Posted in America "city", Ce mi se intampla zi de zi.., Feelings, Pe unde ma mai plimb...

ACASA!!!

Exista un loc pe lumea asta si pentru mine. Loc pe care il numesc de aproape o saptamana: ACASA!
Am scapat de toti, de toate, de Wisconsin Hells, de retarzi, de plans, de depresie, de……TOT!!!
AICI E ACASA. POATE CA SUNA A CLISEU. MAI MUTL CA SIGUR….SI NU MA INTERESEAZA.
AICI….ACUM…SUNT ACASA!
Cum si de ce? Pentru ca…” THIS IS NEW YORK, BABY!”

 

…si ma simt in fiecare zi, ora, minut, secunda cum zice fata asta in melodia de mai jos… ( stupid song but…. I DON’T CARE)  :D:D:D

Advertisements
Posted in America "city", Ce mi se intampla zi de zi.., Pe unde ma mai plimb...

La revedere si…buna ziua!

Eeee, iata ca a venit si momentul. Ma rog, inca mai am ceva timp, dar ideea e ca in cateva ore ma voi imbarca la bordul unei nave care ma va duce peste mari si tari la propriu.
Plec.
Anul trecut, in octombrie, inainte de marele inceput al anului 2 de facultate, mi-a venit o idee: “mama, ce as vrea sa plec in America ca…. poate o sa ma impiedic pe strada si am sa traiesc the american dream”. Ei bine, am urlat in dreapta si in stanga, am facut rost de bani, am facut rost de un program Work and Travel si…toate bune si frumoase.
Plec in America. Nu plec insa unde am vrut initial si unde trebuia sa ma lafai, adica in California. Si acum probabil se va intelege si de ce exista atata tristete si atata suparare pe capu’ meu in ultimele luni: pentru ca nu mai plec in CA ( unde imi facusem eu fanteziile mele) ci in Wisconsin.Da, oraselu’ ala a lui Louie daca a vazut cineva desenele animate.
In concluzie, de acum voi scrie de pe alt continent. De maine I will be in Wisconsin…asteptand un miracol!:)
Wish me luck!

La revedere Romania! Buna ziua…America!?

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Pe unde ma mai plimb..., Unde ma regasesc...

I love Eddie Izzard…si nu rad din orice!

Umorul, comicul si pofta de ras difera de la o persoana la alta luandu-se in calcul gradul sau de inteligenta, cultura, mediu de viata etc. In ceea ce ma priveste, acel ras sincer, lung, care ma face sa lacrimez apare… ingrozitor de greu. Nu stiu de ce. N-am idee. Un singur lucru insa e cert: sunt un omulet destul de trist pe interior asa ca nu pot rade la orice gluma sau la orice fleac, asadar persoana din fata mea care incearca sa-mi starneasca rasul acela demential trebuie sa fie…aparte.
Si acum sa explic de ce am inceput sa scriu despre umor….
Cu cativa ani in urma, cand umraream United States of Tara ( un serialas ale carui 3 sezoane m-au obsedat) am intalnit un personaj interpretat de un actor care…avea ceva. Iesea din tipare, ma innebunea asa ca…am dat un search pe google sa ma informez, ce naiba. Astfel am aflat ca era actor de stand-up…asa ca apoi am inceput sa ii dau search si play pe youtube. Si…m-a prins. Cand am aflat prin luna martie ca avea de gand sa vina in Romania,in Bucuresti cu un spectacol, am dat click pe butonul “cumpara bilet” iar mama a mai ramas inca o data fara bani pe card.
Da. El e: Eddie Izzard ( daca nu stiti cine e, am un singur cuvant sa va transmit: RUSINE!), un actor britanic travesti, pe care l-am inclus in lista oamenilor care au reusit performanta de a ma face sa rad in hohote pana sa cad de pe scaun…la propriu.

Luni, 29 aprilie, dupa plans, nervi si restul chestiilor pe care le traiesc zilnic in aceasta etapa a vietii mele, mi se parea aproape imposibil sa mai zambesc. Mai mult decat atat, nici macar nu mai aveam starea necesara de spectacol. Insa mi-am zis ca omul asta nu are cum sa fie mai slab live decat pe youtube, asa ca am colindat Bucurestiul prin caldura infernala pentru a ajunge la…Sala Palatului.
Lume ingrozitor de multa, caldura mare si un asteptat pe bordura din fata salii aproape o ora pana s-au dat drumul la usi. Cu cine am fost? Da. Ati ghicit: cu Bob, bineinteles. Pozitionata apoi in al doilea rand ( mai aveam foarte putin si imi luam bilet pe scena, dar na, asa a fost sa fie) si rugandu-ma neincetat “ da Doamne sa rad mult si rau, te rog”, mi-a venit in minte brusc, un gand: “ aoleo, daca nu inteleg…”. Nu ma laud, stiu engleza, cu totii stim engleza, insa e o mica-mare diferenta intre engleza noastra de balta si cea a britanicilor, unde nu mai pun la socoteala diferentele enorme culturale care se intrepatrund intre noi si ei. Trec insa peste momentul de panica, trec si peste cel in care imi era rusine de cum arata Sala Palatului ( parca fusese bombardata) si…ma relaxez. In jur de ora 8, am dat start si inca din primele secunde am inceput sa rad…rau si fara oprire in cele 2 ore de show. M-am intors acasa zburand pe un norisor pufos si simtindu-ma mandra ca am facut si fac parte din categoria putinilor romani care il apreciaza si il inteleg pe omul asta.

