Juraminte

Pentru ca imi e dor in fiecare zi de…ele. Pentru ca astept sa fac “click”. Pentru ca ma chinui sa…merg mai departe

…imagine din “Pietre”(Sally)…

Cand aveam 11 ani, tata a fost invitat la o nunta. Nu intelegeam prea bine semnificatia evenimentului, asa ca nu imi doream foarte mult sa iau parte la asa ceva. M-am lasat convinsa pana la urma de bunicul, care reusise sa-mi ofere o explicatie care m-a facut sa ma indragostesc, pentru prima oara, de necunoscut: “cand doua raze de iubire se intalnesc, intregul univers trebuie sa le auda, sa le simta, sa le accepte si sa le constientizeze dragostea. Nu exista nimic mai frumos pe lume decat celebrarea iubirii adevarate”. Iar din acel moment, m-am autoproclamat “mica raza de iubire in cautarea perechii sale”.
In dimineata in care am ajuns la micuta biserica din coltul cartierului, am realizat cum bunicul omisese sa-mi detalieze cel mai important lucru despre nunti, si anume cat de orbitoare poate fi stralucirea celor doua raze si cat de incantatoare poate fi domnita in rochie alba. Atunci m-am indragostit pentru prima data asa cum numai un copil o poate face: simplu,curat,inofensiv. M-am indragostit de univers, de rochia cea alba si frumoasa, de juramintele celor doi ajunse la urechile noastre, ale muritorilor. Tata a fost incantat si deloc surprins de faptul ca indragisem atat de mult petrecerea (pana la urma, orice fata la acea varsta se viseaza printesa, mama, mireasa), insa nu cred ca a inteles vreodata de ce anume ma indragostisem si ce anume ajunsesem sa-mi doresc din tot sufletul. Nu era un inel, o rochie, o petrecere, ci ACELE cuvinte pur si simplu…magice.
Am incercat de neumarate ori (in secret) sa extrag de la putinii parteneri, care si-au risipit luni sau ani alaturi de mine, acele cuvinte. Aveam momente in care un simplu “te iubesc” sau “imi e dor de tine” nu mai erau de ajuns. Nu imi doream mai mult, ci imi doream altceva, imi doream…magie. Nu am reusit. Oamenii sec.20 nu mai credeau in cuvinte. Iar dupa cateva incercari esuate, am renuntat si mi-am facut o promisiune: “atunci cand raza mea de iubire va aparea, doar atunci voi sti ca trebuie sa incerc din nou”.
Dupa jumatate de an de stat impreuna, Terry imi dezvaluise o teorie pe care urma sa o inteleg mai tarziu: “Atunci cand stai in fata unui fluviu si privesti in jurul tau atent insa fara sa faci vreo miscare, devi o piatra. Apa fluviului vine, te ia si te duce. Poti sa te lasi purtat de cursul apei sau poti sa actionezi”. Isi iubea propria teorie. Mi-o repeta ori de cate ori avea ocazia, lasandu-mi impresia ca este singura “portita de iesire” pe care o are atunci cand vrea sa faca alta nebunie de’a ei. Acceptasem faptul ca era un om al actiunii si nu al cuvantului, insa nu intelegeam de ce se tinea atat de strans legata de niste cuvinte care, intr-un final, nu ii foloseau la absolut nimic.
Intr-o noapte tarzie, Terry a ajuns acasa intr-o “ameteala” tipica ei, trantind si aruncand fiecare obiect ce ii statea in cale. Fara sa vrea a dat insa peste un plic adresat mie pe care nu am avut curajul sa il deschid atunci cand am vazut destinatarul. Domnisoara nu avea obiceiul sa lase lucrurile ingropate, asa ca a inceput sa-mi urle continutul scrisorii. Era o invitatie la nunta Marthei, una din secreterale muzeului. M-am ridicat din pat, adormita,i-am smuls plicul din mana, l-am mototolit si l-am aruncat in cel mai indepartat colt al camerei. Participasem la o nunta cand aveam 11 ani, nu imi mai doream alta, nu eram in stare sa mai suport emotional alt eveniment la care aveam sa aud, din nou, ACELE cuvinte dupa care tanjisem aproape toata viata. In acel moment, nu stiu cum, “domnisoara” a reusit sa vizualizeze cea mai mare aspiratie a mea. M-a strans in brate atat de tare incat orice dorinta de a ma intoarce in pat pentru a dormi a fost inlocuita cu dorinta de a ma intoarce in pat pentru a o mangaia, saruta si a o avea atunci si acolo numai pentru mine. Ajunsesm sa fiu un omulet egoist, un omulet indragostit pana peste cap.
Terry nu m-a lasat insa sa fac nimic din ce-mi propusem. S-a dezlipit de mine brusc, si-a cautat ghiozdanul in bezna incaperii, m-a luat de mana si mi-a spus un simplu: “hai!”; iar singurele cuvinte care mi-au trecut prin minte erau: “nu din nou”, insa in ciuda acestor ganduri m-am lasat purtata de ea….m-am lasat purtata de apa fluviului.
