Limbaj

Astăzi judec. În fine, poate nu se numeşte chiar „judecată”, poate e mai mult o observaţie… pertinentă – zic eu. De mult mi-am dorit să îmi aştern acest gând pe hârtie însă mi-am zis de fiecare dată că nu e cazul, nu se cade, poate sunt eu prea rigidă, poate problema e la mine, poate şi iar poate.

Oamenii nu ştiu să vorbească. Rectific: oamenii de 20 şi ceva de ani (da, cei de vârstă cu mine) nu ştiu să lege un subiect de un predicat. Nu mă refer aici la trac, la emoţii, la vorbitul în public, la discursul ştiinţific sau cel literar, nu e vorba nici măcar de gramatică: e vorba de un subiect şi un predicat care să aibă legătură unul cu altul, să fie în acelaşi context. Oamenii de pe băncile facultăţilor nu ştiu să vorbească. Nu au bunul simţ al discursului sau dialogului pertinent. Huh? Ce s-a întâmplat? Cum poţi finaliza 15 ani de studii neîntrerupte şi să nu fi în stare să legi două cuvinte într-o sală cu 5 oameni prezenți? Tind să cred că această neştiinţă depinde de mai mulţi factori însă unul din cei mai importanţi este lipsa comunicării în viaţa de zi cu zi, cu oricine, oricând, în orice situaţie. Oamenii nu mai vorbesc – se întâlnesc şi butonează telefoanele stând fata în faţă. Oamenii nu se mai privesc în ochi – se uită pe stradă, peste umăr, mai deschid un social media content. Oamenii nu mai povestesc – nu mai ştiu să înceapă o poveste, să o termine şi să asculte şi feedback-ul. Oamenii trăiesc prin comentarii, inimioare, like-uri, dislike-uri, post-uri, twitter-uri, snapchap – isme.

Poate nu am avut curajul să fac această afirmaţie mai devreme de frică să nu îmi afişez frustrarea. Aş vrea şi eu să vorbesc cu…cineva, să port o conversaţie, să dezbat un anumit subiect. Rectific: aş vrea uneori să reuşesc să vorbesc cu un acel cineva care îmi este apropiat de vârstă. Aş vrea să cred că nu au mai rămas câteva sute, poate zeci de persoane de 20 de ani capabile să vorbească față în faţă. Aş vrea să cred că am eu o problemă şi că bat câmpii.

Concluzii: dacă la 20 de ani nu poţi lega un subiect de un predicat însă poţi trimite 20 de mesaje, 10 inimioare şi 20 de like-uri în câteva secunde, dacă am devenit atât de tehnici şi trăim în lumea unui „măr” bazându-ne pe un „nor albastru”, în nişte sute de ani probabil omenirea va fi…mută. Singurele sunete pe care fiecare omuleţ va mai fi capabil să le scoată sunt: plânsul şi râsul (asta dacă nu le va înlocui şi pe acestea cu un emoji). Nu va mai există creion sau hârtie, filmele vor fi în imagini şi sunete, auzul şi văzul se vor îmbunătăţi însă limbajul va fi strivit şi dus la groapa de gunoi.
Oamenii nu mai ştiu să vorbească. Şi ce dacă? Pot trimite un whatsapp.

Advertisements

Mâzgăleală

Azi am avut chef să mâzgălesc. După ce m-am săturat de cifre, calcule, paranteze şi lucruri incomode, am vrut să folosecs hârtia de scris și în alte scopuri. Despre ce sau despre cine să mâzgălesc? Nici cea mai vagă idee.

De aproape o săptămână mă gândesc să mai adaug ceva la secţiunea „Concerte Viţa de Vie”. Aş avea ce să adaug: piese noi, videoclip nou, concert…acelaşi. Am schimbat doar consumaţia (mare greşeală): în loc de bere, am mers pe vin (cum ziceam: mare greşeală).

Poate aş putea să mâzgălesc despre…mine. Iarăşi despre mine? Ce să mai spun despre mine? Nu am zis….de toate? De 10 ani m-am cam săturat de mine. Să mai scriu şi despre…altceva, zic.

