Posted in Ireal, Tot ce imi mai trece prin cap

O seara in rosu

Nu ma atinge. Pastreaza-ti degetele in apropierea pahrului transpirat. Nu te uita spre mine. Nu ma vezi langa tine? Nu sunt lipita de lemnul vietii tale inspide? Unde ai vrea sa stau? In tine? Pe tine? De ce? Pentru ce si pentru cine?
Nu te apropia. Nu iti sprijini costumul cel nou peste praful intunericului. Nu merita. Nu merit.
Intoarce-ti capul spre stanga. Fa-o; muschii gatului te vor asculta, vor fi chiar incantati sa iti atinteasca privirea si spre altceva, si spre altcineva.
Daca ma uit cu aceeasi atentie pe care o folosesti si tu in fiecare vineri seara, as putea gandi un “imi place!”. Ce nu ar fi de placut? Imaginea din stanga, din aceasta laterala a barului, pe care o favorizezi, emana un erotism, o doza de sexualitate feroce pe care eu nu as fi vreodata capabila sa o inteleg sau sa o fac una cu interiorul fiintei. Aceasta parte a mesei este colorata, parfumata, dichisita, arata precum un clip interzis celor sub 18 ani. Este bucata aurie a vietii dupa care, cei de rangul tau, tanjesc inca de la nastere. Reprezinta culoarea pasiunii; e rosie din cap in picioare si isi arata formele prin interemediul unui material elastic si, mai mult ca sigur, primit in dar de la tine. Este acea imagine subtire, subtila, aparent firava, indrazneata, periculoasa.
Nu ma atinge. Picioarele ti-au gresit directia. Nu iti doresti comunul din dreapta, intoarce-te spre flacara din stanga. Urmareste-I conturul buzelor, urmareste rosul ce se apropie incet de paiul bauturii reci. Te exicta? Cat de mincinos ai fi daca ai afirma ca o parte din tine nu a inceput deja sa se “ridice spre o alta lume”. Inchide ochii si imahineaza-ti-o asa cum, sigur, ai vazut-o de sute de ori: goala, blonda, langa tine, pe tine, in tine.
Nu te intoarce spre mine. Ochii iti sunt murdari, plini de pertinenta verbului “ a vrea”. Te vad. Te simt cu fiecare por al fiintei innecandu-te in alcoolul ghetii si dorind sa te inneci de fapt cu ea, imaginea din stanga.
Daca ma uit cu aceeasi atentie de care te folosesti si tu in serile imbracate in rosu, i-as imprumuta nuanta aceea de ruj, i-as fura o suvita de par si m-as imbraca cu ea, i-as indeparta materialul elastic si as defila in pantofii inalti, subtiri, periculosi, indrazneti.

Nu ma atinge. Nu mai vreau alta bautura, nici vreo tigara si nici acasa. Simt o atractie deosebita pentru voi, as putea afirma chiar faptul ca simt o pornire interioara la gandul ca… la imaginea din stanga…la paharul transpirat…la…
Nu ma atinge, Unde ai vrea sa stau? Pe tine? Pe ea? In tine? In ea? Intre voi?

Advertisements
Posted in Ireal, Tot ce imi mai trece prin cap

Nu sunt

Uneori ma trezesc si ma intreb unde sunt. Deschid ochii, ma indepartez de lemnul podelei, ma scutur si apoi incep sa privesc in jur. E vreun bar? Vreo casa parasita? Vreun subsol? Vreun…interior? Nu imi dau seama asa ca incep sa caut cu disperare indicii, precum un copil ce se viseaza detectiv. Gasesc mereu aceleasi lucruri: pachete goale, mucuri de tigari, cateva pahare si nenumarate sticle. Ma gasesc mereu in aceeasi stare: dezemticirea din betie, mahmureala de a doua zi si…durerea. De cap. De picioare. De ficat. De inima. De orice. E pretutindeni. In acel moment de trezire brusca, nu imi mai dau seama ce sau cum ma doare. Amorteala a trecut, ceata a disparut iar realitatea infricosatoare incepe sa ma inghita organ cu organ.
Uneori ma plimb pe strazi in cautare de…miracole. Plec taras din locul in care m-am trezit si sunt orbita brutal de o lumina pe care cei mai multi o numesc: minunatul rasarit. Ma impiedic de bucati de carne vie ce inca isi fac veacul pe drumul meu si caut…o picatura de viata. Apa. Incolora, inodora, inspida. Singura simplitate care a fost capabila, de-a lungul timpului, sa ma salveze fara sa imi ceara. Nu o gasesc, asa ca ma infurii si reincep sa cad in somnul locului necunoscut. Daca miracolele nu se cauta, poate apar…asa, din neant.
Uneori nu ma mai pot ridica. Ma ghemuiesc intr-un colt umbros, inchid ochii si astept. Ambitia ma roaga sa ma indepartez de mizerie, chiar daca trebuie sa o fac in patru labe. Ii raspund soptit ca nu pot. Nu ma vad, nu ma simt, nu ma cunosc….nu am de ce sa ma salvez. Masochismul imbracat in latexul specific se inneaca in propriul ras incercand sa imi spuna “Da. Asa iti trebuie!”.
Uneori vreau sa dorm si sa imi deschid pleoapele in acel familiar. Ma intind peste celelalte bucati de carne si imi propun sa mai stau putin, doar putin. Timpul se dilata. De undeva de sus, o apa rece imi spala chipul si reactionez tipand.
Unde sunt? Ce s-a intamplat?
O voce batjocoritoare imi raspunde “Ai lesinat”. Ma ridica de la sol, ma ia de brat si ma duce in acelasi intuneric. Vreun bar? Vreo casa parasita? Vreun subsol?
Uneori am impresia ca nu am mai inchis un ochi de mult. Am senzatia ca sunt nedormita de secole si ca fiecare mahmureala imi transmite de fapt un singur lucru: ai obosit.
Uneori ma trezesc si ma intreb unde sunt. Apoi, ma lovesc de o oglinda, vad reflectia a tot ceea ce ma inconjoara, gasesc raspunsul dar imi dau seama ca eu…nu sunt.

Posted in Feelings, Ireal, Tot ce imi mai trece prin cap

Plec

 Am schimbat stilul. Nu am sa mai povestesc ce am facut sau nu am facut de Revelion. Nu am sa mai povestesc despre prima mea zi sau ultima mea zi. Nu prea mai am stare sa fac asta. De ce? Pentru ca in ultimele zile alea anului 2013 si in primele zile ale acestui an m-am tot batut cu textul asta.
 Acum insa, am terminat…

Pereti. Pereti. Pereti.
Podea. Masa. Ce e pe masa. Fiecare obiect de pe masa merita o observatie atenta din partea mea. Ceasca, farfuria, lingurita, ata aia de la pliculetul de ceai care atarna, cutia cu servetele, cele doua cutii cu carti de…alt joc ( asta daca sunt carti de joc in ambele ca nu sunt sigura de acest detaliu), pixurile…multe ( pentru ca nu am stat sa le numar…inca. Dar as putea sa ma apuc acum sa fac asta), agendele ( cred ca toate sunt agende. Stiu de una mica si rosie, nu stiu de celelalte. Dar arata a agende asa ca am sa zic ca asta sunt), telefonul ( ala care suna mereu si vreau eu mortis sa ma enervez pe el ca sa nu ma enervez pe altceva sau pe…altcineva) etc. Pentru ca as putea continua la nesfarsit.
As putea gasi o pata pe podea pe care sa o descriu aici, insa stiu ca nu vreau sa fac asta si ca pana acum doar am tras de timp ca sa nu incep sa scriu ceea ce vreau de fapt sa scriu.

“Nu o sa ne mai vedem!”