Am iesit din scara blocului si am sarit intr-un taxi pe care nici macar nu am reusit sa il vizualizez foarte bine. In mai putin de 10 min ajunsesm la destinatie. Eram in fata vesnicului parc, la ora 1 noaptea. Nu stiam ce se intampla; cum? De ce? Ce vrea sa faca?. In doar cateva secunde, Terry si-a aruncat ghiozdanul peste gardul de cel putin 3 metri al parcului si l-a escaladat cu foarte mare usurinta in ciuda avertizarilor mele. Mi-a deschis poarta si m-a fortat sa intru inauntru. Nu eram persoana care sa comita ilegalitati. Mai mult decat atat, luptasem toata viata impotriva huliganilor care isi bateau joc de bunurile acestei planete; insa in acele momente nu am mai…gandit.
Banca pe care domnisoara si-a baut cutia de bere si si-a fumat in liniste tigara pana sa apar eu, “dormea” linistita in bataia luminii vagi si transparente a lunii. Malul apei, unde eu obisnuiam sa-mi petrec timpul si sa culeg cele mai speciale si cele mai unice roci, parca era acoperit de o patura alba, sidefata. Noaptea racoroasa de august nu isi facea simtita prezenta numai asupra naturii insa, ci si asupra mea; camasa de noapte si papucii de casa nu fusesera o alegere tocmai potrivita pentru acel eveniment. Privind absorbita in jurul meu, am sesizat cum Terry iesise din campul meu vizual si se chinuia, la cativa metri de mine, sa-si pozitioneze geaca de piele pe iarba umeda. Am alergat spre ea si am intrebat’o ce face. Nu mi-a raspuns. M-a tras de mana si m-a facut sa ma asez jos, pe malul apei. Recunosc, ma enerva faptul ca nu imi vorbea, ca nu stiam ce se intampla si ca ne aflam intr-un parc atat de frumos, ilegal. Imi doream sa plec. Imi era frig si somn; insa in acelasi timp ceva ma facea sa raman, ceva in adancul fiintei mele imi spunea “asteapta si vei vedea”.
Dupa cateva minute de tacere si de privit ceata care “dansa” usor pe lacul cel linistit al parcului, Terry a rupt tivul gecii de piele pe care stateam, m-a privit si a zambit cu satisfactie. Inca eram pierduta si continuam sa intreb ce face, de ce, si o rugam sa mergem acasa pana nu avea sa vina cineva. Ea continua sa nu-mi raspunda si sa-si vada de ale ei. A rupt apoi tivul in doua bucati aproximativ egale, le-a pus jos, m-a privit in ochi ( in sfarsit) si m-a luat de maini:
“ Stiu de ce nu vrei sa te duci la nunta. Stiu si de ce ai nevoie…sau macar, ma straduiesc sa aflu. Insa, daca ai nevoie de un cuvant sau doua sau mai multe, nu trebuie decat sa le ceri…si ele vor veni. Nu ai nevoie de o nunta, de o petrecere cu oameni multi si prosti. Si, nu ai nevoie de un inel pe care sa-l uiti in baie atunci cand te speli pe maini. Nu stiu sa fiu romantica, asta e slujba ta, si nici nu-mi doresc sa fiu asa; nu e stilul meu. Insa, uita’te acum la tine, esti intr-un loc pe care, eu cred, ca il iubesti, cu mine, uita-te la tine: ai deja si “o rochie” lunga si alba, si acum, cel mai important: o sa ai un fel de bratara, neagra, din piele legata de mana ta stanga. In caz ca te pierd, am sa stiu intotdeauna sa te gasesc.”
Atunci emotiile ma cuprinsesera cu totul. Frigul disparuse, iar caldura si fiorii bucuriei isi faceau loc inauntrul meu. Domnisoara isi deschisese o parte din suflet. Acea noapte, acel loc, acele cuvinte si fasia de piele pe care mi-o legase de mana erau felul ei de a spune: te iubesc, felul ei de a-mi sugera faptul ca nu va pleca prea curand de langa mine. Am luat si eu cealalta bucatica de material si i-am legat’o de mana fara sa scot nici macar un cuvant. As fi vrut, insa dintii mi se inclestasera, iar buzele mele isi doreau doar sa le simta pe ale ei. Am sarutat’o puternic, inhaland si simtind fiecare vapor de alcool si tutun dianuntrul ei. Pentru prima oara in viata mea, nu vroiam sa dau la schimb acele simturi pentru nimic in lume. Atunci cand Terry s-a intins pe spate, dandu-mi voie sa-mi implinesc orice fantezie, m-am oprit pentru o fractiune de secunda. M-am uitat la ea cu lacrimi in ochi si tremurand de emotie: “Te iubesc”…iar lumina lunii s-a facut mica si aprope insesizabila pe langa stralucirea pe care o puteau emana corpurile si sufletele noastre.
Apa fluviului a venit si m-a luat de mii de ori. Nu am ce sa fac. Sunt o piatra. Insa aceasta teorie dupa care se ghida domnita avea un sens: ea este un om al actiunii, in orice moment, actioneaza. Se lasa rareori purtata de apa, insa atunci cand o face, isi pune sufletul pe tava.
Am gresit. Nu aveam nevoie de fix ACELE cuvinte pe care le-am auzit acum multi ani, aveam nevoie doar de cineva care sa stie ce inseamna…magia; iar EA a stiut.