Ce să povestesc? Aceleaşi drame existenţiale? Să folosesc aceleaşi cuvinte? Să pun aceleaşi semne de întrebare de care m-am plictisit până peste cap?
Mai bine nu mai mâzgălesc. Mai bine mă apuc de altceva. Zis şi făcut. De ce anume să mă apuc? Nu am alt hobby, nu ştiu să fac altceva, nu îmi place să fac altceva. Am şi eu „un singur prieten la plural”: tastele. Poate fi şi la singular, nu mă deranjează: pixul/creionul/ustensila de mâzgălit.

Adevărul e că de ceva timp am chef să mâzgălesc însă…îmi e frică. Îmi e frică să nu îmi vărs părerile personale, iarăşi să mi le citească X sau Y şi iarăşi să fug de oameni pe strada întrucât s-ar putea să mă prindă vreunul şi să mă ardă pe rug în piaţa publică. Aha, uite: aş putea să mâzgălesc despre oamenii ăştia, călăi. Însă m-am plictisit şi de ei. Le ofer prea multă atenţie şi nu merită câtuşi de puţin.
Îmi este frică să mai tastez întrucât îmi este frică să stau mai mult de 10 minute cu mine – să nu cumva să mai descopăr ceva inoportun, să mai am vreo revelaţie acuto-depresivă, să mă arunc din nou în obiceiuri prosteşti (că doar, vorba unora, şi la asta mă pricep de minune), să nu mă apuce judecăţile de valoare, să nu mă apuce vreo clasificare cretină.

Din când în când, printre cifre, mai mâzgălesc pe câte o bucată de hârtie…amintiri din copilărie. Mă surprind şi încep să râd. De mine. Mă întorc la cifre şi concluzionez că viaţa ar fi foarte plictisitoare dacă mintea nu mi-ar funcţiona pe câmpii 24 din 24, dacă dragonii nu ar zbura pe lângă neuronii mei şi dacă nu aş juca câte un personaj…zi de zi. Viaţa mea ar fi destul de plictisitoare fără…mine.

Abandon

Acum 10 minute mă îndreptam spre taste cu paşi repezi: să nu cumva să îmi uit gândul, ideea, sentimentul, emoţia. Să nu cumva să scriu greşit, să încep greşit şi să termin cât se poate de prost.
În timp ce tastam cuvintele de mai sus, am realizat că nu voi avea vreodată ocazia să uit şi că acesta e abia…începutul.

Viaţa te pregăteşte pentru…abandon. Nu e o presupunere, nu e o certitudine, este o convingere pe care mi-am întărit-o recent. Nu am avut vreodată încredere în spusele altora în ceea ce priveşte abandonul. De cele mai multe ori mi se părea o prostie să crezi că fiinţă umană este abandonată încă de la naştere pentru că, vezi Doamne, fătul este desprins într-un mod brutal de pântecul în care a supravieţuit timp de 9 luni: schimbă mediul, dă de oxigen şi cel mai important relaţia sa cu mama este „tăiată” cu forcepsul. Totuşi, viaţa te pregăteşte pentru…abandon: pruncul chiar este smuls din mediul lui iar ulterior pe parcursul existenţei va fi smuls sau introdus obligat/forţat în alte medii. Ironia constă în faptul că nu eşti vreodată pregătit de abandon. Viaţa îţi demonstrează iar şi iar că e destul de greu să faci faţă conceptului. Iar dacă în anii de glorie, raţiunea te mai împinge spre a depăşi anumite situaţii, în perioada de pruncie şi cea vârstnică, nimeni şi nimic te mai ajuta.
Te simţi abandonat şi cei din jurul tău sunt vinovaţi. Persoanele cele mai dragi te-au abandonat: te-au lăsat în vreun spital, în vreo sală de curs, în vreo casă, în vreun azil. Îi urăşti sau ai vrea să îi urăşti. Problema e că nu eşti familiarizat cu sentimentul de ură sau l-ai uitat. Aşa că în fiecare zi o iei de la capăt. În fiecare zi eşti abandonat, în fiecare zi înveţi să urăşti.
Pe de altă parte, „vinovaţii” – cei care te-au abandonat fără mila – îşi ling rănile. Şi ei au fost fetuşi, şi ei au avut contact cu abandonul, poate şi ei au fost părinţi şi au abandonat la rândul lor fără să îşi dea seama. Indiferent de situaţie, aceşti „vinovaţi” încep să îşi umple golurile din stomac din momentul abandonului. Spre deosebire de cei aruncaţi în abis, de cei pe care memoria sau vârsta nu îi ajută, „vinovaţii” au un mare defect: aproape întotdeauna sunt persoane mature raţionale. Ei calculează, întocmesc liste, privesc situaţia din toate unghiurile înainte să ia o decizie, îşi mai iau un răgaz de timp, mai meditează şi în ultima instanță apelează la…abandon. Nu îşi doresc, nu îşi propun doar că…nu au încotro.
De multe ori m-am gândit că întotdeauna ai încotro, întotdeauna ai o soluţie, întotdeauna poţi face lucrurile altfel. Am sperat că voi face lucrurile altfel. Am crezut că am să descopăr vreun leac miraculos sau vreo soluţie minune. Nu există. Indiferent de cât de multe calcule am făcut, indiferent de cât de multe riscuri, asumpţii sau presupuneri am trecut pe hârtie, rezultatul a fost mereu acelaşi: cedează, abandonează – e cea mai raţională decizie.
Nu îi înţelegem pe „vinovaţi”. Ei sunt…ăia răi, oamenii ăia care întorc spatele şi cărora nu le pasă, sunt meschini, ordinari, fără suflet.

