Calcule

Calculam. Dintr-o dată m-am trezit calculând. Nu mi-a plăcut matematica vreodată și singurele calcule pe care am reușit să le duc la bun sfârșit au fost cele legate de…finanțele proprii (un singur lucru am uitat să adaug în secțiunea „plăceri nevinovate”, și anume: banii – să fie cât mai mulți, cu cât mai multe zerouri scrise pe fiecare banconată în parte. Ce să îi faci? Fiecare cu plăcerea lui…). Să revenim…
Calculam…povești. Zăceam obosită pe scăunelul din metrou și începeam să număr. Nu mi-am numărat vreodată poveștile fanteziste. Cam câte or fi? 7 stații de metrou nu au fost suficiente pentru a duce numărătoarea la bun sfârșit, și asta pentru că nu știam exact de unde să încep să număr; nu îmi aminteam exact care a fost prima poveste pe care „minea mea bolnavă” a născocit-o și a transformat-o ulterior în…obsesie. Oare prima poveste a fost cea de la vârsta de 4 ani? Sau nu ar trebui să mai pun la socoteală și acele povești și ar trebui să încep cu prima amintire vie pe care o am despre „eul obsesiv”?
Calculam. Priveam fețele posomorâte din jurul meu și…încercam să calculez. Câte filme am avut în minte timp de ani de zile? 100? 200? Mai mult ca sigur nu am atins mia. Oare?
Nesiguranța cotidianului m-a urmărit îndeaproape de-a lungul timpului. Da, am calculat finanțe însă nu am avut vreodată încredere în sumele de bani. Da, am calculat concerte și întâmplări ciudate, haotice, însă nu mă puteam baza pe realismul lor (până la urmă nostalgia distorsionează amintirile). Da, am calculat până și oameni – m-am trezit de câteva ori numărându-mi oamenii din jur ca pe tricourile negre cu formații nebune – însă undeva prin ascunzișurile sufletului știam că oamenii vin și pleacă. Certitudinile nu se făceau vreodată auzite, ci adormeau mereu în umbrele nesiguranței. Credeam în povești, ele nu aveau cum să mă dezamăgească. Poveștile erau concepute pe placul meu, le porneam de unde simțeam, le opream unde voiam și nu aveam cum să mă plictisesc de ele pentru că…brusc, apăreau altele și altele.
Poveștile îmi dădeau libertatea să fiu cine vreau, cum vreau și apoi să îmi schimb personajul după bunul plac. Îmi dădeau libertatea să nu mă mai judec. Îmi dădeau libertatea să fiu în fiecare minut….altcineva.
Calculam. Încercam să număr câte personaje am jucat de-a lungul anilor. 100?200? Câte scenarii am compus? Câte scenarii am distrus? Câte povești am trecut pe hârtie și câte au rămas acolo, undeva, între vis-fantezie-schizofrenie și o coloană sonoră?
Am numărat multe, am adunat, am înmulțit, am scăzut, am împărțit. Fie că mi-am droit sau nu, fie că mi-am propus sau nu, existența s-a rezumat și se rezumă în continuare la un șir numeric nedefinit. Astăzi mi-am dat seama că nu voi reuși să număr vreodată poveștile. Sunt prea multe, prea obsesive, prea complexe, mult prea peste acest…univers, sau ce o fi el.
Am o singură certitudine și numai pe ea mă pot baza. Problema? Poate ar trebui să încep să le trec pe toate pe o coală de hârtie fizică. Mă uit în jur și mă tem zi de zi că s-ar putea să mă pierd în șirul nedefinit de numere banale. Mă uit în jur și mă gândesc la faptul că multe gânduri mă vor părăsi și voi ajunge într-un scenariu apocaliptic în care nu voi mai fi în stare să găsesc în sertărașele minții un simplu substantiv care să înceapă cu litera…A.
Calculam. Apoi a apărut o poveste și ulterior de pe scaunul albastru, cumva, am ajuns…acasă.