Advertisements

“Te iubesc”

 In caz ca vi se facuse dor sau in caz ca mi se facuse mie dor. Si mi se facuse…

…imagine din “Pietre” (Terry)…

Cand esti copil, parintii, profesorii sau societatea te invata cum sa te comporti sau cand sa te comporti. Eu nu am vrut sa invat toate acele lucruri. Obisnuiam sa ma stramb cand ai mei ma obligau sa mananc, urlam atunci cand profesorii imi porunceau sa ma imbrac sau sa vorbesc intr-un anumit fel si, inca de la o varsta frageda, invatasem sa injur teribil atunci cand oamenii din jur ma criticau sau ma imbranceau.
Oamenii nu intelegea ce era in neinregula cu mine, iar in anul in care am implinit 14 ani si am “evadat”, nici macar nu si-au mai batut capul.Surprinzator, nici propriilor mei parinti nu le-a mai pasat unde sau cu cine sunt, fapt care, bineinteles, m-a bucurat teribil. Din prima secunda in care am iesit pe usa casei in care copilarisem am stiut ca in viata mea nu voi putea fi legata de ceva anume sau de cineva anume.
In anii in care am hoinarit strazile,barurile si locuintele altora am invatat ca tot ceea ce ti se impune este gresit, ca oamenii sunt cel mai mare gunoi existent de pe fata Pamantului si ca viata inseamna…nimic. Invatasem sa urasc oamenii, sa profit de ei, sa ii dau la o parte si sa fac loc altora. Asta intelesesem din viata: ca independenta presupune sa urasti, sa fi puternic si sa calci in picioare oricum si oricand.
La 16 ani am cunoscut-o pe Laurie: era inalta, subtirica si nevasta unui mare patron de bar. M-am combinat cu ea pentru un singur slogan: totul gratis. In acei ani eram in stare de orice pentru un acoperis deasupra capului, o bere si o tigara. Nu percepeam insa foarte bine ce presupunea relatia cu o femeie, mai ales cu una casatorita si cu 20 de ani mai mare decat mine. Insa, din obisnuinta, m-am aruncat cu capul inainte pentru cateva luni de comfort.
Laurie avea acel ceva. Poseda o incredere in sine si un erotism pe care nu le mai intalnisem la nici un alt tip cu care imi petrecusem noptile. Era ceva unic, ceva nou, o explorare de care nu mai avusesem parte pana atunci si un taram care ma atragea din ce in ce mai mult. In ultima noapte pe care am mai petrecut’o impreuna, mi-a marturisit un lucru pe care l-am inteles abia dupa 9 ani de zile: “oricat de mult as incerca, tu nu esti o fiinta de pe urma careia se poate profita. Esti o femeie de care te indragostesti si care iubeste fara sa constientizeze”. In dimineata urmatoare Laurie a plecat, impreuna cu barbatul de care era legata, la New York.
Nimic din ce se intamplase nu ma afectase in vreun fel. Singurul lucru care imi ramasese in minte era gandul ca acea femeie…ma iubea. Iar singurele intrebari care imi tot dadeau tarcoale erau: “Cum poti iubi asa, pur si simplu, de pe’o luna pe alta? Ce e aia si cine iti baga pe gat asa ceva?”.
Laurie obisnuia sa ma numeasca “insensibila mea” din simplul motiv ca nu eram capabila sa plang. Nu simteam compasiune sau apasari, iar singurele dorinte pe care le aveam erau legate de alcool sau alte substante. Adevarul era ca nici macar nu imi doream sa plang. Mi se parea un gest slab,lipsit de inteles,penibil si demn de dispretuit. Ea,in schimb, plangea destul de des, insa nu am reusit sa inteleg vreodata daca plangea din cauza batailor pe care le primea zilnic de la sot sau din cauza mea. In ziua in care s-a urcat in masina si a plecat,chiar sub ochii mei, am sesizat cum lacrimi abundente ii curgeau pe obraji.
La 19 ani hotarasem sa reapar in viata alor mei. A fost un moment in care simtisem ca le traisem pe toate la intensitate maxima si bineinteles, moment in care nu mai gasisem pe nimeni capabil sa ma intretina. Nu am fost intampinata cu bratele deschise, ci din contra. Cu toate acestea, taica-miu a facut efortul de a-mi spune: “Poti DOAR sa dormi pe canapea si nimic mai mult”. Nu imi dorisem o adolescenta, ci o viata: rauri de vodka, baruri, pastile,cluburi si multe altele. Probabil inca mi-as mai fi dorit asta daca nu m-as fi trezit intr-o zi oarecare, mahmura, gonita de acasa si stagnand pe acea banca din parc…