Eh, uite la asta nu am vrut sa ma astept. Nu mi-a trecut prin minte fraza asta pana intr-o seara in care vinul mi se urcase grav la cap, in care un altcineva mi-a spus sub o forma sau alta acelasi lucru si in care am inceput sa iau in calcul si scenariul asta. Mi-am zis in noaptea aia ca sunt prea sigura pe mine si ca s-ar putea sa mi-o iau nasol in bot. Asa am ajuns la povestea asta cu “nu o sa mai…” si atunci am inceput sa ma gandesc la acel “oare cum as reactiona?”. Nu fizic ( ca eu ma abtin frumos si elegant mereu) ci psihic . Si nu la mine acasa, unde pot sa “omor” pe cine vreau, cum vreau, ci in momentul ala, de fata.
Am sa reactionez la fel? Am sa zic alt “ok” si am sa astept sa se mai intample ceva , sau am sa zic “ok” si am sa plec automat?
Nu. Am sa intreb “de ce?” si am sa cer sa mi se raspunda cu lux de amanunte. Nu cu bullshituri de fraze scoase din nu stiu ce carti. Nu. Direct.
Cu toate astea, oare merit sa primesc un raspuns tinand cont de faptul ca eu sunt ultimul om de pe fata Pamantului care ofera asa ceva? Teoretic…nu prea. Insa, am nevoie de raspunsuri…

“ De ce?”

Vreau raspunsul ala. Cu detalii. Ca in romane. Explicat de la inceput pana la sfarsit. Cu un “pentru ca…” si terminand cu un “uite, de asta”.
Oare il capat? Imi e frica sa nu plec la fel cum am si venit: cu mii de intrebari in cap insa cu 0 raspunsuri.

“Pentru ca…”

Hai ca e bine. Il primesc. E cu detalii. Am sa inteleg. Mint. Nu am sa inteleg, am sa raman tot in situatia asta care ma obsedeaza, insa…e un inceput.

“…nu mai pot eu.”

Nu e bine. Am aflat un nimic. Si in plus, e expirat raspunsul asta. Il mai stiam. Mi l-ai mai spus.
Ceva nou? M-am saturat de fraza “ e vina mea, nu e vina ta”. Nu suntem intr-o relatie de 5 luni si nu ne despartim ca una din noi s-a indragostit de x.
Detalii!!!!

Gol.
Uita-te la mine, eu am sa ma uit…pe masa, sau la perna sau la pereti. Nu am sa ma ridic pentru ca…nu vreau sa ma ridic. Ar trebui sa o fac? Ar trebui sa plec? M-am mai aflat in impasul asta in care nu stiam daca sa ma ridic sa plec sau nu, si atunci n-am facut-o. Dar acum, sa o fac? Sa plec? Daca plec o sa fie pentru totdeauna. Nu am sa mai pot sa ma intorc, sa sun , sa zic “ stai putin ca de fapt….bla bla bla”. O sa fie gata. O sa fie atat.

“ Si eu ce sa fac?”

Asta ca sa nu ma ridic si sa plec. Lungesc conversatia, poate aflu ceva mai mult. Sau chiar daca nu aflu poate reusesc sa intorc situatia ca de’, am mai facut asta o data cand credeam la fel, ca totul e pierdut. Mai incerc o data. Pana la urma ce am de pierdut? Daca e sa fie, o sa fie. Daca nu o sa fie, o sa ma mai obsedeze o vreme, dupa care o sa imi treaca si o sa vina alta obsesie. Ca eu asa traiesc. Prost.

“ Tu o sa te descurci.”

Serios? Asta stiu si eu. Da, da,da, te aud cu un “normal, tu le stii pe toate”. Poate ca le stiu. Lasa-ma in pace.
O sa ma descurc la fel cum am facut-o pana acum. Prost.

“ Dar tot prost am sa ma descurc”

Cata sinceritate din partea mea. Sau poate nu e asta. Poate vreau sa accesez sentimentul ala de compasiune cu urletul meu interior de “haideee, ai grija de mine. Te rog, ai grija de mine”. Si nu stiu de ce imi tot caut oameni care sa aiba grija de mine tinand cont de faptul ca de mica am to indepartat pornirile grijulii. Ce m-a apucat in ultima vreme? M-am retardat?

“ Nu. N-ai sa te descurci prost.”

Macar esti optimista in ceea ce ma priveste.
Fumez (cel putin) un pachet de tigari pe zi de la 15 ani, in ultimele 2 saptamani am baut in fiecare zi iar in procent de 40% am fost beata, m-am operat pe creier, fac alergii la cola si la ciocolata iar cand racesc…e nasoala treaba. Dar nu, nu am sa ma descurc prost. Deja am inceput sa ma descurc “de minune”. Sunt pe drumul cel bun, nu?

“ Ma descurc de mult…prost.”

Na-ti-o p’asta. A? De asta ce zici?
M-am enervat. Iarasi. Ma simt nervoasa, pentru ca vad ce ganduri de “hai sa te calc in picioare pentru ce imi faci” imi vin. Da’ nu vreau sa urlu la tine. La tine si la inca una nu vreau sa urlu. Chiar nu vreau. Nu pot sa imi imaginez cum as arata urland la voi. Nu imi dau voie sa urlu la voi. Nu pot sa o fac. Cum sa o fac? Cum sa incep acum sa iti urlu pe aici?

“ Bay, nu vreau sa plec. Adica, imi tot vine in minte imaginea asta in care imi iau geaca si ies pe usa. Da’ nu vreau sa fac asta. Si nici nu vreau sa plec azi pentru ultima oara, na.”

Si acum ce o sa faci? Na, am zis fraza asta intr-un final. Acum ce o sa se intample? O sa plec, nu? Cumva o sa ma enervezi si o sa ma faci sa plec pentru ca eu de buna voie nu cred ca am sa ma ridic. E si ideea ca nu mai pot sa ma ridic. Am iarasi senzatia aia de ameteala pe care am mai avut’o de cateva ori insa am incercat sa o ignor. Nu stiu de la ce e senzatia asta, dar exista, o simt si nu ma lasa sa gandesc pentru cateva secunde. Apoi imi trece si lucrurile revin la normal.

“De ce nu vrei sa pleci?”

Futu’I ( si ti-am “furat” si expresia cu ocazia asta. Da’ mi-a venit pur si simplu, asa ca am lasat’o sa curga).
Nu m-ai intrebat asta.
Nu am auzit intrebarea asta. Am avut un moment de surzenie acuta.
Si mi-am zis ca nu vreau sa urlu la tine. Si imi vine sa urlu acum. Si nu stiu cum sa ma comport cu mine insami in situatia asta.
Ma distrugi psihic.
Plec. Las-o asa. Nu are sens. O sa imi creasca tensiunea.
Nu cred ca mai vreau…ceva din toate astea.
Hai ca plec. Ma ridic si imi iau geaca. Da’ am uitat de ameteala. Nu pot sa ma ridic. Acum chiar nu pot fizic sa ma ridic. Ce fac? Sa iti raspund? Sa iti zic adevarul?

“ Am o ameteala…”

E adevarat. Chiar am. Chiar e cu palpitatii. Stai 2 minute ca am sa ma ridic sa plec imediat.
Perete. Masa. Piuxuri. Agende. Telefon. Podea. Perna.

Gata. Sunt bine. Mi-a mai trecut. Hai ca ma ridic. Sa ma ridic?

“ Chiar ti-e rau? Vrei un pahar de apa?”

Da. Da.

