Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Cronica de filme, Unde ma regasesc...

Realitatea mea

Inapoi cu picioarele pe…Pamant.
Gata. Am luat suficiente pauze de la realitate. Mi-am macinat creierii suficient cu tot felul de scenarii pentru primele zile ale anului. Azi-noapte mi-am zis: “gata” si am deschis pagina de word. Nu s-a intamplat ceva. Am deschis-o si am inchis-o. Aveam in minte un subiect, insa nu stiam cum Doamne iarta-ma, sa il trec pe hartie.

“Poate nu e gata” – mi-am zis. Apoi, am inchis de tot calculatorul si am mai supravietuit unei nopti in care tusea mi-a mai mancat o bucata din plamani.

Cand m-am trezit si imi savuram cafeaua si tigara de dimineata ( mi-am dat seama ca numai datorita acestui obicei reusesc sa ma trezesc) am luat decizia sa scriu totusi ce imi propusesem cu o seara in urma.
Asadar, iata-ma. Dar nu e asta. Nu trebuia sa sune asa, sa incep cum am facut-o si probabil sa termin, cum voi termina.

“Clar, nu e gata. Asta e doar inceputul.”

Constientizez ce traiesc, ce simt si ce gandesc in momentul asta in care butonez de zor. Partea amuzanta e ca are si legatura cu…simpla cronica de film pe care aveam de gand sa o scriu. Normal. Viata: atunci cand te simti cumva, universul iti mai arunca “un os” ca sa iti dai tu seama de si mai multe lucruri ce au legatura cu tine. Asta daca esti suficient de “bun” in meseria asta “de om” ca sa te prinzi care, ce, vrea sa insemne.

Ca sa trec la subiect: am vazut Carrie 2013. Adica remake-ul sarac dupa filmul din ’76. De ce l-am vazut, dupa ce luni de zile mi-am tot repetat in gand “ ce prostie”? Ca era cu Julianne Moore. De’aia ma uit la tot felul de filme pe care mintea mea le considera stupide: pentru ca imi plac actorii.
Ideea principala este din nou aceea ca iubitul meu Hollywood a mai masacrat o capodopera cinematografica. Nimic nou pana acum. Dar?
Cand am vizionat Carrie – the original, acum cativa ani, singura concluzie pe care mi-o formasem in minte consta in faptul ca adolescenta cu puteri telekinetice, omoara tot din jurul ei dintr-un singur motiv: din razbunare. La suprafata, la prima vedere, ea cam asta face. Iar tu ca spectator, te gandesti ca ai face acelasi lucru daca te-ai afla in locul ei. Nu. Am realizat ca nu e asa. Liceeana oropsita, nu se razbuna. Nu distruge pentru ca vrea sa distruga. Lucrurile o iau razna, se ridica, se misca, ard, conduse fiind de un singur sentiment: de frica.
“ Ia’uite ce face frica din om.” – am gandit la sfarsit, dupa care m-am bagat la somn condusa si eu de acelasi sentiment.

Care e norocul meu? Ca nu am vreo putere paranormala, intrucat la cata frica ma macina de cateva saptamani, nu as avea puterea sa distug aproape un orasel intreg, ci as da foc unei tari.

Concluzia? Carrie 2013 e tot sub nivelul marii. Julianne Moore continua sa fie incantatoare. Eu am descoperit dupa ani de zile secretul filmului iar acum…astept sa pun mana pe telefon ca sa nu ajung si in realitatea mea sa confound razbunarea cu…frica.

 

Posted in Cronica de filme, Tot ce imi mai trece prin cap

Arunca-te!