Atunci cand te intorci acasa la o persoana bolnava, inveti sa te rogi pentru o zi buna. In viata oricui exista zile bune si zile proaste, insa in viata acestor persoane, zilele proaste distrug orice urma de speranta si orice gand cum ca maine va fi mai bine. Personal, nu avusesem vreodata o zi proasta. Nu intelelegeam cum oamenii puteau trai avand clipe de acel gen. Poate si din aceasta cauza nu plansesem vreodata, pentru ca nu gaseam logica in faptul ca o zi putea fi ratata cu atat de multe de facut si de trait.
Prima zi proasta din viata mea a fost intr-o joi. Ma intorsesem acasa pe la 10 seara, dupa cele multe ore de munca, si ma trantisem in pat langa Sally bolborosind,in acelasi timp, tot felul de prostii. Nu observasem insa ca ea nu ma asculta si ca tremura la prorpiu. In clipa in care s-a intors catre mine si i-am putut vedea fata palida, am simtit cum sangele corpului meu isi schimbase cursul firesc, iar singurele cuvinte pe care am putut sa le mai scot pe gura au fost: “E doar o zi proasta”. Am invelit-o si am cuibarit-o adanc in bratele mele sperand ca tremuratul se va opri si ca va adormi linistita. In timp ce o strangeam cu putere la pieptul meu, imaginea in care Laurie pleca plangand se etala in fata ochilor mei, la nesfarsit, impotriva vointei mele. Am inchis ochii repetand cu voce tare: “maine va fi mai bine”…iar, intr-o fractiune de secunda, totul s-a umplut de lacrimi. Pentru prima data in 25 de ani, plangeam si nu stiam ce mi se intampla. Tremuratul doamnei devenise al meu iar respiratia mi se taiase instantaneu.
Atunci intelesesem.
Atunci am sarutat-o asa cum nu o mai facusem vreodata. Atunci am simtit-o intr-un mod in care nici un alt moment de dragoste nu ma facuse sa o simt vreodata…
A doua zi de dimineata, lacrimile mele disparusera, iar Sal se simtea mult mai bine. Am “chiulit” de la restaurant iar pentru urmatoarele ore nu m-am mai putut dezlipi de ea. Dorinta de a poseda’o, de a o avea numai pentru mine, disparuse. Tot ce imi doream era sa ii simt fiecare mangaiere, fiecare bataie a inimii, fiecare sarut…si nu ma mai puteam controla, nu ma mai puteam opri. La sfarsit, sub privirea plina de gingasie a doamnei, invelita in cearceafurile verzui si privind tavanul alb al apartamentului lacrimile si-au facut, din nou, simtita prezenta: “Am plans si…plang”
“De ce?”
“ Cred ca…te iubesc…”
Sal s-a aplecat peste mine si mi-a luat capul intre maini, dandu’mi la o parte parul de pe fata. Ia-mi luat mana si ia-mi asezat’o in dreptul inimii mele; am privit’o incet, tandru, cu grija insa in acelasi timp atat de simplu si de pueril…iar atunci, i-am spus: “Te iubesc”.

Am iubit-o inca din prima secunda in care am vazut’o, insa eram incapabila sa inteleg. O iubeam groaznic de tare si ingrozitor de mult. O iubesc in fiecare secunda, minut, ora, zi si o voi iubi…mereu.

O mama,o femeie

…imagine din “Pietre” (Sally)…

 

Mi-am dorit dintotdeauna copii.Pe vremea cand cutreieram parcurile in cautare de pietre,ma opream adesea in fata locurilor de joaca si ma uitam la…ei. Pana la urma, nu exista lucru mai minunat pe lumea asta decat sa fi mama; decat sa cresti un mic omulet inauntrul tau si apoi sa-l privesti cum creste si cum se maturizeaza.
Am stiut mereu ca o sa am copil. Nu stiu de ce, nu stiu cum, pur si simplu, am stiut. Dorinta de a fi mama, de a fi femeie in adevaratul sens al cuvantului a fost mai presus decat orice pasiune pentru pietre sau pentru descoperirile mele stiintifice.
In ziua in care am aflat ca dorinta imi va fi indeplinita, Pamantul mi-a fugit de sub picioare. Gelozia, orgoliul si greseala femeii pe care o iubeam se materializasera in cel mai frumos lucru de pe aceasta lume: un copil.
Dupa cateva zile de singuratate si de trait cu gandul “stiu ca se va intoarce”, Terry a aparut pe holul scarii de bloc. Era vanata de frig, batuta de ganduri sumbre,uda pana la piele la propriu si…transfigurata. Aflase. Ma descoperise. Stia ca am sa o parasesc pentru totdeauna. Am poftit’o in casa. Am poftit’o in camera insa ea a ramas proptita de peretele rece al holului. Pret de cateva secunde privirile ne-au ramas fixate una asupra celeilalte, pana cand eu am rupt tacerea. I-am vorbit si m-a ascultat, insa intr-un final vointa a ramas mai puternica decat ratiunea. M-am apropiat de ea si i-am alungat vapaia aceea de par de pe fata: “o sa fie bine”. Abia atunci a reactionat. A inceput sa ma stranga atat de tare in brate incat, pentru o clipa, am avut senzatia ca o sa mor atunci si acolo. Lipita de mine, hainele ude ale domnisoarei parca se uscasera instantaneu; iar cand atingerile mi-au acaparat trupul si saruturile au navalit asupra mea, singurele imagini pe care le-am constientizat au fost cele ale cearceafurilor verzui care ne-au acompaniat in fiecare moment de pasiune. Parca asternuturile simteau cand se apropia momentul si ma sileau sa le scot afara, la lumina. Ma obligau sa le las sa ne simta din nou, si din nou.
Dupa acel moment mi-a spus.
Isi proptise capul pe pieptul meu, iar in timp ce eu ma jucam in parul ei gandindu-ma la…absoult nimic, mi-a spus: “sunt insarcinata”. Si am tresarit. M-am dezlipit de ea si am privit-o. Era ingrozita, disperata si totodata la fel de mica si de fragila. Domnisoara incepea sa devina o mama,o femeie.
Nu mi-am putut controla reactiile si am inceput sa plang sis a rad in acelasi timp. Uitasem de tot si de toate: de faptul ca ma inselase, ca please, de faptul ca eram pe moarte si ca nimeni si nimic nu putea sa impiedice acest lucru. Uitasem ca mai exista si alti oameni pe aceasta planeta. In acel moment, pentru mine, totul se rezuma la ea si la pantecele ei.
Fraza care a urmat dupa mi-a taiat insa elanul. Cuvintele “am sa fac avort” mi-au reamintit faptul ca numai eu imi doream un copil si ca ea inca nu era pregatita. Am cedat: “numai tu poti lua decizia corecta”. Si atunci mi-am dat seama ca eram deja o femeie (o femeie pe moarte ce era drept, insa o femeie).
Mi-am dorit dintotdeauna copii, iar acum domnisoara imi va darui unul.
In timp ce eu ii voi canta in fiecare noapte, ii voi citi si o voi mangaia,ea se va transforma intr-o mama, o femeie. Si doar pentru asta, trebuie sa ma ajut sa supravietuiesc.