“Nu. Nu. Sunt ok”

Nu stiu cum sa plec. Asta e singura mea problema. Nu prea stiam cum sa o fac in mod normal cand trebuia sa ies pe usa aia stiind ca am sa ma mai intorc. Imagineaza-ti cum sunt acum. De fapt, ce sa iti imaginezi, ca nici eu nu stiu cum naiba sunt.
Pentru un moment simt ca ar trebui sa iti spun ca nu stiu ce sa fac…cu mine, insa mai bine nu. Iarasi ne-am duce in alta parte si tu nu mai vrei sa ajungem in alta parte si eu vreau…
Pai, sa ma ridic. Sa ma imbrac. Sa plec. Nu? Cam asta astepti de la mine.
Fiecare asteapta ceva de la mine. Unii ma asteapta prin gari, unii asteapta sa ii iubesc, altii ma asteapta pe strazi cand intarzii, tu astepti…sa plec. Si pentru totdeauna, nu asa oricum.
Cu toate astea, nu pot sa ma abtin din a ma intreba daca oare chiar iti doresti sa plec? Daca fix asta gandesti, daca exact cuvantul asta “Pleaca!” cu semn de exclamare la sfarsit il ai in minte fara vreo alta continuare. Si tind sa cred sau vreau sa cred ca ai o continuare. Dupa aceasta porunca care iti misuna prin creier sigur mai ai un “pentru ca…un ceva” , insa nu vrei sa mi-l spui.

Masa. Perna. Perete.

“Plec!”

Aproba-ma.
Asa.
Deci fac bine ce fac, nu? Te-am anuntat ca sa fiu sigura. Ca sa nu bati in retragere si sa fie prea tarziu pe urma.
Cum sa ma ridic? Cum sa ma imbrac si sa nu ma mai uit inapoi? Eu mereu ma uit in urma. Si fac asta ca sa ma asigur ca nu am omorat pe cineva, ca nu am calcat in picioare brutal vreo taratoare, ca sa observ de ce anume m-am impiedicat. Ma uit in urma ca sa stiu ca las lucrurile in ordine.
Am sa o fac. Am sa ies pe usa aia pentru ultima data si…atat.
Nu. Am sa ies pe usa aia, am sa ajung in strada, am sa imi aprind o tigara si…o sa imi vina sa plang. Nu stiu daca o sa imi vina sa plang de furie sau de altceva. Cert este ca am sa incep sa tremur si sa am palpitatii, dupa care am sa plang iar la finalul zilei am sa dau save unui text depresiv sau brutal pe care am sa il scriu fumand un pachet de tigari si dand pe gat minim 5 doze de bere.
Da. Asta am sa fac. Si apoi? Apoi dupa alte 5 luni de zile sau mai mult ( cine stie) o sa vina…alta.

Podea.

“Deci…plec?”

Posted in Feelings, Ireal

Litere

Cand eram mai mica, am vazut un film a carui replica mi-a ramas intiparita in minte: “oare cum am ajuns eu in situatia asta?”
Numai replica asta mi se tot repeta in timp ce ma straduiam din rasputeri sa merg pe acelasi drum pe care il tot parcurg in fiecare saptamana timp de luni de zile.
“Oare cum am ajuns eu in situatia asta?”. Mi-am dorit vreodata sa ajung? Posibil. Si atunci de ce ma plang? Mi se pare ingrozitor de incitant sa ma aflu in aceasta pozitie. Am vrut sa ajung aici, asa ca ar trebui sa…tac.

Am intarziat.
De ceva vreme tot intarzii cand sunt programata sa ajung…acolo. Nu imi propun, pur si simplu se intampla. Raman agatata in vreo conversatie telefonica sau in vreo ultima tigara pe care tin mortis sa o fumez in bucatarie inainte sa plec. Poate si pentru ca la inceput ajungeam mereu cu 15 sau 20 de minute mai devreme si bateam strazile. Poate a inceput sa ma enerveze sa bat strazile si atunci trag de timp ca sa…intarzii. Insa acum, nu e vorba despre cat de mult intarziam sau nu intr-un trecut. Acum stiu de ce am fumat 3 tigari inainte sa plec si am ajuns cu 20 de minute mai tarziu. Vroiam sa ajung ultima, ca sa observ din departare…peisajul. Sa vad in ce fel ma asteapta, ce fac, daca fumeaza sau nu, daca isi vorbesc, daca se uita macar una la alta, pe ce treapta a intrarii stau, cum stau…

Ma opresc la intersectie. Normal ca e rosu si nu pot traversa. Voiam sa fie rosu si sa astept ca sa le vad din departare. Sau imi mai doream sa fie rosu ca sa mai trag putin de timp pentru ca, da, imi e frica. Sunt ingrozita ca nu stiu cum o sa reactionam, ca nu stiu ce o sa se intample, ca stiu…nimic practic.

In timp ce traversez ma tot holbez la ele. Mi-am imaginat ca o sa le gasesc in pozitia respectiva.
Una sta in coltul din dreapta fumand o tigara “pai” si tinand strans in maini o sticla de prigat. O sticla din aceea de 0,25 pe care, in mintea mea, o cumpara de obicei persoanele care nu prea isi numara banii din portofel. Are aceeasi poseta neagra si mare pe urmarul stang si aceeasi rochita mulata, alba cu doua dungi groase visnii pe orizontala. Arata fix la fel. E la fel de serioasa, de atotputernica, de…doamna. Pana la urma e o doamna. E femeia aia care pare foarte sobra la prima vedere dar care la ea acasa, urla, glumeste si rade ca nebuna. Si pentru ca nu vreau sa pot sa ii scriu numele, am sa spun ca e Litera I – fara punct si cu majuscula.
Cealalta…ooo, cealalta. Pot sa o si numesc asa, cu toate ca ma duce gandul la infidelitate. Dar nu am o litera pentru ea. E pur si simplu…Cealalta. Problema numarul 2 a vietii mele. Obsesia numarul 2 a vietii mele care ajunsese la un moment dat sa castige teren in fata Literei I, este….pozitionata in coltul opus. Tot in fata intrarii, tot pe aceeasi treapta dar vis-à-vis de tigara “pai”. Si e in fusta. Normal ca e in fusta, nu stiu de ce am tot crezut ca atunci nu o sa fie in fusta. De luni de zile ma intreb de ce dracu’ e in fusta, problema e ca nu am intrebat-o vreodata direct cu toate ca ma obseda sa aflu raspunsul. Inca ma obsedeaza. Poate am sa o intreb azi, acolo, inauntru. Nu fumeaza si butoneaza telefonul. Nu se uita in zare, nu ma cauta. Sta acolo langa Litera I ca si cum nu ar astepta pe cineva si ca si cum s-a intamplat sa fie acolo fara voia ei. Sta spijinita de coltul cladirii si ma asteapta din greseala. Asa cum m-a si cunoscut. Tot din greseala.

Stau in capatul scarilor si ma uit la ele. Nu stiu ce naiba sa le spun. “Saru’mana”, “Buna ziua”, “Salut”, “Ce faceti?”. Cum te adresezi unor persoane care te asteapta de ceva timp si care nu stiu ce sa faca…cu tine? Doar nu le iei in brate, doar nu le zambesti, doar nu le spui “ma bucur ca va vad”. Adevarul era ca ma bucuram sa le vad. Ma simteam atat de bine stiind ca in sfarsit am sa fiu in aceeasi camera cu amandoua. Nu stiu de ce. Oare de ce?

