Se întâmpla în fiecare an. În fiecare an, în aceeaşi zi, la aproximativ aceeaşi oră, ecranul telefonului se bloca. Nu mai ştia pe ce să apese, cum să apese. Rămânea acolo timp de ore şi se…holba la el. Nu mă mai ascultă. Orice îi spuneam, orice făceam, oricum acţionăm, ochii lui nu mai conteneau să absoarbă fiecare literă din fiecare cuvânt. Ce era aşa important? Cine îi scria în fiecare an, în aceeaşi zi, la aproximativ aceeaşi oră? Vreo mătuşă plecată din ţară? Vreun copil despre care nu ştiam? Vreo altă femeie? Vreo soţie? Vreo amantă? Vreun criminal?
O dată cu blocajul lui, mă blocam şi eu. Implicit. Cuvintele şi semnele de întrebare mi se scurgeau prin minte precum picăturile de ploaie care se scurgeau din tavan la fiecare ploaie de vară. Aşa cum ploile se porneau, se înteţeau, se opreau şi reveneau, aşa se trăia viaţa şi cu mine. Doar în acea zi din an, la acea oră.
Dacă m-a tentat vreodată să pun mâna pe telefon şi să citesc mesajul? În fiecare oră, din acea zi, din fiecare an. Însă nu puteam. Nu aveam cum să „pun mâna” pe această oportunitate. O dată cu sunetul înţepător al telefonului, cu blocajul şi privirea în gol, mâna lui nu mai lasă telefonul. Apoi, după ore de priviri atente, apăsa Delete şi….viaţa mergea mai departe. Era atât de simplu. Un mesaj, un blocaj, un delete, un restart. În fiecare an, în aceeaşi zi, la aceeaşi oră. Privirea se comuta, zâmbetele îmi reaparțineau, teroarea se termina. Doar atunci.
Cursul firesc al momentelor, al activităţilor de zi cu zi, al iubirilor, dezamăgirilor, sărăciei, alcoolului ieftin şi mirosul motorinei de cea mai slabă calitate, se restabilea. Lunile de vară se petreceau la fel: într-un trezit la 6 dimineaţa printre picături de apă sărate, inspiraţii de oxigen îmbibat în praf şi zâmbete…simple, aparente şi fără griji. Bucăţile de lemn ale grilajului de la fereastră lăsau în continuare să picure câteva raze de lumină, câteva raze de speranţe ale unei alte zi, în acelaşi loc, în locul…nostru. Acel loc de 10 mp ce ne scârţâia sub tălpi. Acel loc sufocat de toropeala zilelor de vară şi înghesuit în umezeala ploilor. Acel loc în care acea zi şi acea oră nu căpătau forţa. Acel loc pe care….acum mai bine de un an, am decis să îl schimb. Din neputinţă, din curiozitate, din…sufocare, din inconştienţă. Acel loc pe care acum mai bine de un an, l-am pierdut pentru totdeauna.
Era într-o miercuri. Totul a început din acea miercuri. Mijlocul săptămânii, o zi ca oricare alta. O altă miercuri din luna August. Rămăşiţele zilei de marţi se miroseau în bătaia vântului. La propriu. Un miros ascuns de carne de vită preparată în sânge, un miros plin de…prieteni, de libertate, de râsete, de fum de ţigară. Un miros care încă persista în răsăritul forţat al zilei de miercuri. Un miros care m-a plasat între încercarea de a deschide ochii şi dorinţa de a mai sta încă puţin…acolo – în bucăţile de amintiri din noaptea trecută, în bucăţica mea de pat. Încă mă simţeam pe verandă, inhalând încă un fum din ţigara lui şi râzând zgomotos şi ameţit la tentativele lui de a termina de preparat un grătar decent. Încă mă vedeam ridicându-mă de pe verandă, îndreptându-mă către grătar, sorbind din sticla lui de bere şi apoi sărutându-l în fumul persistent. Dacă îl iubeam? În acea seară de marţi, o seară oarecare, la un grătar în curtea ponosită a locuinţei, mi-a apărut brusc această întrebare. Poate erau de vină vaporii de alcool, fumul de ţigară sau fumul grătarului. Nu ştiu şi nu cred că am să ştiu vreodată. Cert este că atunci m-am întrebat. Atunci nu mă puteam opri din acel sărut şi din acea întrebare: îl iubesc? Cum? De ce? Pentru ce? Încă mă simţeam cocoțându-mă pe capota unei maşini ce nu ne aparţinea, ce nu îmi aparţinea şi fredonând afonic un Van Morrison şi un “Days like this”. Încă îmi trăiam corpul pe bufetul unei bucătarii improvizate, prăfuite şi dezordonate, în atingeri apăsate şi respiraţii sacadate. Aş fi putut să rămân acolo. Să continuui să trăiesc acolo. Să nu mă desprind. Însă, era într-o miercuri când am deschis ochii, m-am lovit de o durere de cap crâncenă şi am ţintit ventilatorul din tavan.
