Iubitei mele roșcate din…

Realitatea se smuceşte zi de zi în basmele unei călduri tropicale menite să îmbete şi cele mai independente suflete.

Realitatea se cere a fi prezentă printre picături de zâmbete şi pași repeziţi în nisipuri aurii. Are tot dreptul să facă asta, doar e….realitate.

Din când în când fiinţele morgane care vrăjesc abisul unei lumi, încep să sângereze. Parcă ştiu că li se apropie sfârşitul şi că vor rămâne o altă istorioară, pe alocuri veselă, pe alocuri tristă, pe alocuri….scrisă şi niciodată rostită.

Realitatea mişcă printre cifrele unui calendar de care se râdea copios parcă acum câteva minute; sau poate acum câteva secunde. Se trezeşte dintr-un somn forţat şi îşi cere dreptul de a….fi prezentă.

Oglinzile sparte ale căldurii încep să şoptească un „o să îţi fie dor de mine”; şi atunci tot ce mai poţi să arunci înapoi e un zâmbet…pe alocuri trist, pe alocuri jucăuş şi să răspunzi cu aceeaşi monedă: „şi ţie o să îţi fie dor de mine…”. Rămâi suspendat într-un „oare?”.

Oare soarele va ofta? Oare apa se va revărsa? Oare fetele morgana vor suspina? Oare povestea îşi plânge şi ea personajele la final?

Realitatea se îmbată agresiv noapte de noapte pentru că îşi cunoaşte limitele. Ştie că din când în când, soarele o s-o mai topească şi apa o va mai curăța. Îşi simte mereu începutul şi îşi linge mereu rănile sfârşitului. Cu toate astea, are un as în mânecă pe care nici o nucă de cocos nu o poate ascunde în învelişul ei – puterea de a exista pur şi simplu.

În dimineţile pierdute printre razele unei lumini albe, realitatea bate apăsat la uşă. Vaporii unor emoţii îmbibate în verdele palmierilor o ignoră cu desăvârşire. Bătăile zguduie fiecare fir de nisip aruncat printr-o cameră necunoscută. Între a rămâne imobilizat pentru totdeauna şi a deschide uşa, mereu alegi să…apeşi pe clanţă. Până la urmă, ziua de ieri a trecut şi un azi e tot ce ţi-a mai rămas.

Iubitei mele roşcate din…lumea de ieri, din şoaptele mării, din veselia momentului, din patimile pasiunilor, din nevoia jocului, din hora unor morgane rănite de cuvânt, îi mai spun doar atât: rămâi aşa, rămâi acolo; doar…rămâi şi zâmbeşte-mi în continuare.

Iubitei mele roşcate din…realitatea unor suspine pline de cuvinte, de vrăji, de angoase existenţiale îngheţate în abis, îi mai spun doar atât: întoarce-te mereu în realitatea care îţi este…acasă.