Litera I se uita la mine la fel de serios cum obisnuia sa o faca atunci cand purtam discutii legate de ce am sa fac in ceea ce priveste viitorul meu. Nu imi zambeste asa cum o facea cand ne intalneam pe holurile unei insitutii sau cum o facea cand zaceam ore in sir la cate o tigara. Se holbeaza la mine si imi spune…nimic.
Raman fara rasuflare. Parca vroiam sa o salut, insa nu stiam cum. Ma uitam la ea, protejata fiind de ochelarii de soare intunecosi pe care ma bucur atat de mult ca ii am. Din cauza asta imi si tot cumpar ochelari de soare de genul asta, ca sa nu am vreun contact vizual nefericit cu…cineva. Ca sa ma holbez in liniste si pace la oameni fara ca ei sa stie ce fac de fapt.
Imi amintesc ca mai am de confruntat o privire si imi intorc ochii catre partea dreapta a intrarii. Cealalta isi inchidea telefonul si imi zambea. Eh, macar primeam un salut. Incep si eu sa ii zambesc, uitand de faptul ca mai exista cineva acolo. Asta fusese mereu partea buna cu Cealalta: daca imi zambea, fara sa vreau, zambeam si eu. Avea un punct in plus fata de I. Adevarat, cu Litera aveam momente in care radeam in hohote, radeam pana imi dadeau lacrimile, insa de obicei eu rad…mult, asa ca nu stiu daca sa iau in calcul acest aspect sau nu.

Incep sa ma aproprii. Vreau sa fumez o tigara insa simt ca parca am sa trag prea mult de timp. Bine, asta era planul, insa dupa acea tigara nu imi mai puteam aprinde alta. Si asta era dezavantajul.

Nu scot niciun cuvant. Ajung intre ele si deschid usa. Litera isi stinge tigara apasat in scrumiera si paseste fara sa se uite la mine.
Asa le salutam. Tinandu-le usa ca sa intre. Nu gasisem alta modalitate. Ce era sa fac?
Cealalta apare din spatele meu. Trebuia sa ma ocoleasca pentru a avea acces. Intra si ea in aceeasi maniera: fara sa ma priveasca. Si atunci am simtit ca amandoua purtau acelasi sentiment fata de mine insa fiecare si-l manifesta diferit: una voia sa ma calce cu masina, Cealalta…nu stiu ce voia. Alta problema: spre deosebire de I care daca simtea sa urle la mine, o facea, Cealalta nu imi aratase vreodata clar ce ar vrea imi faca sau…sa nu imi faca, de ce nu.

Trecem de a doua usa si ajungem in camera cu pricina. Litera I ii spune “buna ziua” domnului ce statea in mijlocul camerei pe un scaun, si se aseaza cu o rapiditate incredibila pe canapea, trantindu-si poseta. Ciudat e ca se asezase fix in locul in care eu stateam de obicei si in care Celeilalte nu ii placea sa stea. Wow, parca femeile astea se vorbisera inainte.
Timid, eu ma asez langa ea si nu mai las suficient spatiu si pentru Cealalta, care instinctiv se aseaza pe unul din cele doua fotolii.
Simtindu-se vinovata sau incomfortabil, Litera isi muta geanta care ne despartea si ma face pe mine sa ma pozitionez mai aproape de ea. Se facuse loc si pentru o a treia persoana, iar eu asteptam sa vad daca avea sa se mute langa noi sau avea sa pastreze distanta. O chemam sa se mute. Ma uitam cu coada ochiului si imi spuneam “muta-te. Haide, muta-te. Nu stai bine acolo”. Si s-a mutat.

I statea picior peste picior si isi tot aranja rochia, Cealalta statea picior peste picior si se uita la domnul din fata noastra. Eu? Eu stateam normal, insa imi tot zguduiam piciorul drept. Gest pe care il capatasem cu ceva timp in urma, care disparea si aparea cum avea el chef.
Bun, eram in situatie. Ajunsesem in momentul in care trebuia sa incepem sa vorbim, sa povestim ce s-a intamplat sau ce nu s-a intamplat. Insa noi stateam pe canapea si asteptam. Ce asteptam? Nici noi nu cred ca stiam.
Am oftat si am vrut sa deschid gura. Nu aveam un lucru clar in minte insa ma aflam din nou in pozitia aceea in care oamenii din jur nu vorbeau asa ca trebuia cineva sa sparga gheata. Litera a fost insa mai rapida.

“Bun. Si acum?”

Domnul de pe scaun a inceput sa zambeasca si i-a raspuns calm si politicos.

“ Acum, eu astept. Voi ce faceti?”

Am raspuns eu, automat, fricos si in defensiva ca intotdeauna. Sa nu afle careva ce simt, ce cred, cum cred, cum simt, ce vreau…

“Bine facem. Ne-am adunat astazi…in aceasta zi de…”

Cealalta m-a intrerupt. Vorbeam tampenii din nou, asa ca era normal sa ma opreasca. “O invatasem” atat de bine cine sunt incat era de-a dreptul absurd sa nu ajunga sa intervina.
In acel moment, m-am gandit ca poate isi dorea sa isi schimbe locatia. Sa se aseze din nou pe fotoliul din stanga, sa isi revizuiasca agenda si sa ma intrebe “cand ne vedem data viitoare?”. Putea sa faca asta. Putea sa faca orice de fapt. Pana la urma era spatiul ei in care se descurca de minune.

“ Nu stie ce sa faca…cu noi”

Poftim? Nu stiu ce sa fac? Ba da stiu ce sa fac. Uite, am facut-o. Nu stiu ce vreti voi sa faceti cu mine, asta e adevarata problema. Si poate ar trebui sa ma mut eu pe fotoliul din stanga. Poate as fi mai buna.

O aud pe I cum isi drege glasul in urechea mea dreapta. Si atunci incep sa ma rog, sa spuna si ea ceva, sa aiba si ea o opinie, sa exprime si ea ceva acolo, orice, nu conteaza.

Domnul din fata noastra da aprobator din cap si se uita fix la mine. Eu incep sa caut peretii. Acei patru pereti pe care i-am tot analizat ore intregi in trecut. Cum puteam sa raspund?Da. Nu stiam multe lucruri. Habar nu aveam ce anume vedeam in ele si ce ma facea sa ma si intorc mereu spre ele. Era dragoste, prostie, obsesie, greseala? Nu stiam si vroiam sa aflu. Nu asa e firesc? Atunci cand te gandesti 24 din 24 de ore la o persoana, incerci sa identifici ce cacat simti pentru acea persoana sau de ce simti ceea ce simti. Faptul ca eu imi tin in laturi sentimentele, strans legate ca nu cumva sa se desfaca si sa o ia razna, nu e un motiv ca sa nu ma intreb ce e cu mine. Nu?Da. Multumesc.

“Pai nu stiu. De’aia ne-am adunat astazi aici. Si da, vreau sa aflu; pentru ca stiu ca intrebarea asta urmeaza.”

O simteam. Parca o auzeam pe Cealalta cum imi raspunde cu un “Normal, tu le stii pe toate”. Ma asteptam chiar sa scoata pe gura cuvintele astea, insa nu a facut’o.
Litera mi-a distras atentia de la ale mele cand a soptit un “Mda”. Numai pentru ea. Numai pentru intelesul sufletului ei. Si am avut impresia ca era de acord cu ideea tampita cum ca eu le stiu pe toate.
Desigur, lucrurile astea se intamplau numai in capul meu. Trageam concluzii de una singura. De ce mai aveam nevoie de ele sau de persoana din fata mea, daca tot eu cu mine purtam o conversatie?

“ Eu nu inteleg ce e cu fata asta. Nici macar nu stiu cum de m-a convins, sa vin pana aici…”

Mi-a fost destul de usor sa o conving pe I. Surprinzator de usor. I-am spus doar: “Trebuie sa rezolvam problema o data si pentru totdeauna”. S-a eschivat, a tot mutat intalnirea de pe o zi pe alta, insa pana la urma s-a dat batuta.
Nu stia cum de am convins-o? Ba stia. Curiozitatea ei de a afla ce se intampla cu interiorul meu era singurul motiv pentru care se afla atunci pe acea canapea.