De cele mai multe ori atunci când abandonezi nu te gândeşti la tine ci la cel pe care îl laşi în urmă; iei în calcul trecut, prezent, viitor; visezi la speranţe şi la un viitor mai luminos (atât cât va fi). De cele mai multe ori „vinovaţii”” sunt cei abandonaţi.

Acum 30 de minute speram la mai mult optimism din partea mea. Credeam că tastele îşi vor schimba poziţia sau culoare şi nu mă vor afunda. Acum două zile nu credeam în existenţa acestui text. Acum? Mă sufoc între un sentiment de vinovăţie care nu ar trebui să existe, amintiri vagi şi o raţiune care urlă „eşti nebună!”.

Întotdeauna rămâne întotdeauna

Întotdeauna are ceva de făcut. De la prima oră a dimineţii şi până în ultimul ceas al serii, ceva se întâmplă. Ceva i se întâmplă. Întotdeauna are întâlniri, probleme, oboseli acute, vreun nebun sau vreo nebună la care se gândeşte, care i-a marcat existenţa în minutul x din ziua y şi până săptămâna viitoare nu va mai fi acelaşi om. Bineînţeles săptămâna viitoare apare alt personaj. Întotdeauna sunt lucruri mult mai importante. Oameni mult mai importanţi. Poveşti mult mai ameţitoare. Întotdeauna e ceva, cumva, cineva, undeva. Cel mai important: întotdeauna orice i-ai spune de rău, orice observaţie, orice mesaj negativ se va întoarce împotriva ta. Femeile ţin minte totul, nu uita, nu iartă, nu cedează şi….au mereu dreptate. Unele femei (să nu generalizăm).

Întotdeauna e prea devreme sau prea târziu. E prea obosită pentru prea devreme şi mult prea sfârşită pentru prea târziu. Prea epuizată pentru a mai vedea scama de pe jos, mult prea importantă pentru a mai face un ultim efort de a asculta o altă poveste. Povestea aia stupidă a ta.

Întotdeauna greşeşti. Tu greşeşti. Te-a obişnuit deja să trăieşti precum un personaj din Game of Thrones – cu sabia deasupra capului: “oare dacă întreb x o să se supere? Dacă îi zic de Z o să plângă? Oare dacă îi dau un mesaj o să îl ignore? Oare dacă….”.

Renunţi. La un moment dat răbdarea ţi se termină, anii trec şi realizezi că zilele care trebuiau să te construiască, te-au deconstruit. Ai crezut că ai ajuns rege aşa că te-ai lenevit în a mai privi dincolo de…. La un moment dat îţi numeri anii şi începi să te întrebi zi de zi “pe cine ai omorât în viaţă trecută?”. La un moment dat nu mai răspunzi, nu te mai enervezi, nu te mai intereseaZă, nu îţi mai pasă. Începi să devii şi tu ocupat sau obosit. Îţi doreşti foarte tare să ajungi sau să te întorci din nou la viaţa mult prea ocupată şi trăită mult prea intens. Îţi doreşti să fi şi tu obosit dar nu mai poţi. E destul de greu să te mai oboseşti şi fizic când psihicul ţi-a împlinit deja vârsta de 99 de ani.