Advertisements

Plictiseala se miroase în literele aruncate

Aș începe cu…luna ianuarie (încă nu s-a terminat și ar fi păcat să o privesc plecând fără să îmi iau la revedere). Aș începe cu ea pentru că nu aș mai vrea să îi ofer trecutului parte din prezent și să mai hrănesc viitorul cu imagini fanteziste. Mă chinui de mult să încep cu luna asta. Am început să tot scriu de câteva zile însă am tot șters. Iarăsi nu e bine, iarăși m-au părăsit piticii, iarăși mi-am zis ca ar fi timpul să mai trăiesc în loc să tot scriu aiurea.

Aș începe cu tot ce mai am de făcut și nu am făcut, cu tot ce mai am de plănuit, cu toată lenea adunată în borcane și depozitată prin cămarele vecinilor. Aș începe cu frica resimțită față de un număr par, cu neliniștea altei mișcări greșite în ceea ce privește viitorul (ăla al meu pe care tot îl parfumez de prin 2013 așa). Aș începe cu păcatele capitale ale existenței. Desigur,orice bucată de scriitură ce îmi aparține, conține păcatele capitale ale existenței, neajunsurile organelor și insatisfacțile unei vieți comune și banale. Desigur, până și eu s-a plictisit de…eu. Aș începe cu „iarăși te plângi? Ce nu îți convine? Ce s-a mai întâmplat?”. Nimic. Și de aici încep problemele…

Obișnuindu-mi neuronii să se autodistrugă, să distrugă sau să inventeze ceva care să

îi macine, atunci când e liniște, pace, când fulgii de zăpadă încep să cadă și viața pare că își urmează cursul firesc, automat mă gândesc la „Liniștea dinaintea furtunii” iar mintea mea începe să lucreze…

„Dacă e liniște, ceva o sa se întâmple. Dacă o să se întâmple ceva, nu o să mai știu să reacționez. Dacă nu o să mai știu să reacționez, am să cad în depresie. Dacă am să cad în depresie….oricum sunt în depresie, așa că nu mai contează. Oare sunt în depresie sau mi se pare că sunt? Să definim depresia….Ce prostie, normal că nu sunt în depresie; însă o să se întâmple ceva și am să fiu. Dacă nu se întâmplă totuși nimic și cineva își bate joc de mine? Etc etc etc etc….până la urmă, am să mor!”

Sunt convinsă că trebuie să îmi schimb medicația, dar în același timp am și convingerea că nimeni și nimic mă mai poate ajuta.

Am început cu luna ianuarie pentru că nu aveam cu ce să încep. Posibil am să continuui cu februarie….martie….aprilie…

….însă până în aprilie, cel târziu, am să sper că o să se întâmple…ceva….

Troli

În ultimele 4 zile, cu exactitate, am tot deschis, închis, redeschis și reînchis această pagină. Nu e ciudat, obișnuiesc să fac asta destul de des. Aș avea ceva de scris, de mâzgălit, de relatat însă…trolul îmi tot pune opreliști. Trol? De unde și până unde am ajuns să clădesc o casă cu un trol? Cine este acest trol? Iarăși l-am scos de prin vreun film sau vis ciudat?

Trolul nu e un personaj mistic, nu e scos de prin vreun film sau de prin vreo carte și chiar dacă este greu de crezut, el nu e un personaj negativ ci un fel de „magazin”. Trolul înghite tot: depresii, gânduri negative, stări de anxietate, gânduri suicidale, gânduri de a-i măcelări pe alții, invidii etc, etc. Practic, trolul este un fel de salvator al propriei imagini; sau, mai bine zis, este un fel de „stand by” – până ajung acasă sau într-un loc în care nu pot fi văzută, troul înmagazinează toate răutățile și mă salvează de la crimă, închisoare sau mai știu eu ce. Trolul este acea supapă interioară pe care o avem cu toții (doar numele diferă). De ce am ales să îl numesc trol? Pentru că e mare, puternic, mănâncă multe, nu se plânge și nu are capacitatea de a-mi reproșa. Este un personaj retard (fără să îl jignesc) care doar tace și înghite.