“Tu ce crezi ca e cu…fata asta, asa cum o numesti tu?”

In sfarsit vorbea si el. Si in sfarsit o intrebare interesanta la care cu siguranta urma un raspuns si mai interesant. Dar am luat pauza. Telefonul Celeilalte incepuse sa sune insistent.

“Nu raspunde. Haide, macar de data asta, nu raspunde”. Dar a facut’o. Cu totii i-am zis ca era in regula. Poate nu era nici o problema pentru Litera si dl.doctor ( ca sa ii spun in sfarsit pe nume) insa eu fierbeam. Iar in acea fractiune de secunda in care ea a zis “alo”, neuronii mei au rabufnit si brusc am realizat ca eram ingrozitor de…nervoasa. Nu pe telefon, pe Cealalta sau pe situatie, ci pe..mine.

“Ma enerveaza!” – Doamne, iarasi am scos pe gura o tampenie.
I s-a oprit din scotocitul in poseta caruia ii daduse startul imediat ce telefonul incepuse procesul “ring ding ding”, Cealalta a inceput sa zambeasca ( nu am certitudinea asta, insa, din nou…o simteam ca zambeste), iar dr. s-a asezat mai comfortabil pe scaun. Asta asteptase din prima secunda in care toate 3 intrasem pe usa: o izbucnire.

Continuarea era sa mi-o asum, sa incep sa vorbesc, sa zic ce ma enerveaza, de ce ma enerveaza, cum ma enerveaza. Usor de zis, greu de facut…DAR am facut’o.

“Ma enerveaza…telefonul” – Na, ca am zis-o. Parca nu am cuvinte in vocabular. Parca am mers la scoala degeaba si parca am citit si am si scris atat de mult, tot degeaba.

“ Adica nu ma enerveaza telefonul. Ma enerveaza…”

Si iar am fost intrerupta. Asteptam sa fiu “salvata” de una dintre ele pentru ca nu stiam clar ce vroiam sa spun.
I s-a intors brutal spre mine si a inceput sa urle:

“ May copilule tu ce vrei de la mine?”

M-am speriat. Parca era mama care striga prin casa ca se saturase de mine dupa ce cu o noapte inainte ajunsesem la ora 3 dimineata, moarta de beata.
“Copilule”…Auzi la ea, m-a facut copil. Poate asta eram pentru ea: un copil de care se angajasze inconstient sa aiba grija. Poate asa ma vedeam si eu in relatia cu ea: un bebe smiorcait.

“ Ti-am spus ce vreau de la tine. Ti-am dat mesaj si ti-am spus”

Ii spusesem? Mesajul ala cu “te iubesc” pe care il trimisesem cu 2 saptamani inainte era chiar asa de real? Insemna totul? Spusesm oare totul prin alea doua cuvinte? Care totul? Nu ii relatasem faptul ca imi doream sa locuiesc alaturi de ea, sa mergem la mare, sa dam petreceri, sa butonam TV-ul seara, sa luam cina in familie, sa….chestii de genul asta. Deci nu ii spusesem. “Te iubesc-ul” ala nu insemna toate astea. Dar eu eram suficient de cretina sa cred ca o sa se prinda, ca o sa se gandeasca la toate astea. Nu avea cum sa o faca.

Cealalta a scos un oftat in urechea mea stanga si si-a repozitionat picioarele, aducandu-l pe cel stang peste cel drept.
Litera s-a reintors in pozitia initiala si a inceput sa isi miste capul in semn de “Doamne Fereste”.

Ce mai urma? Sa am acelasi discurs si cu Cealalta? Nu cred ca era necesar. Stia deja toate lucrurile astea. Ea se prinsese de ce anume vroiam de fapt prin mesajul ala pe care bineinteles il primise si ea, ca doar de’aia eram atunci, acolo. De’aia nici nu vorbea si astepta sa vada ce se mai intampla.
Eu imi doream o discutie si cu ea, asa ca inconstient mi-am intors capul in directia ei. Dar se uita in fata. Se uita la domnul de pe scaun si tot schimbau priviri din alea de genul “te gandesti la ce ma gandesc si eu?” pe care parca numai ei puteau sa le inteleaga. Da, intr-adevar, Litera si cu mine, eram in plus in acel moment, asa ca…m-am enervat, din nou.

“Mai aveti?”

Doctorul si-a fixat din nou ochii asupra mea si a inceput sa rada.

“Ce sa mai avem?”

Facea pe prostul cu mine. Avea impresia ca sunt asa de idioata incat nu ma prinsesem de mecanismul psihologic care se intampla pe langa mine.

“Sa tot schimbati priviri din astea…” – si mi-am indreptat brutal capul catre Cealalta.

Ea zambea ca si cum se intampla absolut nimic. Ca si cum era la cinematograf si viziona o comedie americana simpatica pe alocuri. Mai avea de zambit mult? Ce I se parea asa de amuzant? Pana la urma si ea se afla pe aceeasi canapea cu noi. Sau nu se afla? Poate asta era. Poate se credea pe fotoliu. Al naibii fotoliu si a naibii eu care am acceptat sa ne intalnim tot in spatiul asta.

“ Dar ce priviri ti se pare ca schimbam?”

Ce priviri? Asta ma crede tampita rau. Cum adica ce priviri?

“ Din astea de: eu stiu ce se intampla, nu vezi ce amuzant e ce se intampla. Nu ti se pare hilar? Ai sesizat problema, nu? Si eu am sesizat-o dar zic nimic si astept sa vad cat se mai impung astaea doua.”

“ Ti se pare ca te impungi, cum ai zis tu, cu Litera?”

Nu. Mi se pare ca ne luam in brate, ne iubim si daca mai stam putin, s-ar putea sa facem si dragoste pe covor. Nasol ca nu exista covor.

“ Nu. Mi se pare ca ea nu intelege”

I iar s-a intors brutal spre mine. Stiam ca o sa tipe. Asa facea de obicei: cand scoteam ceva pe gura care nu ii convenea, tipa.

“ CE NU INTELEG, MAY? CE SA INTELEG?”

Imi muscam limba sa nu incep sa tip si eu. Inchideam ochii si ma rugam sa apara din nou o vorba din alta parte care sa ma salveze. Si in sfarsit, atunci s-a pronuntat…

“ Ca acest…copil , ca parca asa i-ai spus, vrea sa…il adoptam. Amandoua. Impartim custodia.”

Sa impartim custodia? Da’ ea chiar credea ca eu am 4 ani si ca ma simt trista ca ai mai divorteaza. Daomneeeeee
Sa ma adopte? Nu vreau sa ma adoptati. Esti nebuna. Vreau altceva. Ce vreau?

“Si?” – Litera se aprindea din ce in ce mai tare.

Superb. Acum eram prinsa intr-o conversatie ce se petrecea cu bolta peste mine. Parca eram la un meci de tennis, ele jucau, iar eu eram fileul: sa nu cumva sa dam cu mingea in fileu ca pierdem meciul.
“Alo, sunt si eu aici. Poate incetati sa mai vorbiti de fata cu mine ca si cum eu nu as exista”.
Ma uit in ochii doctorului si ma ridic mai sus pe canapea crezand ca asa am sa le pot oprii. Dar, ca si in tennis, nu conteaza cat de sus e fileul, conteaza sa pozitionezi mingea in terenul adversarului.

“ Pai si intrebarea e tu ce vrei de la ea, nu ce vrea ea de la tine”

Iar s-a “mutat” pe fotoliu. Nu se poate opri. Face ce face si din orice spune reiese faptul ca e pe fotoliul ala nenorocit.

“ Eu vreau nimic de la ea. Nu mai vreau sa stiu de ea. Sa faca ce vrea, cu cine vrea. Am sa o sterg de…peste tot.”