Intrucat…sunt in Bucharest city, acest mirific loc pe care ani de’a randul l-am numit “acasa” ( ooo, Dumnezeule) si intrucat viata este un sir lung de evenimente mai placute sau mai putin placute, am mai butonat torrentul si youtube’ul in cautare de un ceva care sa ma deconecteze de realitate. Mai pe romaneste: m-am plictisit atat de tare ( ca de’ unele cursuri la care m-am tot inscris incep de la jumatatea lunii noiembrie) incat nu mai stiam ce filme sa vad si de unde sa le iau.
Pentru ca nu ma dau batuta vreodata, intr-o seara oarecare searchuind’o pe Toni Collette am descoperit un film, de mult apus bineinteles, care mi-a inspirat un singur lucru: arunca-te. Unde? In viata, normal.
Din categoria peliculelor de suprafata, care se bazeaza pe motto-ul meu preferat si anume “traieste clipa”, povestea din “Connie and Carla” m-a amuzat teribil si m-a facut sa ma reintorc in timp cand si eu voiam cu toata fiinta sa ma urc in primul tren, masina, autobuz sau ma rog, si sa plec departe, departe, departe. De ce acum nu imi mai doresc asta? Ba da, imi mai mai doresc, doar ca pentru o perioada am decis sa stau intr-un loc si sa-mi pun viata in ordine ( mda, greu, stiu…).
Revenind insa la film si la povestea banala in care doua prietene care isi doresc de copile sa cante si sa danseze pe scena, ajung in LA si devin cunoscute ca si…transexuali, ce m-a impresionat si m-a facut sa dedic acest post filmului a fost exact asta: banalitatea. Mi-am dat seama ca am nevoie ( si de ce nu, cu totii am avea nevoie) de povesti simple, comune insa pline de optimism si de lucruri frumoase. Pana la urma, viata e un musical bine sau prost jucat si pana la urma, cu totii ne dorim sa ne aruncam intr-o mare a necunoscutului macar pentru o secunda…
…si asa, am sa incep si eu sa ma mai arunc…

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Cronica de filme

Femeia

De 2 saptamani sunt singura ( ce noutate…). Nu. Serios. Lumea din acest “bordel” a plecat in procent de 98% sa se plimbe, strazile cu turisti au ajuns goale peste noapte si…frigul si-a facut si el simtita prezenta. Nu ma deranjeaza ( ma rog, doar partea cu frigul ma scoate din minti) doar imi place sa fiu singura…unoeri. Norocul meu ca de lucrat a mai lucrat si inca mai am 3 zile, si norocul meu ca oamenii de la Cheescake sunt cei mai buni oameni de care puteam sa dau vreodata in viata asta. Asadar, toate bune…
Pentru ca mai am 4 zile jumate’ de stat in acest Hells, si pentru ca este liniste si pace in jurul meu am avut timp sa ma plimb, sa mananc cea mai mare inghetata ever, sa beau o bere si…sa ma uit la un film ( activitate care acasa nu lipsea din rutina zilnica).
Acum cateva luni am vazut trailerul unui film care m-a intrigat teribil. Partea amuzanta? Normal ca nu il gaseam si nu il puteam viziona. Ieri? L-am gasit. L-am lasat la incarcat si i-am dat play.
“Passion” sau in traducerea proprie: “cam cat de periculoasa poate fi femeia”. O lupta intre doua femei de cariera, una mai puternica decat cealalta, pentru faima, pentru un barbat si pentru…admiratie. O poveste in care nu iti mai dai seama cine este nebun cu adevarat si cine nu, cine omoara cu sange rece pe cine si…cel mai importrant, cine santajeaza pe cine. In cateva cuvinte, o pelicula ce are ca personaj principal FEMEIA.
Asadar, partea feminista din interiorul meu a mai iesti o data la suprafata si a realizat faptul ca dezastrele de ordin sentimental dar si cele legate de succes in afaceri si in cariera se produc din cauza ambitiei feministe dusa la extrem. Iar setea de razbunare si obsesia pentru cineva anume poate duce la nebunie…
Un film de nota 1000 care m-a lasat cu multe intrebari si care m-a facut sa ma indragostesc si mai mult de Rachel McAdams….
MUST SEE!!!

Posted in Cronica de filme, Feelings, Unde ma regasesc...