Patura alba

…imagine din “Pietre” (Sally)…

Sunt statica. Imi place sa stau intr-un loc, sa privesc in jur, sa zambesc si sa ma gandesc ca dincolo de cer si de stele nu exista nimic altceva decat o patura alba,sidefata plina de iubire. Imi place sa cred ca aceasta planeta este protejata de o substanta atat de puternica incat nimic si nimeni nu o poate distruge.
Sunt infantila. Putinele persoane pe care le cunosc imi spun adesea ca nu am 41 de ani, ci ca ma situez undeva pe la 10. Imi spun ca nu m-am maturizat suficient, ca sunt o buna profesionista insa o proasta jucatoare de…viata.
Cateodata ma intreb ce fac. De ce fac toate aceste lucruri si de ce vreau sa cred ca exista pe lumea asta lucruri mult mai importante decat banii,pozitia sociala sau mai stiu eu ce?Poate pentru ca…exista.
Ma gandesc ca a trecut un an. Ma gandesc la cat de multe lucruri am facut in aceste 12 luni; prin cate am trecut si mai ales,pe unde nu am trecut. Cat de mult am tipat, m-am razvratit si…am iubit. Imi vine sa-mi urlu toate gandurile si toate emotiile in asa fel incat fiecare pietricica din acest parculet sa stie ca prietena lor loiala, traieste in sfarsit (in adevaratul sens al cuvantului).
Am tendinta sa trec prin ape tulburi intr-un timp foarte scurt. Nu imi place. Din fire sunt o persoana statica,insa am o atractie incredibila pentru schimbarile majore. Nu inteleg de ce, iar uneori (cum ar fi acum) nu vreau sa inteleg de ce.
M-am schimbat. Absurd. Cum se poate schimba o femeie la 41 de ani?Uite asa,pur si simplu. Am invatat sa zbor,sa urlu, sa rad in hohote, sa alerg, sa ma catar, sa cant, sa ma imbat, sa ma enervez si sa stau adanc cuibarita in bratele cuiva.
Sunt “o romantica enervanta”. Asa imi spune, crezand ca eu nu am nici cea mai vaga idee despre ce gandeste ea despre mine. Da, sunt. Accept. Sunt asa fara sa vreau. O vad aroganta,curajoasa,inconstienta dar totusi mica si fragile. Vreau sa o protejez, sa ii alin orice urma de suferinta, sa o vad fericita, nu prefacuta.
Nu am fost o persoana sociabila. Nu am avut foarte multi prieteni in liceu sau in facultate. Simteam ca lumea din jurul meu nu ma intelege si ca singurele cu care pot vorbii sunt ele, pietrele. Prin tacerea lor, ele imi ofereau mai mult ajutor decat orice alt coleg sau profesor. Acum, am gasit pe cineva care nu ma intelege,nu ma ajuta,care imi complica viata dar care pur si simplu reuseste de fiecare data sa ma absoarba, sa ma vindece, sa ma priveasca cu atata gingasie si sa ma omoare.
Sunt o geoloaga. O femeie simpla. Unii ar putea spunea despre mine ca sunt chiar inocenta si firava. Si da,poate ca sunt,poate ca au dreptate. Insa,in miezul zilei sau in mijlocul noptii, cand fiecare roca doarme linistita, ma transform. Nu mai pot sa ma recunosc,nu mai vreau sa ma recunosc. Vreau doar sa traiesc acolo,in dupa-amiezile insorite sau in noptile tarzii.
Sunt “o cucoana”, “o doamna”, dar nu a oricui. Nu mai apartin muzeului sau hotelurilor de lux. Sunt a ei. Din prima clipa in care am vazut-o,am simtit ca voi deveni a ei.
Imi place sa stau intr-un loc, sa privesc in jur si sa ma gandesc la faptul ca eu am devenit acea patura alba,sidefata,plina de iubire. Vreau sa cred ca eu am devenit acea substanta magica. De ce? Pentru ca a aparut ea. Si da, am sa imi urlu aici si acum toate emotiile. O IUBESC ASA CUM NIMENI NU-SI POATE IMAGINA!

“Vreau sa o domin!”

