticul supermarket este deschis non-stop.

Ce am calculat pana acum? Trag linie si vad 0. Am mers brambrura dintr-o parte in alta in speranta ca intr-o zi am sa…ma pierd prin parc. Nu m-am pierdut pentru ca am fost ocupata sa…ma dezvolt, sa cresc, sa ma maturizez, sa responsabilitati, sa…orice.
“Draga EU, esti foarte tare! Felicitari! Si acum, te rog sa imi explici ce cacat facem cu mine?

Posted in Tot ce imi mai trece prin cap, Uncategorized, Unde ma regasesc...

Se numeste…cum?

Se numeste…cumva. Are vreo denumire uitata printr-un dictionar al altei lumi. Cineva, candva, sigur a mai trecut prin asta si s-a autodiagnosticat. Apoi a luat o coala de hartie si a mai scris ultimele lui/ei cuvinte: denumirea acestui….cumva despre care am inceput sa vorbesc si de care sufar ( se pare ).
Se numeste….Mai conteaza cum se numeste? Ia un pix si o foaie si scrie. Deschide alta pagina de “program de scris din asta” si…scrie. Ce sa scriu? Orice. Nu conteaza. Incepe cumva. Scrie despre orice iti trece prin cap sub orice forma.
Gol.
Vid.
Traiesc intr-un vid. Nu am aer, nu tu soare, nu tu caldura, nu tu ploaie, nici macar frig. E vid. E gol. E intuneric insa cu toate acestea nu e negrul acela al unei incaperi obisnuite. Este vid. Nu stiti cum arata un vid? Pana acum cateva zile si mie imi era necunoscut. Vidul e….vid pana la urma.
Acum, pentru ca am inceput sa scriu despre nimic intr-un nimic, degetele parca se misca singure. Mi se pare chiar amuzant sa umplu imaculatul asa…aiurea, din senin, fara vreo poveste, fara vreun inceput, un argument sau o concluzie.
Scrie despre ce trebuie – e vocea asta din capul meu care ma chinuie de luni de zile: “Hai Andreea, gaseste un subiect; haide te rog, incepe sa citesti si sa redactezi si tu ceva util ca sa termini la timp si sa nu ajungi in punctul ala…”. Punctul ala era de fapt punctul asta in care ma gasesc acum, in aceasta seara, in acest ceas si doar la cateva ore departare de “Ziua in care trebuie sa arat ca am scris si eu ceva pentru acea lucrare”.
Posibil ca persoana care a mai trecut prin asta si care nu a lasat ( si nu mi-a lasat) mostenire denumirea acestei maladii ( ca de leac nu cred ca poate fi vorba) a reusit sa o scoata cumva la capat. Posibil sa fi murit incercand. Posibil sa fi renuntat sau posibil sa fi reusit.
“Nu mai bate campii” – e vocea care are dreptate. O inteleg. De luni de zile se lupta cu mine. Pentru o perioada limitata de timp, a avut impresia ca a reusit, apoi a intervenit obsesia pentru un oarecare serial, apoi s-a complicat programul, apoi a venit frigul si uite asa vocea a ajuns alaturi de mine in punctual asta. Momentul in care amandoua suntem de acord ca TREBUIE sa scriu ceva, sa ma prezint cu ceva, sa am macar o idee bine argumentata, solida.
Se numeste…cum? Angoasa existentiala? Lipsa de creativitate? Lipsa de curaj? Lipsa de…orice?
Vid.
Gol.
Scrie ceva.
Ce?
Orice are legatura cu ce ar trebui.
Nu stiu.
Vid.
Gol.
Se numeste….Cum se numeste frate?