Întotdeauna ceva se întâmplă. În fiecare zi ceva pute, moare, plânge – în fiecare zi începe apocalipsa.

Renunţi. În fiecare zi renunţi. Şi într-o noapte realizezi că de fapt cu asta te-a/te-ai obişnuit şi aşa ai tot funcţionat. Într-o noaptea tragi linie şi îţi dai seama că aveai potenţial, nu erai un/o ratat/ă, însă toate acele “întotdeauna” te-au făcut acum să fi un ratat cu acte în regulă.

Mai renunţi o dată. Ce rost are? Are vreun rost? Contezi şi tu cu ceva, pentru ceva, pentru cineva?

Scarabei

Din când în când mai uit. E firesc. E normal. Se întâmplă. Universul însă are un mod aparte de a-mi aminti în momentele de amnezie, ce am uitat şi de ce am uitat. De ce uit mereu motivul pentru care urăsc, detest şi îmi e silă de acest loc în care momentan…trăiesc (sau măcar încerc să supravieţuiesc)?

Oamenii aceia pe care i-aş tortura, cărora le-aş scoate ochii cu linguriţa, le-aş tăia limba şi apoi i-aş mumifica de vii, am să îi numesc de data aceasta: scarabei – gândacii negri şi urâţi care se hrănesc cu excremente şi care uneori sunt atât de agresivi încât îţi vine să îi omori.
Scarabeii umani sunt peste tot. Se urcă pe tine, te torturează, te agresează. În fiecare zi îmi doresc să îi omor, însă sunt atât de mulţi încât ajung să mă simt neputincioasă.

Scarabeii umani de România, mai precis cei de Bucureşti, sunt însă o specie aparte. Sunt gândacii care se aşează pe tine, te ciupesc, te ating, te muşcă. Îi dai la o parte, pleacă şi se întorc cu încă 10 tovarăşi. Nu renunţă. Dacă un scarabeu român îşi propune să ţi se urce în cap, să te facă să te zbaţi şi să înjuri pe stradă la 11 noaptea, îşi duce planul la bun sfârşit. De ce? Nu poţi şi nu pot să mă întreb de ce un scarabeu român ar face aşa ceva. Ei nu gândesc: nu au creier, nu pot vorbi coerent, nu au păreri. Până la urmă sunt nişte gândaci: acţionează şi reacţionează fix după cum bate vântul.
Ciudat este cum aceste insecte câştigă mereu luptă. Populaţia este mult prea speriată şi mult prea lașă pentru a le face faţă. Într-o manieră tristă şi patetică aş putea trage următoarea concluzie: fiinţei umane îi e frică de o insectă.

Uit că urăsc acest loc din cauza scarabeilor români. Uit cât de scârboşi sunt ei. Uit că visez să plec de când m-am născut şi din cauza lor. Uneori uit că aceste insecte există. Nu contest faptul că scarabei sunt peste tot în diferite forme, culori şi purtând măşti. Am mai întâlnit câţiva şi prin alte părţi ale lumii. Cu toate acestea, aici sunt cei mai josnici, oribili, nesimțiți etc etc etc.

Azi-noapte mă gândeam să trag nişte sfori şi să îmi cumpăr un pistol (în cel mai rău caz, am să rămân la statutul de purtătoare de briceag). Ce crimă mi se va reproşa? Că am omorât…un gândac? Că am scăpat această ţară de o insectă infectă?
Câţi ani de puşcărie poţi să faci pentru că ai ucis cu sânge rece un scarabeu?

Eu stiu mai bine -intre o bere si gandul “imi pasa mult prea mult”-

Multi dintre noi ne-am obisnuit asa: sa ne intoarcem in stanga, in dreapta, inainte sau inapoi si sa ne dam cu parerea. Bineinteles, acesta este un exercitiu cat se poate de normal si de firesc, o “moda” care poate fi gasita oriunde in aceasta lume sub toate formele ei posibile.