…imagine din “Pietre” (Terry)…

De obicei nu fac asta. De obicei ii dau dracului pe toti si ma arunc intr-o stare de inconstienta acuta din care nu ies prea curand. De ce acum nu am facut asta? De ce acum nu am de gand sa ma comport in ton cu stilul meu de viata (pe care cei mai multi il considera de tot cacatul)? Habar nu am. Sau poate ca am habar. Cred ca stiu si nu vreau sa recunosc ce ma macina. Adevarul e ca ma scoate rau din minti situatia in care ma aflu momentan.
Am ascultat’o pe maica’mea si am plecat de acasa. Mare greseala. Am plecat mahmura si cu o durere de cap pe care nu i-o doresc nimanui in viata asta(ba da, i-o doresc ei,fiintei care mi-a futut viata din ultimele zile).
Nu m-am sinchisit sa imi schimb hainele. Avand in vedere ca am adormit pe canapea in sufragerie si ca batranul (tata) mi-a dat un picior dis-de-dimineata ca sa ma trezesc, nu prea am mai avut mult timp la dispozitie ca sa ma schimb.
Am iesit din casa la ora 9:15,purtand un tricou larg si o pereche de blugi taraiti prin toate noroaiele orasului. In picioare purtam vestitele mele bonite negre cu toc,care aratau la fel de jalnic, ca si mine, sau ca si blugii.Am avut insa inspiratia de a-mi pune o sapca pe cap. Nu vedeam foarte bine, iar razele soarelui imi dadeau o si mai mare bataie de cap.
Timp de 4 ore am hoinartit pe strazi. Am sters cu fundul fiecare bordura pe care mintea mea suferinda o gasea cat de cat mai comfortabila. Am avut noroc insa, intrucat am gasit din greseala, in buzunarele de la spatele blugilor un pachet de tigari pe jumatate plin si 3 dolari – suma ideala pentru o cutie de bere. Stiam ca mahmureala trece mai repede daca si a doua zi continuui sa bei alcool, sau cel putin, imaginea asta mi-o creasem eu.
Fara sa-mi propun m-am trezit in parc…rectific: in cel mai mare parc din oras. Genul de loc in care indragostitii penibili se duc sa stea pe malul apei si sa se sarute pasional. M-am asezat pe o banca, mi-am aprins o tigara si am continuat sa beau din cutia de bere. Razele soarelui erau din ce in ce mai puternice,iar reflexia lor in apa ma orbea definitv. Cu toate astea, cu toata mahmureala si soarele si sentimentul de “ce dracu’ fac aici?”, am observat’o. EA: fiinta care mi-a stors creierii in ultimele 3 zile. O duduie cu un par lung si blond,cu o rochie mov care strangea niste caramizi de pe malul lacului. Cucoana care m-a facut sa rad in hohote si care apoi m-a scos din minti cu tupeul si aroganta ei.
O urasc. Nu stiu cum o cheama,nu stiu cine este, pentru mine a devenit simpla idioata care incearca sa-mi dea lectii de viata.
Ma distruge. Imi aduc aminte in fiecare fractiune de secunda cum s-a apropiat de mine,cum si-a aruncat gentoiul in bratele mele,cum mi-a ordonat sa o ajut si cum mi-a inchis gura cu un “multumesc”. Mi-a inchis gura. M-a lasat fara replica. M-a lasat masca,privindu-ma in ochii ei mari si albastrii. Dupa ziua aia ceva s-a schimbat. Nu am mai dat dracu’ pe nimeni. Nu am mai injurat. Doar am baut, am fumat si am tot vazut’o: la fiecare colt de strada,in casa mea,la magazine…oriunde ma uitam era ea.
De ce fac asta? De ce scriu cacaturile astea de randuri? Pentru cine? Pentru ce? Daca vreau sa ma descarc de ce nu ma duc sa fac asta? De ce nu ma duc in bodega alaturi de oameni necunoscuti si fete parsive?
Ce se intampla cu mine? Poate ca alcoolul mi-a mancat tot creierul, sau poate ca substantele halucinogene si-au lasat amprenta asupra mea si in viata reala.
Stiu ca vreau sa o revad. Ma enerveaza,imi vine sa o strang de gat si sa o omor doar cu un simplu gand. De’aia vreau sa o revad, ca sa o omor. Asta,dupa ce o intreb, ce dracu’ mi-a facut? Da, ea. Sigur mi-a facut ceva. Mi-a nenorocit sistemul. M-a bulversat. Ea si cu porcariile ei de pietre. Batranul a zis’o bine p’asta: “astept clipa in care vei ajunge o criminala”. Na,mosule, am ajuns. Am omorat’o deja pe…doamna, de mii de ori pe zi, si stiu ca o sa vina clipa in care o sa o omor la propriu.
Ce vreau sa ii fac? Vreau sa smulg de pe ea rochia aceea mov si deranjanta vizual, sa ii iau capul intre maini, sa ma uit fix in ochii ei, sa o lipesc de un perte, sa o simt cum se zbate si cum nu are puterea de a face absolut nimic, si apoi…apoi vreau sa ii strivesc tot corpul,sa ii strapung atat de tare fiecare membru incat la final,sa nu mai ramana nimic din ea. Sa raman numai eu,atotputernica. Vreau sa o domin.

Zboara!