Oamenii nostri

In fiecare poveste (de orice gen ar fi ea), exista un pasaj in care personajul se afla in impas. Si are de ales. Si se afla in fata unei bifurcati. Si trebuie sa ia o decizie. Merge pe drumul din stanga sau pe cel din dreapta? Nu poate ramane pe loc. E impins de o forta necunoscuta lui sa mearga mai departe. Cum? Unde? Nu se stie… Cert e ca trebuie sa continue.
Realitatea nu se aseamana cu povestile. Vrem sa credem ca o data ce ajungem in fata unei bifurcati, alegerile pe care le facem vor fi cele bune si ne vor schimba viata…in bine. Mereu avem impresia ca ceea ce vom alege va fi bine. Nu luam in calcul posibilitatea unui dezastru. Ne trece fugitiv prin minte ideea conform careia s-ar putea sa fie si rau, insa o stergem cu buretele automat gandindu-ne ca “ nu mi se poate intampla mie”.
In viata…se intampla. Lucrurile rele, tragediile, inundatiile, furtunile, apar. Si intram in panica. Ne ascundem. Fugim. Ne dorim sa fim in siguranta, ignorand faptul ca am ales pe propria raspundere…dezastrul. Devenim nesiguri, furiosi, egoisti si asteptam sa rasara soarele.
Fiecare poveste are un final fericit. Binele invinge raul intotdeauna. Personajul central reuseste mereu, iar vrajitoarea malefica este arsa de doi copii inocenti. De aici nu mai exista continuare. Nu mai avem de unde sa stim daca acel bine salasuieste pentru totdeauna. Presupunem. Iar apoi, in mijlocul furtunii, ne gandim ca o data ce raul va fi invins, vom trai fericiti pana la adanci batraneti. Nu e asa…
Atunci cand suntem convinsi ca s-a terminat, cand suntem pregatiti sa pornim pe alt drum, accidentele se intampla. Neprevazutul apare si ne intoarce din drum. Si din nou, ne panicam. Si din nou, o luam de la capat. Si poate abia atunci realizam ca…avem nevoie de ajutor. Avem nevoie de oamenii nostri.
Cenusareasa nu s-a descurcat de una singura, a avut nevoie de zana cea buna. Alba ca Zapada a fost salvata de 7 pitici. Hansel si Gretel se aveau unul pe altul iar Frumoasa Adormita a fost si ea salvata din somnul adanc. Pana si personajele din basme au oamenii lor. Ce ne face pe noi, cei reali, sa credem ca in fata alegerilor, a pericolelor sau a dezastrelor ne putem descurca singuri? Realitatea. Teama ca in adevarata lumina a zilei, oamenii ne vor dezamagi.
Avem nevoie unii de altii. Avem nevoie de un umar pe care sa ne putem sprijini atunci cand suntem inchisi in dulap. Avem nevoie de oxigenul celui de langa noi, pentru ca in momentul in care totul explodeaza trebuie sa auzim ca “totul va fi bine” chiar daca stim ca nu va fi asa.
Necesitatile pe care le posedam sunt cele care ne imping pe drumul gresit. Dorintele egoiste sunt cele care creeaza calamitati. Suntem oameni si nu avem cum sa schimbam acest lucru, insa avem posibilitatea de a crea conexiuni intre noi. Acele legaturi care ne salveaza pentru o fractiune de secunda. Care ne trezesc din somnul adanc sau care ne transforma in printi sau printese.
Nu putem ramane pe loc. Trebuie sa mergem oricum si oriunde. Trebuie sa ne ridicam. Sa luam o gura mare de aer si sa continuam. Iar in interior trebuie sa stim ca oamenii nostri vor fi mereu…acolo.

Si iata si un fim despre oameni, ajutor si regasiri de suflete pe care l-am intalnit acum ceva vreme, care m-a impresionat maxim si pe care l-am revizionat titrat in ruseste alaturi de doua…doamne speciale care…HA, au plans si ele la final ( deci, nu sunt singura).

Pentru ca trebuie sa incercam sa fim…oameni!

Posted in Cronica de filme, Unde ma regasesc...

My family

Pentru ca iarasi am plecat, am “pascut”, m-am plictisit, am baut si am mers cu trenul muuuuult de tot, nu prea mai am ce sa povestesc. Ma rog, as putea sa scriu o noua carte despre mama sau bunica-mea sau oamenii care ma irita insa…neah, m-am plictisit pana si de propriul meu pesimism.
Am insa de facut…publicitate. Fapt care ma bucura foarte mult pentru ca in ultima vreme, rareori mai dau peste ceva vizionabil, ca sa zic asa.
Anu’ trecut, prin iarna, tot butonam tv’ul la ore nocturne si tot dadeam peste un serial englezesc la care ma opream pentru ca ” aaaaa, e cu gagica asta. O stiu. Imi place!”. Nu m-am apucat sa il urmaresc sau sa il descarc in acele vremuri intrucat pe atunci eram fericita cu Private Practice, Spartacus si Borgias.
Anul asta serialele s-au imputinat, filmele nu mai zic, scoala a murit iar eu…nu mai aveam ce face. Asa mi-am adus aminte de acele nopti tarzii si am dat un mare download.
“My family” ….adica ce se intampla intr-o familie in care sarcasmul si naivitatea sunt la putere. Una bucata cuplu la 40 – 50 de ani, un adolescent lenes, o fiica fashionista si un pusti Dexter asa, ce evolueaza timp de 11 sezoane ( e chiar o viata de om). Iar pe langa faptul ca umorul ( din punctul meu de vedere) e la cote maxime, cel mai important aspect e faptul ca toata lumea uraste si iubeste cu aceeasi intensitate pe toata lumea. Vorba aia, daca e numai lapte si miere, te plictisesti.
Oficial: oamenii astia sunt absolut geniali, iar eu, pentru prima data in viata mea, am luat un serial de la capat pentru a doua oara si…nu ma mai satur!