Problemele cu trolul? După ce înghite ce îi este menit să înghită, stomacul îi cedează și îmi vomită înapoi toate alimentele. Într-un moment de neatenție trolul se împiedică prin propria mea existență și îmi prezintă meniul ultimelor zile. Ce am de făcut în acele momente? Să iau mătura, fărașul, câteva cârpe și să mă apuc de curățenie. Și aceasta este sigura curățenie pe care detest să o fac. Pentru că e retard, acest personaj nu mă întreabă daca am posibilitatea de a face curat după el. Nu mă întreabă dacă am disponibilitatea emoțională de a mătura printre invidii, meschinării, angoase și anxietăți. Trolul nu înțelege că ceea ce îi este destinat lui nu trebuie să mi se mai întoarcă vreodată mie.

În opinia oamenilor care „se ocupă de problemele cu capul” procesul scârbos de a învăța cum să faci curat după trol și să nu ți se aplece, se numește psihoterapie. În opinia mea, nu cred că poți educa un stomac sensibil de ființă umană să reziste resturilor amestecate de către trol. Așadar îi dai trolului un metrocopramid, un colebil, un xanax și o gură de apă și îi spui pentru a mia oară că nu e frumos ceea ce face. Desigur, cei mai mulți, îmi tot spun că opinia mea este greșită, că nu știu să am grijă de trol și că într-o bună zi de la atâtea pastile o sa îi crape capul.

În apropierea sărbătorilor, trolul s-a îmbolnăvit: nu mai poate digera, zace la pat, are febră și mai nou, a început să delireze. Poate că acei „cei mai mulți” aveau dreptate și l-am îmbolnăvit, poate e doar o etapă și o să își revină. În orice caz, nu mă mai pot baza pe el. Cum o să mă descurc? De câteva zile tot caut un trol de vânzare (sau măcar de închiriat).

Limbaj

Astăzi judec. În fine, poate nu se numeşte chiar „judecată”, poate e mai mult o observaţie… pertinentă – zic eu. De mult mi-am dorit să îmi aştern acest gând pe hârtie însă mi-am zis de fiecare dată că nu e cazul, nu se cade, poate sunt eu prea rigidă, poate problema e la mine, poate şi iar poate.

Oamenii nu ştiu să vorbească. Rectific: oamenii de 20 şi ceva de ani (da, cei de vârstă cu mine) nu ştiu să lege un subiect de un predicat. Nu mă refer aici la trac, la emoţii, la vorbitul în public, la discursul ştiinţific sau cel literar, nu e vorba nici măcar de gramatică: e vorba de un subiect şi un predicat care să aibă legătură unul cu altul, să fie în acelaşi context. Oamenii de pe băncile facultăţilor nu ştiu să vorbească. Nu au bunul simţ al discursului sau dialogului pertinent. Huh? Ce s-a întâmplat? Cum poţi finaliza 15 ani de studii neîntrerupte şi să nu fi în stare să legi două cuvinte într-o sală cu 5 oameni prezenți? Tind să cred că această neştiinţă depinde de mai mulţi factori însă unul din cei mai importanţi este lipsa comunicării în viaţa de zi cu zi, cu oricine, oricând, în orice situaţie. Oamenii nu mai vorbesc – se întâlnesc şi butonează telefoanele stând fata în faţă. Oamenii nu se mai privesc în ochi – se uită pe stradă, peste umăr, mai deschid un social media content. Oamenii nu mai povestesc – nu mai ştiu să înceapă o poveste, să o termine şi să asculte şi feedback-ul. Oamenii trăiesc prin comentarii, inimioare, like-uri, dislike-uri, post-uri, twitter-uri, snapchap – isme.