…imagine din “Pietre” (Sally)…

Nu era frumoasa. Nu era bogata. Nu era nici macar muncitoare sau intelectuala, insa avea ceva. Iar eu,dupa acel ceva m-am topit. Nu a fost cea mai mare greseala din viata mea. Nici pe departe. A fost chiar cel mai inspirit lucru pe care l-am facut vreodata pe acest Pamant: sa o las sa paseasca in intimitatea mea cu tot si cu toate. Sa ii deschid usa sufletului meu si sa simt cum incepe sa se joace cu fiecare particica din el.
M-a urat si m-a iubit din prima clipa in care m-a vazut.Ce vina am eu daca “am cazut in plasa”?Sau poate ea a cazut in capcana mea…La urma urmelor, ea era cea care nu stia cu ce se mananca o…relatie.
De ce continuui sa vorbesc despre ea? Pentru ca stiu ca se va intoarce. Simt asta cu fiecare particica a fiintei mele. Ce nebunie! Am 42 de ani si imi irosesc ore,minute,secunde din viata visand la un omulet care se plimba prin lume cu puterea vantului. Nu o pot ajunge si,uneori,imi e imposibil sa o pot atinge. As vrea sa se opreasca. Sa nu mai tranteasca usa,fereastra, sa nu mai lase apa pornita si doar sa…astepte. Probabil cer un lucru imposibil unei fiinte in floarea varstei, dar, totusi stiu ca se va intoarce. Intr-o zi oarecare va aparea din nou cu acelasi par ravasit si cu aceeasi privire enigmatica.
De ce a plecat?Din cauza ei,din cauza mea,din cauza unei temeri pe care oricine o poate avea: frica de a pierde. Nu bani,haine,sau orice altceva, ci frica de a indeparta de fiinta ei acel parfum,acele clipe,acea dragoste.
M-a simtit. In ciuda ignorantei si temperamentului sau vulcanic o parte din ea a inceput sa nu mai functioneze dupa accidentul meu. Asa am invatat si eu ca dragostea nu se masoara in cuvinte sau atingeri, ci in intensitatea batailor inimii pe care le ai numai atunci cand esti aproape de acea persoana.
I-a fost frica. Nu a stiut ce sa faca sau cum sa reactioneze. O inteleg. Ii accept decizia. O astept. Tremur de fiecare data cand aud pasi pe holul blocului si tresar cand telefonul suna. Stiu ca a zburat. Dar ca orice pasare calatoare,stiu ca se va si intoarce. Asta e ea, asta e Terry, o pasare. Un pescarus rebel care nu poate sta locului si care trebuie sa navigheze pe mai multe ape si sa cunoasca atingerea a mai multor intinderi de nisip.
Stiu si eu sa zbor, doar ca nu cu acceasi viteza. Am invatat in prima dupa-amiaza petrecuta cu ea. In acea zi in care “un copil” nebun a intrat pe usa muzeului. Si a venit la mine,si m-a scos in oras; si ma simteam ciudat.Aveam impresia ca visez,ca noaptea petrecuta in bratele ei nu a existat, ca scaosele ei cu haine nu se afla in casa mea si ca parul acela de un rosu atat de intens nu a fost niciodata atins sau ravasit de propriile mele maini. Visam. O priveam amuzata cum infuleca portia cea mare de salata si nu reuseam sa mai gandesc. Nu mai aveam capacitatea de a privi lucrurile obiectiv. Gandeam in imagini,in secvente,in fotografii de un erotism aparte. Nu ma mai simteam…eu. Privirea imi era distrata de acele imagini. Tot ce vedeam atunci in fata ochilor se putea traduce printr-un simplu pronume: EA.
Domnisoara s-a oprit din infulecat si mi-a atras atentia printr-un singur cuvant: “Ce?”. Mi-am revenit.Am iesit din transa. Am baut o gura de apa si am tras puternic aer in piept ca sa-I pot raspunde. Nu am apucat. Intr-o fractiune de secunda si-a aruncat privirea peste strada si a fluierat puternic,asa cum numai baietii de pe stadion stiu sa o faca. S-a ridicat,si-a luat geanta,m-a tras cu brutalitate de pe scaun si a luat-o cu mine la fuga in plina strada.
Panica.Urlete. Rasuflare. Nu stiam ce vrea.Nu stiam ce face. Nu intelegeam si nu puteam sa ii vorbesc. Asa a fost din totdeauna: niciodata nu i-am putut vorbii.
Intr-o viteza uimitoare m-a azvarlit pe o treapta. Aveam ochii inchisi. Nu vroiam sa vad. Nu vroiam sa stiu ce se petrece, ce o sa-mi faca. In momentul in care mi-am simtit mainile infascand o bara metalica si vantul rascolindu-mi fusta,parul,bluza,toata fiinta, am ridicat privirea. Zburam.
Am invatat sa zbor cu 2 ani in urma, atunci cand Terry m-a azvarlit pe scara din spatele unui camion de curierat. Eram speriata. Imi era frica de masini, de vitezomani…de aer. Imi era frica sa respir. Ea m-a invatat sa respir cu adevarat. In timp ce eu imi incolacisem mainile de bara masinii, Terry s-a eliberat. Nu avea nevoie de echilibru, de sustinere, de siguranta. Si atunci mi-am dat seama ca am 40 de ani si ca nu stiu sa zbor. Mi-a desprins palmele de bara rece si m-a apucat usor de mijloc. De atunci tot echilibrul,toata siguranta mea a ramas in mainile ei.
Nu am devenit un pescarus. Nu am fost atat de puternica si de pregatita,insa din prima clipa am devenit un…soim.Acel gen de pasare care asteapta,se gandeste,nu se lasa dusa de val dar care este capabila sa isi urmeze prada.
Poate ca acum am dat gres. Poate ca acum am obosit sau poate ca nu am fost niciodata un soim,poate am ramas la stadiul de piatra care cauta siguranta si echilibru intr-un camin si nu intr-o persoana.
Masina de curierat nu m-a invatat sa rad,sa strang pe cineva cu adevarat in brate sau sa ma indragostesc; Terry nu a reusit sa ma dezveleasca intru-totul si sa isi dea seama ca dincolo de stratul solid al pietrei se afla si un soim. M-a lasat asa. A vrut sa ma lase asa, sa ma numeasca: “doamna” , “cucoana” , femeie “no fun” si romantica incurabila. A vrut sa ma reconstruiasca. Sa-mi dea o alta esenta, un alt substrat, insa nu a inteles ca din clipa in care ea m-a invatat sa zbor, eu am legat’o de mine fara sa-mi dau seama. In clipa in care ea m-a descatusat de frica,eu i-am aprins o flacara, care, din pacate, nu se va stinge nici mcar dupa…moarte.
Ce sa fac daca o iubesc? Daca urlu inauntrul meu stiind-o departe? Ce sa fac daca totul imi aminteste de ea? Cum sa procedez cand stiu ca am nevoie de acele imbratisari,mangaieri si sarutari ce par interminabile? Cum sa ma avant in lume si sa o caut stiind ca ea este macinata de tot ce inseamna…eu?
“Zboara!” mi-a spus.
“Cum sa zbor cand stiu ca sunt o piatra si ca nu te pot ajunge?”
“Invata sa ma uiti si sa nu ma mai iubesti”
“Nu.Am sa invat sa…te astept.”

