50 ml de vodkă și un shot

Despărţirile mereu lasă ceva în urmă. E normal, e firesc, e clişeu. E viaţa pur şi simplu.

Despărţirile mi le-am mirosit mereu pe plaje îndepărtate printre scoici sparte şi oameni gălăgioşi. Era locul meu de refugiu. Momentul în care trecutul se scurgea şi se ştergea de pe retina gândurilor şi de pe învelişul alunecos al acelui organ care…ticăie.

Aveam 30 de ani când răsfoiam foile subţiri ale unei cărţi de beletristică pe care sora mea mi-o dăruise pentru „a mă pierde mai repede şi mai mult”. Ce a vrut să spună cu asta? Habar nu aveam; însă mintea îmi era atât de înceţoşată că nici măcar nu am încercat să….mai citesc printre rânduri.

Aveam fix 30 de ani şi 2 luni atunci când vântul mi-a zburat paginile scrise şi când gâtul mi-a fost bruscat spre partea dreaptă a plajei. Doar era cazul să mă pierd….doar era necesar, doar aşa fusesem sfătuită…..doar că,nu atunci, nu acolo.

L-am cunoscut pe Michael pe o plajă gălăgioasă din sudul Spaniei în timp ce îmi strângeam cuvintele unei despărţiri de pe nisipul fin. M-a privit cu aroganţă de pe un şezlong arămiu în timp ce îşi poziţiona tacticos paharul de rom pe o măsuţă transparentă şi îşi aşeza ochelarii de soare oglindă. Cum de am ştiut că mă priveşte? Organul acela care ticăie a început să îmi şoptească apăsat.

L-am ignorat cu desăvârşire timp de minute bune până când transpiraţia unui cristal s-a lipit de coapsa mea dreaptă.

„Gânduri….”

Am ridicat privirea din albastrul prosopului şi ochelarii oglindă pe care cei aproape 2m îi purta cu mândrie ajunseseră atât de aproape de raza mea vizuală. Făcuse efortul de a se aşeza pe nisip lângă mine. Un el aşezat pe nisipul murdar lângă….o eu.

„Nu. Nu sunt gânduri. Sunt despărţiri.”

Atunci a început să râdă simandicos, lăsând impresia că ştia atât de bine despre ce vorbesc. Şi aveam să aflu că….da, ştia. Da, cumva, simţea. Mă simțea.

Michael avea aproape 40 de ani şi era unul din asociaţii unui club de noapte din acea Spanie a despărţirii mele. Locuia acolo de mai bine de 2 ani după o fugă dintr-o altă ţară europeană a cărui nume îmi scapă. Avea prieteni dealeri, peşti, poliţişti, manageri, doctori, avocaţi; avea maşini, motoare, fete. Avea şi nişte ochi verzi ce îmi făceau sângele să îngheţe, un zâmbet feroce şi….multe cuvinte pompoase. Mai avea şi o soţie şi 2 copii undeva într-un alt univers. Era un golan ridicat la nivelul de zeu de propriile neputinte.

„Te-am convins?”

Să mă convingă să mă pierd? Să mă convingă să fug? Să mă convingă să…..?

„Îţi dau voie să mă convingi cu….un pahar de prosecco.”

Despărţirile se sfârşesc mereu tragic. De ce? Cum? Pentru ce? Am învăţat să nu îmi mai răspund la aceste întrebări şi să….mă pierd.

Ceea ce avea să se termine la fel de brusc cum a început; ceea ce avea să fie o noapte trecătoare, a continuat într-o manieră abuzivă, exotică şi pasională.

Nopţile alături de Michael începeau cu 50 ml de vodkă şi un shot necunoscut simţurilor mele. Continuau cu zgomote puternice, cu scârţâituri, cu fumuri ascunse în cioburi. Se terminau mereu dimineaţa printre răsărituri pierdute în aşternuturi satinate, respiraţii sacadate şi miros de benzină. Acel miros de benzină al unui motor care mă târa spre….despărţire.

Unde mă pierdusem? Undeva între plajă şi shotul necunoscut. De ce continuam? Organul care ticăia din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai tare.

În ultimele nopţi ale unor bubuituri puternice, cuvintele lui nu mai încetau să mă ameţească.

În timp ce stăteam atârnată de acelaşi bar al începutului, două braţe puternice mi-au mişcat şoldurile spre….acel altceva. Spre un altceva ce nu îmi dorisem vreodată să existe.

„Eşti iubita mea?”

Voiam să urlu peste orice decibel că „Da”.

Am zâmbit stupid.

„Te-ai vedea într-o relaţie cu mine?”

Voiam să sparg paharul între degetele mâinii stângi şi să zic că „Da”.

Am spus un „Nu”.

„Ai ieşi cu mine la un alt shot într-o altă lume?”

Voiam să mă frâng în braţele lui şi în literele unui „Da”.

Am spus că „Nu”.

„Te iubesc”

Voiam să fug, să plâng, să mă plâng, să îmi urlu un „Unde te-ai pierdut şi de ce nu te mai găseşti?”.Voiam să nu mă mai despart, să continui să ticăi dar să nu mai respir.

„Şi eu te…”

….şi am rămas acolo. Unde? Probabil nu voi afla vreodată.

Aveam 30 de ani când l-am cunoscut pe Michael pe o plajă gălăgioasă din sudul Spaniei. Îmi răscoleam gândurile în fiecare fir de nisip şi îmi sorbeam speranţele în fiecare val al mării în timp ce doi ochi verzi îmi chicoteau despărţirile.

Şi apoi?

Şi apoi prosecco se mai şi termină, nopţile devin mereu zi, mirosurile se schimbă, satinul se transformă în bumbac. Şi apoi momentele se transformă, iar despărţirile lasă mereu ceva în urma lor. E normal, e firesc, e clişeu, e pur şi simplu….viaţa.

Concluzia unei alte regăsiri?

Am învăţat că zeii îşi gustă nopţile tropicale cu 50 ml de vodkă şi un shot. De atunci, am început să îmi savurez valurile mării….la fel.

Pentru că despărţirile (te) lasă mereu….