Mi-am simţit prezentul în aceeaşi apă sărată produsă de două trupuri mult prea lipite unul de altul. Ventilatorul din tavan îmi ura acelaşi “Bună dimineaţa” printre picături de praf şi soare. Razele de speranţă. Razele noastre de speranţă. Mirosul de carne de vită dispăruse şi tot ce mai rămăsese era începutul unei alte zi. O zi comună şi banală de miercuri. O zi în care trebuia să ajung la magazin la ora 10:00, iar el trebuia să predea maşina pe care mă cocoţasem în seara de marţi, maşină care nu era a noastră, nu era a lui, nu era a mea. O dimineaţă în care trebuia să întorc gâtul spre dreapta, să mă uit la el, să zâmbesc, să mă ridic din pat, să ajung jos în bucătărie şi să pun apa pe foc. Pentru cafea. Pentru acea ceaşcă de cafea matinală şi mahmură.
Am deschis ochii îngropată în aceeaşi apă sărată. M-am întors încet spre el încercând să recuperez mai mult din acel ceva ce se putea numi pat şi am mai rămas puţin acolo. Privindu-l în respiraţii. “Dacă îl iubeam?” – puţinele amintiri pe care le mai aveam din seara de marţi începuseră să se deruleze pe repede înainte, iar durerea de cap prinsese voinţă proprie. “Dacă îl iubeam? Dacă îl iubesc?” – şi de atunci, întrebarea a rămas mereu cu mine, mereu cu noi, mereu între noi. S-a cuibărit între pântecul meu şi abdomenul lui, şi-a subliniat semnul de întrebare şi a rămas acolo. Am făcut-o să rămână acolo.
Era într-o miercuri, undeva la 6 şi ceva dimineaţa când răspunsurile la întrebările persistente care începeau cu „Dacă” conteneau să apară. În acea dimineaţă nu m-am ridicat din pat, nu am căutat prin sertarul noptierei vreo pastilă şi nu am stopat durerea de cap. În acea miercuri nu m-am dus să pun apa pe foc, nu am ieşit pe verandă, nu am dat la o parte plasa de ţânţari şi nu am deschis uşa pentru a ieşi pe verandă. Am mai stat puţin acolo, într-o bucăţică de pat, întoarsă spre el, parcă cerşind măcar un răspuns la întrebările precedente.
– Te iubesc? – şi brusc durerea de cap a şoptit-o cu voce tare. Cu o voce atât de tare încât el a scos un zumzet. Zumzetul unei dimineţi oarecare în care eu deschideam ochii, trăgeam sertarul şi găseam o pastilă pentru durerea de cap. Zumzetul dimineţilor îmbibate în raze de speranţă.
– Mda – un mda cu doi ochi închişi pe care eu reuşeam pentru prima dată să îi văd atât de clar. Un “mda” care m-a făcut poate să….ajung astăzi, aici şi acum. Iar replica şoptită a apărut şi ea.
– Mda? Mda ce?
A deschis ochii fix în ai mei. Fix în bătaia rafalelor de praf cu miros de carne de vită, fix în căldura sufocantă a încăperii, fix în acea zi de miercuri.