As putea…

A inceput pe plaja din Vama Veche si a fost terminata aici, in Iasi. Cum? De ce? Nu stiu. Cand vine vorba depsre imaginile care au legatura cu “Pietrele”  lucururile devin inexplicabile…

As putea sa scriu despre o plaja,o mare, doi indragostiti si o umbrela.
As putea sa scriu despre micutul meu,Stevey, insa nu am s-o fac; nu pot sa o fac si nu inteleg de ce, pana la urma el e cea mai importanta persoana din viata mea. El e lumina ochilor mei si in acelasi timp, intunericul si tristetea ce imi aminteste de… ea.
As vrea sa scriu despre el, barbatul care ma iubeste si care imi este aproape de mai bine de 6 ani. Imi doresc sa povestesc amanunt cu amanunt viata lui Robert. Merita. Il iubesc. Stiu ca il iubesc si ca ii sunt recunoscatoare. El m-a salvat. El a fost cel care m-a transformat in ceea ce sunt azi: o mama,o sotie…o femeie. Dar nu pot. Acum, singurele imagini care imi circula prin minte sunt cele ale plajei si ale indragostitilor. Nu stiu de ce; poate din cauza unui film pe care l-am vazut recent si in care protagonistii sfarseau imbratisati pe plaja, la malul marii. Probabil acesta a fost visul mei din totdeauna, sa sfarsesc odata cu ea, acolo, in parc, pe malul apei.
In decursul anilor am intalnit oameni care mi-au repetat de nenumarate ori urmatoarea expresie: “esti o norocoasa”. In ultima vreme ma tot opresc si ma intreb: ce inseamna cu adevarat sa fi un om norocos? Oare daca acei oameni ar cunoaste cu lux de amanunte povestea vietii mele ar mai putea spune acelasi lucru?
As putea sa scriu despre ce inseamna sa ai noroc, sau cel putin as putea mentiona faptul ca eu nu ma consider una din acele personae care au bafta in tot ceea ce fac, ci din contra. Robert poate fi unul sin acei oameni: s-a nascut intr-o familie buna si instarita, a fost un copil si un elev model (cel putin asta am aflat eu), a ajuns un doctor de renume si intotdeauna a avut parte de tot ce si-a dorit. Poate ca si micutul meu este un omulet norocos, pana la urma s-a nascut si a crescut in acel univers perfect, nu conteaza ca s-a format in pantecele unei femei rapuse de tot ce inseamna…viata si ca a fost un accident provocat de incapatanarea si egoismul unei fetite bolnave.
As putea sa scriu despre studentii mei: tinerii aspiranti la geologie. Copii crescuti la periferia orasului care au muncit pe branci pentru a ajunge unde sunt acum. Pentru a ajunge in fata mea, o simpla profesoara care cu 6 ani in urma se visa…absolut nimic.
As putea (si chiar as vrea) sa scriu despre…ei, oamenii care mi-au dat viata. Singura amintire pe care o mai am cu ei este din acea zi de Craciun a anului 1997. Atunci a fost ultimul moment in care i-am mai vazut zambind. In rest? Sunt niste simple imagini neutre vazute din prisma unei adolescente fugare si dependente de tot ce se putea. Daca m-as concentra mai mult mi l-as putea aminti in detaliu pe tata: genul de om sobru,inteligent,un veteran de razboi care isi dorea un viitor mai bun pentru fiica sa. Mama? O prezenta mult prea vaga in viata mea. O femeie timida,lasa,naiva, un”copil mare” ( asa obisnuiam sa o “alint” in tinerete).
As putea sa scriu despre…tot. Tot ce am simtit in acei ultimi 2 ani din viata. Ce a fost atunci? Ma doare,ma copleseste,ma ameteste si ma distruge. Nu pot sa imi amintesc. Nu. Pot, dar nu mai vreau. Nu mai pot sa vreau. Ce este acum?Ce traiesc acum? Visul oricarei femei; insa pentru mine este doar o alternativa de viata: comuna,transparenta si comoda.
As putea sa scriu despre un film pe care l-am vazut cu cateva zile in urma. Poveste in care protagonistii, doi indragostiti, sfarsesc imbratisati pe o plaja, la malul marii, sub o umbrela.