Posted in Cronica de filme

Busted!

Intrucat in ultimele zile ale vietii mele am facut…mai nimic, iar capul de pe umeri a inceput sa riposteze trandavelii groaznice care m-a apucat asa din senin ( clar are legatura cu vremea de afara), m-am gandit sa schimb ceva. Asa ca m-am uitat la un film, ca de’ nu mai vazusem unul de mult :)):)).
Prin 2004 cand a aparut “Saw” am fost fascinata si incantata. Nu neaparat de filmul in sine, ci de ideea de a face alegeri, de a suporta consecintele si de a avea mereu un deadline. Prin 2011 cand a aparut “Saw 7”, deja entuziasmul pentru ideea de care ma indragostisem scazuse grav iar intrebarea “cam cat poti sa tragi de par o poveste?” nu ma lasa sa dorm noaptea.
De curand am descoperit un frate geaman de’a lui “Saw”. Merge apeoximativ pe acelasi principiu insa e mai soft, mai real si ( ce mi-a placut mie cel mai mult) ironic.
“Would you rather” sau pana unde esti capabil sa mergi pentru a salva viata ta sau a celui drag. O povestioara destul de previzibila unde oamenii se omoara unul pe altul pentru a castiga un joc ce pune la bataie nu numai o suma exorbitanta de bani ci si posibilitatea de a-ti schimba viata dupa ce ai trecut prin mii si mii de crude suferinte. Pentru mine? O povestioara in care adevaraul tu ( ala cu care esti numai tu acasa) sta in fata unor aplauze, le inghite insa este complet devastat si se smte mai mult decat mizerabil.
Ironia? Ii poti omora pe altii, ii poti calca in picioare, poti catiga jocul si banii, insa in acelasi timp, iti poti pierde scopul, te poti pierde pe tine.
Principiul conform caruia 5 vieti supuse deja pieirii pot salva una, este combatut cu succes. Totusi, daca nu mai poti salva pe nimeni si ai ramas doar tu in pustietate, cum o mai poti lua de la capat, cum mai poti continua? So, busted!

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Cronica de filme, Unde ma regasesc...

Restul sunt problema

Exista niste oameni, pe fata acestui Pamant, din pacate, care sunt adeptii unei expresii sau unor expresii extrem de amuzante: ” nu e normal” sau “asa e normal” sau ” bla bla bla…normal”. S-a inteles ideea nu? Da.Exact. Sunt oamenii aia super mega destepti, super mega speciali, care au descoperit semnificatia cuvantului: normal. Sincer? Daca s-ar putea descoperi asa ceva, personal i-as felicita pe respectivii omuleti de stiinta sau de cultura sau ce or fi ei; insa aici e problema: nu prea se poate.
Normalitatea e subiectiva. Mai mult decat atat, cine se crede normal si in toate…”capabilitatile” lui/ei mentale, am o veste proasta pentru respectivul/a: amice, esti mai nebun decat crezi.
Mi-am petrecut viata (mda, asta de pana acum) inconjurata de persoane care mi-au spus de mii de ori ca ceva “nu e normal” cu mine. La inceput ma enervam, apoi ma suparam, dupa care am zis ok si am inteles ca tot ceea respiram pe planeta asta tine de subiectivitate.
Acum? Acum o ador pe Toni Collette in filmul de mai jos, pentru ca personajul ei are o singura deviza: ” ia o carte de boli psihice si ai sa vezi ca…restul sunt problema!”