– Te-ai trezit şi te uiţi la mine?
În plină durere de cap am început să chicotesc către întrebarea lui. În plină 7 dimineaţa (probabil) chicoteam în strălucirea privirii lui, probabil, la fel de mahmure ca şi a mea.
– De când nu te-ai mai trezit….cu mine?
Chicoteli matinale.
– De când m-am culcat cu tine.
„Dacă te iubeam?” Atunci cu certitudine, da. Iubeam cum mă luai peste picior în acea dimineaţă prăfuită, iubeam cum chicoteai, cum încercai să te trezeşti dar încă dormeai, cum închideai ochii apoi îi deschideai din nou şi eram tot acolo. Tot în privirea ta. Iubeam cum mă reflectam în privirea ta. Cum îmi atingeai coapsa stângă, cum îţi stătea părul dezordonat într-o faţă de pernă îngălbenită, cum încercai să mă ajungi cu piciorul drept însă efortul era mult prea mare. Iubeam amintirea serii de marţi, sărutul din fata grătarului, fumul din ţigara ta. Iubeam cum te legănai pentru a prinde curajul de a te ridica din pat, de a te dezlipi de mine, de noi, de căldură, de picăturile sărate. Iubeam cum îţi scăpau printre buze presupuse cuvinte pe care numai tu aveai cum să le înţelegi. Iubeam cum mă iubeai.
– Ști că mă doare capul atât de tare încât vreau să îmi dau demisia, din nou?
-Dă-ţi demisia – nişte cuvinte prosteşti pe care, posibil, numai un mecanic fără un service auto autorizat putea să le arunce în praful unei dimineţi.
– Atunci, dă-ţi şi tu demisia.
Şi a început să zâmbească în timp ce încerca să îmi mai respire parfumul în căldura sufocantă. Lipsa de aer era atât de mare încât respiraţiile lui care începuseră să se cuibărească pe pielea gâtului meu păreau ceară încinsă. O ceară care îmi îmbrăca tot corpul. Încet şi sigur. Domol.
Mi-a apucat şoldul cu mâna dreaptă şi m-a lipit brusc de el. Atunci? Acum?
– Eu nu am de la cine să cer demisia. – şi a deschis ochii în ai mei. Şi zâmbetul meu a devenit al lui, iar frica realităţii de afară m-a imobilizat. M-am desprins de el şi am aterizat în fata grilajelor de lemn sparte de soare. M-am ridicat în picioare cu tot cu durerea de cap, sufocându-mă pe interior. Goală pe interior, goală pe exterior. Puteam să deschid sertarul şi să caut o pastilă, puteam să cobor scările şi să ajung la ibric, la apă, pe verandă, printre sticle goale şi un grătar ce părea că va emana miros de carne de vită pentru totdeauna.
– Vino înapoi – au rostit coerent aceiaşi ochi închişi ai unui trup tolănit, atunci, pe toată dimensiunea patului.
„Vino înapoi? Dacă te iubeam? Dacă te iubesc?”
Şi m-am întors spre el privindu-l de undeva de sus. Eram între o orizontală şi o verticală într-un orăşel uitat de lume. Un orăşel pe care semnalul telefonului mobil nu trebuia să îl mai localizeze. Un orăşel cu 4 străzi, 2 supermarketuri, o bancă, un coafor, o biserică, un motel şi un presupus service auto. Un orăşel în care probabil fiecare cameră se înfunda în praf, în prelingeri de lichide, în grilaje sparte, în mirosuri de carne de vită.
M-am întors spre el şi am zâmbit din nou. Nici un fel de verticalitate nu avea cum să spargă mai tare grilajele din spatele meu. Nici un fel de pastilă nu avea să oprească durerea de cap şi nici un alt cuvânt nu avea să îmi şteargă vreun zâmbet. M-aş fi întors însă…întârziam. Mereu întârziam.
– Nu mă întorc. Întârzii. – şi am “furat” aşternutul grizonat de sub el, fugind pe scări spre…ibric.
…..
Place to think, to breathe...to live... 