Poate nu am avut curajul să fac această afirmaţie mai devreme de frică să nu îmi afişez frustrarea. Aş vrea şi eu să vorbesc cu…cineva, să port o conversaţie, să dezbat un anumit subiect. Rectific: aş vrea uneori să reuşesc să vorbesc cu un acel cineva care îmi este apropiat de vârstă. Aş vrea să cred că nu au mai rămas câteva sute, poate zeci de persoane de 20 de ani capabile să vorbească față în faţă. Aş vrea să cred că am eu o problemă şi că bat câmpii.

Concluzii: dacă la 20 de ani nu poţi lega un subiect de un predicat însă poţi trimite 20 de mesaje, 10 inimioare şi 20 de like-uri în câteva secunde, dacă am devenit atât de tehnici şi trăim în lumea unui „măr” bazându-ne pe un „nor albastru”, în nişte sute de ani probabil omenirea va fi…mută. Singurele sunete pe care fiecare omuleţ va mai fi capabil să le scoată sunt: plânsul şi râsul (asta dacă nu le va înlocui şi pe acestea cu un emoji). Nu va mai există creion sau hârtie, filmele vor fi în imagini şi sunete, auzul şi văzul se vor îmbunătăţi însă limbajul va fi strivit şi dus la groapa de gunoi.
Oamenii nu mai ştiu să vorbească. Şi ce dacă? Pot trimite un whatsapp.

Mâzgăleală

Azi am avut chef să mâzgălesc. După ce m-am săturat de cifre, calcule, paranteze şi lucruri incomode, am vrut să folosecs hârtia de scris și în alte scopuri. Despre ce sau despre cine să mâzgălesc? Nici cea mai vagă idee.

De aproape o săptămână mă gândesc să mai adaug ceva la secţiunea „Concerte Viţa de Vie”. Aş avea ce să adaug: piese noi, videoclip nou, concert…acelaşi. Am schimbat doar consumaţia (mare greşeală): în loc de bere, am mers pe vin (cum ziceam: mare greşeală).

Poate aş putea să mâzgălesc despre…mine. Iarăşi despre mine? Ce să mai spun despre mine? Nu am zis….de toate? De 10 ani m-am cam săturat de mine. Să mai scriu şi despre…altceva, zic.

Ce să povestesc? Aceleaşi drame existenţiale? Să folosesc aceleaşi cuvinte? Să pun aceleaşi semne de întrebare de care m-am plictisit până peste cap?
Mai bine nu mai mâzgălesc. Mai bine mă apuc de altceva. Zis şi făcut. De ce anume să mă apuc? Nu am alt hobby, nu ştiu să fac altceva, nu îmi place să fac altceva. Am şi eu „un singur prieten la plural”: tastele. Poate fi şi la singular, nu mă deranjează: pixul/creionul/ustensila de mâzgălit.

Adevărul e că de ceva timp am chef să mâzgălesc însă…îmi e frică. Îmi e frică să nu îmi vărs părerile personale, iarăşi să mi le citească X sau Y şi iarăşi să fug de oameni pe strada întrucât s-ar putea să mă prindă vreunul şi să mă ardă pe rug în piaţa publică. Aha, uite: aş putea să mâzgălesc despre oamenii ăştia, călăi. Însă m-am plictisit şi de ei. Le ofer prea multă atenţie şi nu merită câtuşi de puţin.
Îmi este frică să mai tastez întrucât îmi este frică să stau mai mult de 10 minute cu mine – să nu cumva să mai descopăr ceva inoportun, să mai am vreo revelaţie acuto-depresivă, să mă arunc din nou în obiceiuri prosteşti (că doar, vorba unora, şi la asta mă pricep de minune), să nu mă apuce judecăţile de valoare, să nu mă apuce vreo clasificare cretină.