Dupa ce bunica, mama, tata, restul rudelor “te ghideaza” in viata, urmeaza prietenii, profesorii, vecinii de ps scara si lista se poate lungi pana la oamenii necunoscuti de pe strada. “Eu stiu mai bine/ Iti zic eu ca asa e/ Aoleo, de ce faci asta? Cea mai mare greseala/ Vei regret alegerea” etc etc etc. La un moment dat te trezesti, tragi linie si concluzionezi: “chiar toata lumea stie mai bine ce e bine pentru mine?”. Urmeaza perioada de revolta acuta, perioada in care chiar iei cele mai proaste decizii. Apoi te linistesti din nou, te apuci sa faci ceva cu viata ta si speri sa nu mai auzi vreodata vorbele conexe expresiei “eu stiu mai bine”. Fail. Vorbele continua. Orice ai incerca sa faci, auzi din departare cum mai apare cate unul sa isi dea cu parerea: sunt acei oameni care iti spun ca locul X nu e bun pentru tine, ca statiunea Z este foarte scumpa sau ca masina Y e mult prea de fitze pentru sarmanul tau buget. Aceia care se uita hlizindu-se la tine si te intreba “auzi, dar tu nu poti sa urmezi o cale? Te apuci de iginerie si acolo ramai. Nu mai experimentezi, ca pe urma ce o sa faci?”.
Pe de alta parte mai sunt unii care te lauda: aia care iti spun ca e bine sa faci cat mai multe, dar ca tu faci prea multe. Aia care se dau maturi la 20 de ani pentru ca numai ei au trecut prin necazuri pe care tu nu le vei intelege vreodata. Aia in care cauti sprijin si te calca si mai rau pe nervi. Aia care fac…nimic dar care mereu “stiu ei mai bine”.

Ma gandeam azi la miile de inceputuri si de sfarsituri. Ma mai gandeam si la vechea mea zicala din adolescenta “traieste clipa”. Ma gandeam la pariristi, la vloggeri, la copii sclifositi, la minciuni, la vorbe goale, la formatori de opinie. Sincer, ma mai gandeam la bani, la cat de mult ne strofocam cu totii pentru niste hartii dar urlam in gura mare ca “banii nu aduc fericirea si alte blab la-uri”. Ha, ca sa vezi, si eu “stiu mai bine”.