Cata furie. Clar. Litera asta ma uraste rau de tot. Chiar o sa ma stearga de peste tot. Si eu nu am sa ma pot abtine si am sa reincep sa ii cer scuze, sa ii spun ca m-am schimbat ca sa continue sa vorbeasca, cu mine. Si o sa si cedeze. Si iar o sa ajungem in punctul asta in care o sa stam pe canapea.
Chestia e ca si eu vreau sa..o sterg. Sa nu ma mai gandesc la ea. Da’ fac ce fac si tot la ea ma intorc. Nu ma pot abtine. E cu obsesie la mine.

I isi ia brutal geanta si sticla de prigat de pe masa.
“ Nu pleca. Unde pleci? Stai femeie putin sa vedem ce facem….Nu pleca, te rooog”

Se trage la marginea canapelei si se intoarce la 90 de grade spre mine. Simt ca o sa ma plesneasca dar…nu o sa o faca.

“ Nu ma mai cauta. Nu mai ai ce discuta cu mine.”

Intotdeauna Litera a fost amuzanta. Am si zis ca ma facea sa rad foarte mult. Cica “nu ma mai cauta”. Da nu crezi ca am incercat sa fac asta deja, femeie? Si uite ca nu am reusit. Iar pe langa asta, sa zicem ca nu te mai caut, ca imi mananc unghiile si ca ma frec sa nu mai continuui sa fac asta, nu uita ca stiu unde locuiesti. Iti cunosc masina, jobul, blocul, apartamentul. Aici ai un dezavantaj in fata Celeilalte. Vezi? Pe ea nu pot sa o urmaresc. Adica pot, numai ca imi lipsesc niste detalii pe care as vrea sa le aflu numai ca incerc sa nu le aflu.

“Dar nu pot…” – hai ca si pe asta am zis’o. Oare chiar nu pot sau nu vreau sa pot? Intrebarea asta face parte din “cartea” Celeilalte. Ea mi-a aruncat-o intr-o zi si de atunci tot imi misuna prin creier.

“Bay, nu ma intereseaza. Te restrictionez.”

Serios? Chiar ai face asta? Dar am fost prietena ta. Am stat la cafea si la tigara si la barfa si….Da. Cred ca ar face asta. Bine. Ok. Pleaca. O sa te mai caut fara sa te gasesc sau cand am sa te gasesc o sa ma ia politia si uite asa o sa am dosar si la sectie ca tot spuneam intr-o zi ca numai acolo imi lipseste unul.

“Ok” – Ce “ok”? I-am zis ok ca sa ce? Sa o fac sa plece? Probabil…M-am cam saturat de aerele ei de…doamna. Hai, ia-ti poseta si sticla de Prigat si pleaca. Du-te sa fumezi o tigara si sa ma injuri. Atat poti sa faci.

S-a ridicat, s-a indreptata tafnos spre usa, a zis un “La revedere”, a trantit usa si a plecat. Alfabetul nu mai avea Litera I. Din momentul ala, pentru mine, alfabetul trebuia sa functioneze fara o litera. Cum mai aveam sa scriu fara I? Cum mai aveam sa vorbesc fara I? E imposibil sa faci asta. Imi era imposibil sa ma gandesc la asta, dar o faceam.

Liniste.
Ma indepartez de Cealalta si ajung fix pe locul unde obisnuiam sa stau.
Doctorul rasufla. Eu rasuflu. Cealalta…ghici? Zambeste.
Puteam sa jur ca I o sa fie cea care o sa plece prima. Doar e o doamna, se respecta. E un om coupat: trebuie sa isi suna copiii, sa ii ia de la scoala, sa le gateasca, sa ii ajute cu temele. Nu mai are timp sa rezolve problemele si cu alt…copil. Super. Am ajuns sa ma caracterizez prin cuvintele ei. Sunt pe drumul cel bun.

“ Tu nu pleci?” – ce prostie am intrebat. Nu voiam sa plece, dar ma asteptam sa isi ia telefonul si sa ii ceara un “pai” Literei in fata scarii.

Ma uit spre ea si astept un raspuns. Hai azi, zi-mi ce vrei sa faci si tu ca sa terminam o data cu taraboiul asta. Ia si tu o decizie din asta cu restrictionatul iar eu o sa ma duc de buna voie sa fiu arestata, macar sa stiu o treaba.

“ Nu. De ce? Vrei sa plec?”

Wow. Stai bine acolo, pe fotoliu? E comfortabil? Doresc un ceai daca nu te superi si stai sa iti spun ce revelatie am avut saptamana trecuta….

Imi intorc dovleacul in directia doctorului insa brusc imi cade in podea si raspund cu jumatate de gura:

“ Nu. Vreau sa stiu ce vrei sa faci..”

Se intoarce pe partea dreapta, in directia mea, isi urca bratul pe spatarul canapelei si isi lasa capul sa cada in mana dreapta. Apoi, iar cu zambetul.

“Pai tu ce ai vrea sa fac?”

Pe bune? Ma intrebi asta? Vrei sa o spun cu voce tare, sa iti desenez, sa te sun, ce pizda masii vrei sa fac?

Raspund cu acelasi cap in podea:

“ E vorba de ce vrei tu sa faci, nu de ce vreau eu” – Moooama, parca traiesc un 8 noiembrie continuu. Traiesc ziua aia in care ti-am zis acelasi lucru ca sa…ma salvez pe mine din a lua o decizie probabil. Dar pana la urma, tot eu am luat-o si atunci, asa ca as face bine sa o iau si acum. Hai may ca o o iau si acum. Iti spun si acum ce as vrea sa faci daca iar ma intrebi. La urma urmei, mai conteaza? Oricum o sa faci ce vrei.
Gata. Acum trebuie sa prind curaj, sa ma uit la tine, si nu pe langa tine sau pe pereti sau la domnul de pe scaun si sa iti spun. O fac:

“ Vreau sa…nu pleci.” – Nu e complet, dar macar am zis un ceva.

“ Nu plec. Eu tot aici raman. Nu am unde sa plec. Stii, asta e spatiul construit de mine. Eu mi-am montat mobila aici. Ma rog nu eu personal…”

Ha,ha,ha, gluma de la ora 4. Sa glumim acum, ca asta e momentul oportun.

“ Bine, bine, dar…” – ma tineam sa o intreb ce o sa faca cu mine: o sa ma mai vada, nu o sa ma mai vada, o sa ma trimita in alta parte, nu o sa ma trimita. Insa, normal ca nu puteam. Iar eram in situatia aia cu…fusta. Tot vreau sa o intreb de ce e in fusta de luni de zile da’ nu pot. Asa si acum.

“ Te restrictionez eu altfel, daca vrei.”

Da. Vreau. Vreau?

“Bine” – Am fost de acord. Mi-am dat accept-ul. Deci pana la urma, am ajuns…de unde am plecat minus o Litera.

Doctorul se ridica de pe scaun, isi aseaza hartiile (pe care le tinuse atata timp in poala), pe masa, isi incruciseza bratele in fata noastra si mi se adreseaza:

“ Pai si atunci? Care era pana la urma problema lor cu tine?”

Nu stiu.
Aveam aceleasi obsesii pentru amandoua.
Amandoua hotarasera sa ma restictioneze. Diferenta era ca una se hotarase sa plece bombanind, iar Cealalta nu.
Stiam oare, inconstient, ca asa avea sa se termine? Da.
“Pai si atunci?” . Atunci am vrut doar sa fac un show care sa imi confirme inlocuirea Literei I cu…Litera L.