Din când în când, printre cifre, mai mâzgălesc pe câte o bucată de hârtie…amintiri din copilărie. Mă surprind şi încep să râd. De mine. Mă întorc la cifre şi concluzionez că viaţa ar fi foarte plictisitoare dacă mintea nu mi-ar funcţiona pe câmpii 24 din 24, dacă dragonii nu ar zbura pe lângă neuronii mei şi dacă nu aş juca câte un personaj…zi de zi. Viaţa mea ar fi destul de plictisitoare fără…mine.

Abandon

Acum 10 minute mă îndreptam spre taste cu paşi repezi: să nu cumva să îmi uit gândul, ideea, sentimentul, emoţia. Să nu cumva să scriu greşit, să încep greşit şi să termin cât se poate de prost.
În timp ce tastam cuvintele de mai sus, am realizat că nu voi avea vreodată ocazia să uit şi că acesta e abia…începutul.

Viaţa te pregăteşte pentru…abandon. Nu e o presupunere, nu e o certitudine, este o convingere pe care mi-am întărit-o recent. Nu am avut vreodată încredere în spusele altora în ceea ce priveşte abandonul. De cele mai multe ori mi se părea o prostie să crezi că fiinţă umană este abandonată încă de la naştere pentru că, vezi Doamne, fătul este desprins într-un mod brutal de pântecul în care a supravieţuit timp de 9 luni: schimbă mediul, dă de oxigen şi cel mai important relaţia sa cu mama este „tăiată” cu forcepsul. Totuşi, viaţa te pregăteşte pentru…abandon: pruncul chiar este smuls din mediul lui iar ulterior pe parcursul existenţei va fi smuls sau introdus obligat/forţat în alte medii. Ironia constă în faptul că nu eşti vreodată pregătit de abandon. Viaţa îţi demonstrează iar şi iar că e destul de greu să faci faţă conceptului. Iar dacă în anii de glorie, raţiunea te mai împinge spre a depăşi anumite situaţii, în perioada de pruncie şi cea vârstnică, nimeni şi nimic te mai ajuta.
Te simţi abandonat şi cei din jurul tău sunt vinovaţi. Persoanele cele mai dragi te-au abandonat: te-au lăsat în vreun spital, în vreo sală de curs, în vreo casă, în vreun azil. Îi urăşti sau ai vrea să îi urăşti. Problema e că nu eşti familiarizat cu sentimentul de ură sau l-ai uitat. Aşa că în fiecare zi o iei de la capăt. În fiecare zi eşti abandonat, în fiecare zi înveţi să urăşti.
Pe de altă parte, „vinovaţii” – cei care te-au abandonat fără mila – îşi ling rănile. Şi ei au fost fetuşi, şi ei au avut contact cu abandonul, poate şi ei au fost părinţi şi au abandonat la rândul lor fără să îşi dea seama. Indiferent de situaţie, aceşti „vinovaţi” încep să îşi umple golurile din stomac din momentul abandonului. Spre deosebire de cei aruncaţi în abis, de cei pe care memoria sau vârsta nu îi ajută, „vinovaţii” au un mare defect: aproape întotdeauna sunt persoane mature raţionale. Ei calculează, întocmesc liste, privesc situaţia din toate unghiurile înainte să ia o decizie, îşi mai iau un răgaz de timp, mai meditează şi în ultima instanță apelează la…abandon. Nu îşi doresc, nu îşi propun doar că…nu au încotro.
De multe ori m-am gândit că întotdeauna ai încotro, întotdeauna ai o soluţie, întotdeauna poţi face lucrurile altfel. Am sperat că voi face lucrurile altfel. Am crezut că am să descopăr vreun leac miraculos sau vreo soluţie minune. Nu există. Indiferent de cât de multe calcule am făcut, indiferent de cât de multe riscuri, asumpţii sau presupuneri am trecut pe hârtie, rezultatul a fost mereu acelaşi: cedează, abandonează – e cea mai raţională decizie.
Nu îi înţelegem pe „vinovaţi”. Ei sunt…ăia răi, oamenii ăia care întorc spatele şi cărora nu le pasă, sunt meschini, ordinari, fără suflet.