Stand by

Rar. Pe o scară de la 1 la 10 aş putea spune că mă întâlnesc cu aceste momente cel mult de două ori pe an. Tânjesc după ele 365 de zile, 24 din 24. Atunci când dau peste mine însă…nu ştiu ce să fac: cum să mă comport cu ele, cum să mă comport cu…mine.
Momente de stand by. Sunt acele momente când ai terminat tot ce aveai de făcut,ai bifat toate căsuţele, te-ai şi odihnit, ai reuşit să faci inclusiv curat în încăperea/apartamentul/casa în care locuieşti, ai reuşit chiar să ieşi şi în societate măcar timp de 10 minute şi nu îţi mai rămâne altceva de făcut decât să…aştepţi. Aştepţi un feedback la ce ai făcut până acum ca să ai şi tu o ocupaţie viitoare, aştepţi o critică, aştepţi un răspuns, aştepţi măcar să nu mai plouă afară, aştepţi o rază de soare. Recunosc, pe cât de dragi îmi sunt momentele, zilele sau orele de stand by, pe atât de groază îmi este de ele. În aceste momente încep să…gândesc (mai mult decât e cazul). Iar de aici, lucrurile încep să o ia razna. Scenarita acută de care sufăr îşi face de cap în fiecare microsecundă construind povești fantastice, cele mai multe cu tentă de filme horror. Mai explicit, în cazul meu acest stand by vine la pachet cu un carton de creioane colorate dar fără vreo hârtie. Pentru că trebuie să colorez (altfel mă urc pe pereţi, la propriu), încep să trasez dungi multicolore peste o realitate sumbră şi un posibil viitor sumbru ( că aşa sunt eu: optimistă).
Ce poţi să construieşti în realitatea banală? Simplu: două tipuri de scenarii referitoare la feedback: unul pozitiv ( hurray!), altul negativ ( să îmi bag….trebuie să o iau de la capăt. Panică!). Apoi mai am varianta în care îmi desenez cifra 1 urmată de multe zerouri pentru contul bancar. Bineînţeles, există şi varianta în care banca dă faliment şi fuge în lume cu banii mei. Mai pot să desenez un soare, multă căldură, o apă cristalină , un şezlong şi o ladă de bere care se autorefillează. Dacă mă plictisesc rău de tot sau dacă e prea cald, pot să trasez câteva dungi albe şi negre pentru construcţia unui baldachin şi unei camera de hotel luxoase undeva în…Cuba. Varianta cu muntele, apa de izvor, iarba şi căprioarele nu o am: prea mult de desenat, mi se termină creioanele, la munte e frig şi vara aşa că să o lăsăm baltă. Cel mai bun desen pe care de obicei îl poziţionez pe tavanul încăperii este bineînţeles, superficialul şi insipidul intro de film american ( da, sunt şi superficială şi materialistă printre altele): super apartamentul acelui zgârie nori din Upper West Side (cum te uiţi pe harta Manhattan-ului, dai de Central Park şi e un colţ undeva în dreapta sus. Pe acolo e clădirea), imaculatele aşternuturi din dormitorul luminos, plus one ăla care te trage înapoi în pat de dimineaţă, outfit-ul modest Gucci, Calvin Klein sau ceva, portarul care îţi deschide uşa, limuzina neagră care te aşteaptă în faţa clădirii, Iphone-ul ( desenez de obicei unul foarte mare că seria 10 sau 11 probabil va fi cât un monitor) care te notifică despre ultimele contracte încheiate şi ochelarii de soare (la fel de modeşti ca şi stilul tău de viaţă) care îţi mai oferă 10 minute de somn până să ajungi la birou. Aş putea să continuui să desenez şi biroul şi job-ul în sine, doar ca videoclipul ăsta matinal mă fascinează atât de tare încât mă opresc ore întregi asupra detaliilor ( chiar şi filtrul de cafea din bucătăria super luxoasă a apartamentului super luxos, are un zgomot aparte atunci când porneşte, de ce să nu stau puţin să aud cum face el cafea în acea dimineaţă). Da, acest intro este desenul meu preferat; şi pot să trăiesc alături de el ore întregi.
Momentele de stand by au şi ele partea lor tragica bineînţeles. Culorile întunecate desenează de obicei viitorul – aşa devine el sumbru. Este acel viitor în care mă trezesc în noroiul şanţului, accidentată de vreo căruţă, pe patul de moarte sau, în cel mai bun caz, la cimitir. Şi da, e cel mai bun caz cimitirul pentru că în acel loc nu poţi desena foarte multe în afară de ploaie, oameni care plâng, copaci şi o piatră funerară pe care nu prea se înţelege ce scrie. Dacă rămân la povestea cu şanţul sau spitalul, aici lucrurile sunt mult mai diversificate: ce culoare are noroiul? Ce culoare avea căruţa care m-a accidentat? Câţi cai avea? Mă aflu într-un sat sau în grădina spitalului 9? Având în vedere că sunt atât de multe variabile, nu prea mă pot hotărâ ce culori să folosesc, aşa că mă panichez şi deschid brusc ochii fix în pachetul de ţigări de pe masă.
Mai fumez o ţigară, mai joc un candy crush, mă mai trezesc în apartamentul superficial, mai beau o gură de cafea, mai butonez tehnologia şi mai revin uneori la listă. Care listă? Stand by vine la pachet şi cu lista mea de bile albe şi negre. Pentru că am timp, încep să adaug pe lista oameni care merită bile albe şi oameni care merită bile negre. Dacă ajung în punctul în care tai pe cineva de pe listă, e de rău – trebuie să încep apoi să îi desenez moartea sau felul chinuit în care moare sărmanul/a. Cel puţin mă linişteşte gândul că tai rar pe cineva de pe listă.
Mai ascult o muzică, mai văd un film, mai citesc câte ceva, mă mai urc dimineaţa în limuzina luxoasă din faţa clădirii superficiale şi…mai trece o zi de stand by. Adorm în aceleaşi coşmaruri: dacă feedback-ul e negativ, am belit-o; şi mă trezesc în…aşternuturile de la Ikea din încăperea plină de “zorzoane” încercând să nu privesc în ochi văcuţa de pluș care nu doreşte să mă dezlipesc de ea.
Cam din aceste…cauze, mă chinui să rămân mereu ocupată!