Posted in Feelings, Ireal

Ciocolata

Prietena mea Carla a murit intr-un accident de masina. Nu stiu exact ce s-a intamplat. Nu m-am informat. Poate…de fapt, mai mult ca sigur, suna egoist. Pana la urma urmei, era prietena mea de mai bine de 10 ani. Stiu doar atat: a murit, nu mai e, pot sa ii sterg numarul de telefon din agenda si sa ii pastrez pozele din vacante pe care mi le-a tot trimis de-a lungul anilor.
Carla era…prietena mea. Desigur, am mai mentionat asta la inceput, insa mai mult de atat nu stiu ce sa spun. Ar trebui sa am o multitudine de lucruri frumoase si amuzante de relatat despre ea tinand cont de faptul ca ne cunosteam de un car de ani, insa in timp ce scriu aceste randuri, imi trece absolut…nimic, prin minte.
Psihologul meu spune ca am o problema in ceea ce priveste exprimarea sentimentelor atunci cand ajung in situatii de criza. Iar eu i-am zis de mii de ori ca nu e adevarat si ca ar fii bine pentru amandoi daca ar reanaliza situatia. Apoi mi-am cerut scuze si i-am spus ca nu e indicat sa incep sa dau sfaturi pe…banii mei. El nu mi-a mai raspuns.
Acum incep sa cred ca am nevoie de o sedinta de terapie inainte de a citi aceste randuri, insa stiu ca nu am de unde sa o iau. Sunt la 300 de km departare de psihologul meu. Pot doar sa continuui sa scriu.

Prietena mea Carla a avut o viata frumoasa. A fost doctor. Eu obisnuiam sa glumesc mereu pe seama ei si sa ii spun ca dorinta de a-I salva pe altii o sa fie cea care o sa o omoare la propriu, intr-o buna zi. Am glumit prost, ca de obicei.
Carla… Cand ii scriu numele si cand il rostesc in gand, nu ma pot abtine din a nu imi imagina o…ciocolata. Intotdeauna mi s-a parut ca numele ei suna precum marca unei fabrici de dulciuri. Nu stiu de ce. Cine a cunoscut-o stie ca nu era o persoana “dulce”, din contra. Era dramatica, inchisa, semana mai mult cu un parfum pe care odata ce il folosesti nu te mai poti debarasa de el. Ai vrea sa nu il mai cumperi, insa sentimentul ca ai sa ii mai simti mirosul puternic te impinge…la nebunie. Ea avea potentialul de a te impinge sa faci cele mai necugetate lucruri. Ca si parfumul. Ca si…

Nu obisnuiesc sa scriu discursuri de acest gen. Mai bine zis, nu obisnuiesc sa scriu. Sunt neindemanatica. Ma tot folosesc de negatii atunci cand ma apuc de scris si nu inteleg de ce sau cum. Asa ca abandonez ideea. Nici macar propriile proiecte de ordin financiar nu le scriu. Cunosc alti oameni care stiu sa faca asta mai bine decat mine. Asadar, am incercat de mii de ori sa inteleg de ce am fost aleasa sa scriu ( si citez) “cateva cuvinte de bine despre Carla”. Intr-un final am inteles: pentru ca ea era parfumul iar eu o vedeam ca pe o ciocolata. Intelege cineva ce vreau sa spun? V-am zis ca nu stiu sa scriu.
Familia, prietenii mai de suflet ( ca sa zic asa), oamenii “dulci” din jurul ei vor vorbi despre ea din prisma parfumului, adica frumos, elegant, educat. Eu nu am sa fac asta. Nu fac asta, pentru ca nu am vazut-o vreodata in acest mod. Eu vedeam ciocolata neagra, foarte buna de consumat si…atat. Nu stiu daca intelege cineva ce vreau sa spun insa…ce e de stiut, este faptul ca intentiile mele verbale nu sunt absolut deloc de ordin negativ.

Am scris o pagina si am fumat 3 tigari. Carla mi-ar fi spus ca am sa mor de cancer pulmonar mai repede decat as crede. Insa acum, nu mai e sa imi spuna asta. Da, as putea afirma ca inca este printre noi si ca va ramane mereu in sufletele noastre, insa as mentiona acest lucru doar de dragul oamenilor care plang acum in fata mea. Nu as crede vreun cuvant. Pentru ca nu mai este. A murit intr-un accident de masina in urma cu 3 zile ( patru, daca includem si aceasta dimineata). Fizic nu va mai fii vreodata. Si da, asta ii intristeaza pe multi.

Nu am inteles de ce oamenii plang la inmormantari. Cotinuui sa nu inteleg. Si asta nu pentru ca nu am fost la foarte multe in viata mea, ci pentru ca…nu inteleg. Sau, mai exact, poate e o problema cu mine. Poate e ceva in neinregula cu mine de nu plang la inmormantari, de nu ma simt coplesita sau emotionata sau…in fine. Si aceeasi problema o am si cu nuntile. Nu am fost la vreuna, insa…nu ma pot pune in situatia in care sa plang la o nunta. Desigur, acum nu este vorba despre asta ci despre…Carla.

Cate lucruri am de spus despre ea? O mie, zece mii, cinci, zero? Pana acum nu am spus ceva clar despre ea. Intr-un fel ma bucur pentru ca stiu ca sora, fratele iar apoi colegii de servici vor continua acest “spectacol” si vor face pe plac tuturor.

M-am vizualizat de multe ori in ipostaza asta. Adica in situatia in care sa port “the little black dress” sau cum se cheama ea si in care sa ma aflu in fata unui auditoriu, la un eveniment de acest gen. Problema e ca nu am crezut ca am sa ajung vreodata aici. Daca sunt bucuroasa? In ciuda momentului deloc oportun, sunt. Urati-ma, dar sunt…bucuroasa.

Vara trecuta ii povesteam Carlei aceasta fantezie de a mea, iar ea imi raspundea doar cu un “ai grija ce iti doresti”. Parca simtea ca am sa ajung cat de curand in aceasta situatie. Pot sa spun ca parca simtea ca avea sa moara si ca eu am sa fiu cea care ii va deschide ceremonia.

Vorbesc urat. Nu? Acesta nu e modul in care sa tii un discurs de inmormantare. Sunt curioasa ce parerea ar fi avut ea, despre felul in care am ales sa asez cuvintele…in propozitii, in fraze, in pagina. Probabil ar fi ras si ar fi zis: “esti nebuna”.
Sunt nebuna? Daca am decis, intr-un mod inconstient, sa imi prezint altfel trairile legate de moartea prietenei mele, sunt nebuna? Cine o sa decida asta? Familia ei din primul rand, colegii din randurile 3 si 4 sau tavanul pictat aflat deasupra capului meu care il infatiseaza, bineinteles, pe…Dumnezeu? Cine? Vreau sa cred ca in acest moment, singura care ma mai poate judeca este…ciocolata.

Multumesc!

Posted in Feelings, Ireal

Cerere in casatorie

 ( Universal Pictures face filme. Au nevoie de 3 sau 4 luni de zile ca sa duca totul la bun sfarsit, dupa care noi avem nevoie de o ora si jumatate ca sa vizionam rezultatul. De ce am nevoie de Universal Pictures, cand propria mea minte face filme in fractiuni de secunda? Si nu am nici cea mai vaga idee de unde sau cum apar….)

Stau.
In timp ce Pamantul se invarte, ce oamenii mor, se nasc, iubesc, urasc, eu stau.
Am doua posibilitati: continuui sa stau si poate sa sper ca lacul din fata mea, va reusi sa ma inece sau ma ridic, ma intorc in multime si infrunt realitatea. Nu. Nu m-am exprimat bine. Ma ridic, ma intorc si accept cine sunt.
E destul de greu sa iei o decizie cand in buzunarul tau atarna 50 000 de dolari imbracati intr-un inel cu diamante si cand la cativa metrii de tine oamenii vor fii dispusi sa te alerge cu torte aprinse dupa ce vei deschide gura. Redactiile o sa innebuneasca, ziarele or sa se vanda ca painea calda, producatorul general o sa ma dea afara, mama o sa ma inmormanteze in mintea ei… pe scurt: apocalipsa va fi declansata.
Ce dracu’ fac?