De cele mai multe ori atunci când abandonezi nu te gândeşti la tine ci la cel pe care îl laşi în urmă; iei în calcul trecut, prezent, viitor; visezi la speranţe şi la un viitor mai luminos (atât cât va fi). De cele mai multe ori „vinovaţii”” sunt cei abandonaţi.

Acum 30 de minute speram la mai mult optimism din partea mea. Credeam că tastele îşi vor schimba poziţia sau culoare şi nu mă vor afunda. Acum două zile nu credeam în existenţa acestui text. Acum? Mă sufoc între un sentiment de vinovăţie care nu ar trebui să existe, amintiri vagi şi o raţiune care urlă „eşti nebună!”.

Întotdeauna rămâne întotdeauna

Întotdeauna are ceva de făcut. De la prima oră a dimineţii şi până în ultimul ceas al serii, ceva se întâmplă. Ceva i se întâmplă. Întotdeauna are întâlniri, probleme, oboseli acute, vreun nebun sau vreo nebună la care se gândeşte, care i-a marcat existenţa în minutul x din ziua y şi până săptămâna viitoare nu va mai fi acelaşi om. Bineînţeles săptămâna viitoare apare alt personaj. Întotdeauna sunt lucruri mult mai importante. Oameni mult mai importanţi. Poveşti mult mai ameţitoare. Întotdeauna e ceva, cumva, cineva, undeva. Cel mai important: întotdeauna orice i-ai spune de rău, orice observaţie, orice mesaj negativ se va întoarce împotriva ta. Femeile ţin minte totul, nu uita, nu iartă, nu cedează şi….au mereu dreptate. Unele femei (să nu generalizăm).

Întotdeauna e prea devreme sau prea târziu. E prea obosită pentru prea devreme şi mult prea sfârşită pentru prea târziu. Prea epuizată pentru a mai vedea scama de pe jos, mult prea importantă pentru a mai face un ultim efort de a asculta o altă poveste. Povestea aia stupidă a ta.

Întotdeauna greşeşti. Tu greşeşti. Te-a obişnuit deja să trăieşti precum un personaj din Game of Thrones – cu sabia deasupra capului: “oare dacă întreb x o să se supere? Dacă îi zic de Z o să plângă? Oare dacă îi dau un mesaj o să îl ignore? Oare dacă….”.

Renunţi. La un moment dat răbdarea ţi se termină, anii trec şi realizezi că zilele care trebuiau să te construiască, te-au deconstruit. Ai crezut că ai ajuns rege aşa că te-ai lenevit în a mai privi dincolo de…. La un moment dat îţi numeri anii şi începi să te întrebi zi de zi “pe cine ai omorât în viaţă trecută?”. La un moment dat nu mai răspunzi, nu te mai enervezi, nu te mai intereseaZă, nu îţi mai pasă. Începi să devii şi tu ocupat sau obosit. Îţi doreşti foarte tare să ajungi sau să te întorci din nou la viaţa mult prea ocupată şi trăită mult prea intens. Îţi doreşti să fi şi tu obosit dar nu mai poţi. E destul de greu să te mai oboseşti şi fizic când psihicul ţi-a împlinit deja vârsta de 99 de ani.

Întotdeauna ceva se întâmplă. În fiecare zi ceva pute, moare, plânge – în fiecare zi începe apocalipsa.

Renunţi. În fiecare zi renunţi. Şi într-o noapte realizezi că de fapt cu asta te-a/te-ai obişnuit şi aşa ai tot funcţionat. Într-o noaptea tragi linie şi îţi dai seama că aveai potenţial, nu erai un/o ratat/ă, însă toate acele “întotdeauna” te-au făcut acum să fi un ratat cu acte în regulă.

Mai renunţi o dată. Ce rost are? Are vreun rost? Contezi şi tu cu ceva, pentru ceva, pentru cineva?