M-am intors. Sunt din nou in multime. Daca incep sa urlu? Nu. Nu pot sa incep sa urlu. Am sa cer permisiunea de a vorbi…Dar de ce? A, simplu: am sa cer permisiunea de a vorbi pentru a o felicita pe viitoarea doamna senator…sau pe mama. Nu stiu. Trebuie sa ma mai gandesc cum sa formulez. Cum se face asta? Se ia un pahar de sampanie si se bate cu un cutit in cristal, si se spune “ ma scuzati, as vrea sa…bla,bla,la”. Ce dracu’ fac? Nu pot sa vorbesc fata in fata cu o persoana necunoscuta, si acum am de gand sa fac asta. Ce dracu’ fac?
Liniste.
Continuui sa stau, de data asta in mijlocul unei multimi alcatuite din cele mai de elita, mai sclifosite si mai importante persoane din orasul asta… sau din tara asta.
Ce dracu’ fac?
Bun. Acum uita-te in jur. Nu pot sa ma apuc de vorbit fara sa ma asigur ca inca e aici. A, iat’o. Bun. Ma uraste. O, Doamne, ce dracu’ fac? Ce tot spun? Stiu ce fac. Pentru prima oara in viata mea, stiu ce fac.

“ Aaaaa, in primul rand as vrea sa spun cat de mandra ma simt pentru ca ma aflu astazi, aici. Mama, felicitari. Visul tau a devenit realitate si sunt convinsa ca vei fi unul din cei mai buni senatori pe care i-am avut vreodata. Iar, in al doilea rand, mama, imi pare rau si sper ca ma vei ierta intr-o buna zi pentru…asta.”

Si acum? Pun paharul jos si ma aproprii. Trebuie sa-mi fac loc prin multime.
Bun. Am ajuns. Sunt in fata ei. E nervoasa, se uita in jur speriata dupa care ma priveste furioasa. Daca am fi singure intr-o camera, m-ar plesni. O, Doamneee. Inainte de a deschide gura, o iau de maini si o privesc in ochi, sigura pe mine.

“ Cris…am dat’o cu bata’n balta. Rau de tot. Stiu asta. Am scrantit-o atat de rau incat nu am cuvinte sa descriu…tot. Si imi pare rau. Si, ai dreptate: sunt lasa. Sunt o femeie lasa care fuge si care nu are curajul de a lupta pentru ceea ce iubeste. Te-am mintit, te-am ranit, te-am indepartat…Cum am mai spus, am scrantit-o.”

Imi simt palmele transpirand intre ale ei si ochii lacrimandu-mi. In acelasi timp, stiu ca milioanele de oameni se uita inmarmuriti la noi. Iar ea continua sa respire zgomotos in fata mea.
Pot sa fac asta. Vreau sa fac asta. Daca e sa mor dupa acest moment, sunt dispusa sa accept. Lumea nu mai conteaza acum.
Genunchiul drept se aseaza instinctiv pe gazon, iar eu ramana agatata de mana ei stanga pe “melodia” provocata de susotelile celor din jur.
Din buzunarul drept al sacoului scot la lumina, dupa atata timp, cei 50 000 de dolari impachetati frumos intr-o cutiuta neagra, pe care o deschid incet. Oooooo, Doamneeeeee. In sfarsit, o fac.
Ea isi duce mana la gura si incepe sa respire din ce in ce mai rapid si mai zgomotos. Insa ceva imi spune, ca de data asta, nu ar vrea sa ma omoare.
Continuui sa ma uit la ea si nu-mi pot schimba privirea in alta parte. Nu vreau sa mai vad altceva.

“ Cris…te iubesc!”

Acum sunt intrerupta de “oooo” si “aaaaa” si “uuuuu” . Poate ca acum am sa urlu.

“ TE IUBESC si imi pare rau si… daca nu e suficient, ei bine, vrei sa ma auzi pentru tot restul vietii tale spunandu’ti: imi pare rau si te iubesc? Vrei sa fii sotia mea?”

Astept. Am blocat orice murmur, orice cuvant, orice interjectie din exterior. Ma uit in ochii aceia albastri si incerc sa-mi controlez palpitatiile inimii ca sa nu fac vreun atac de cord, fix acum.

“ ….mda. Normal ca da. DA! DA! DA!”

Caramizile din stomac, tremuratul, balbaitul, frica, emotiile, orice blocaj de la orice nivel au disparut. Am facut-o. Am invins. Am terminat. Am acceptat. Ma marit. O iubesc. O sarut. Respir…

Posted in Ireal, Tot ce imi mai trece prin cap, Unde ma regasesc...

Poveste de dragoste

De cativa ani incoace am inceput sa nutresc un sentiment de afectiune pentru… luna mai. Si daca stau sa ma gandesc mai bine, s-ar putea sa fie chiar ceva serios, s-ar putea sa fiu chiar…”indragostita”.
As putea sa incep sa intreb in stanga si-n dreapta ce se intampla intre mine si aceasta perioada a anului. S-ar putea ca unii sa-mi raspunda in functie de pozitionarea planetei Venus, Pluto, Marte sau whatever in timp ce altii, probabil, mi-ar face o internare la spitalul “cu oameni veseli”. De ce? Ce e rau in a fi indragostit de o luna din an? Ce e asa nemaipomenit in a avea o relatie serioasa cu 4 saptamani? Pana la urma, nu te intreaba nimeni cand ai vrea si de cine ai vrea sa te indragostesti.
Aceasta poveste de dragoste a inceput pe vremea cand inca eram in liceu…chiar in clasa a 9-a, daca nu ma insel. Dupa 8 zile in care am facut cunostinta civilizat, Mai mi-a propus sa plecam impreuna intr-o excursioara fara stirea si voia nimanui: prima noastra escapada in lume. Si iata cum fix pe 9 mai ne-am dat seama ca acela poate fi inceputul unei frumoase relatii. Dupa 6 zile in care am incercat fiecare sa ne repozitionam in lumea reala, in data de 17, ea mi-a facut cadou o frumoasa sculptura de piatra din centrul Bucurestiului. Si mi-a dat voie sa-mi impart fericirea si cu unul din prietenii mei. Asa a inceput totul…
De-a lungul timpului, eu si Mai am petrecut sute de momente magice, iar partea cea mai frumoasa era ca intotdeauna ma lua prin surprindere: cand aveam impresia ca m-a uitat si ca nu mai vrea sa ma rasfete, atunci reaparea; iar eu cadeam imediat in bratele ei.
Insa cand eu am crescut si m-am indepartat de locurile noastre de joaca, ea a fost tare suparata. Si-a montat aproape toate prietenele impotriva mea doar- doar voi ceda si ma voi intoarce la viata noastra cu care ne obisnuisem atat de repede. Dupa ce cateva din suratele ei mi-au facut felu’, venise si randul ei sa ma doboare. A calatorit cateva luni bune pana m-a regasit; iar in momentul in care era pregatita sa atace, dragostea care inca mai exista intre noi a impedicat-o si m-a strans iar in bratele ei plina de caldura.
Am supravietuit. Mai m-a iertat si ma iubeste in continuare la fel de mult cum o iubesc si eu. Cu toate ca an de an trec ore, zile si saptamani de la ultima noastra intalnire, un sunet aproape insesizabil ma trezeste din cand in cand si imi reaminteste ca nimeni nu va traii vreodata o poveste atat de absurda,ilogica,incantatoare, magica si atat de…reala, precum noi.