In alta ordine de idei, am omis sa afirm faptul ca nu ma omor dupa stand-up, si asta cred ca are si legatura cu ideea conform careia nu ma amuza orice si oricine. Mi se pare teribil de greu sa fii capabil de a face umor de foarte buna calitate, iar cum in tarisoara noastra nu exista ( pentru mine, cel putin) am inceput de multa vreme sa caut prin alte locuri comici de valoare. Am vazut, am ascultat, am zis ok, poate am zambit pe alocuri dar nu nu am cazut pe spate. Sunt putini cei care ma fac sa ma tavalesc pe jos de ras, iar aceia au ceva special, aceia cred ca sunt adevaratele fiinte umane frumoase atat pe dinauntru cat si pe dinafara.
In concluzie, e complicat cu mine si umorul. I’m a freak and I now. Iar pana acum, daca nu mi se da Ellen DeGeneres, Chelsea Handler, Rowan Atkinson sau Eddie Izzard, voi continua doar sa zambesc si…cam atat.

Posted in Concerte Vita de Vie, Feelings, Pe unde ma mai plimb..., Unde ma regasesc...

It must be real and true love!

M-am intors in Iasi city ca sa…plec din nou. As putea mentiona de ce plec din nou in Bucharest city da’…nu pot. Adica pot, dar nu vreau. Am sa vreau si am sa pot peste cateva saptamani cand bagajul vietii va fi complet si cand nemultumirile si sentimentele de ciuda ale unora vor lua amploare (HA!).
In orice caz, acest post nu e despre ce am eu de gand sa mai fac sau despre cat de cald e afara ( nu e deloc cald chiar daca suntem la mijlocul lunii aprilie) este despre…EL – acel sentiment numit fluturasi in stomac, simpatie, sau…dragoste.

Dupa ce m-am bucurat de aparitia unui CD acustic “oarecare”, luni, 8 aprilie, am asistat si la un concert acustic “oarecare” de data asta numai eu si…Bob. Mint. De data asta nici macar Bob nu a mai vrut sa mearga cu mine din cauza unui simptom des intalnit in societatea de astazi, numit: lene. In fine…
Cu cateva zile inainte de marele eveniment, am inceput pregatirile cu grija. Ma gandisem cu ce sa ma imbrac, cum sa ma machiez, imi incarcasem bateriile la camera si meditasem cu grija la ideea: “oare cum voi reactiona de data aceasta?”.
In ziua cu pricina m-am vazut cu un outfit complet dat peste cap din cauza vremii si cu o mare apasare in capul pieptului. Sezand pe o banca la ora 7:45 in fata Teatrului National din Bucuresti mi-am analizat cu atentie posibilitatile: 1. Pot sa ma ridic de pe banca, sa intru inauntru si sa ma rog la toti sfintii ca nu am sa lesin pe drum; 2. Pot sa ma duc sa imi cumpar o sticla de apa ca sa nu lesin; 3. Pot sa fumez o tigara ca sa lesin sigur; 4.Pot sa incep sa ma gandesc la altceva chiar daca sunt la acest concert, la aceasta ora. Am adaoptat ideea punctului 1, amestecata ulterior cu cea de la punctual 4 intrucat, la astfel de evenimente e imposibil sa nu te intalnesti si cu persoane cunoscute.
Am intrat in teatru si nebunia numita “oare pe unde dracu’ se intra in sala” a inceput. Dupa urcat si coborat scari, fatait pe toate culoarele si injurat ( gest total nepoliticos) am nimerit ca prin minune intrarea in sala.
Eram acolo. Randul 7 ( de fapt 6, intrucat se scosese un rand), scaunul din margine. Eu cu mine, pe scaun. Forfota din jur incepuse sa ma oboseasca iar gandul “am sa vomit in teatrul national, chiar in capul doamnei din fata mea” nu ma lasa sa imi butonez telefonul in liniste. Da. Asta faceam. In acele momente si in asemenea momente obisnuiesc sa butonez telefonul fara nici o noima ( intru in meniu si ies din meniu, la modul asta) in speranta ca nu voi fi nevoita sa ridic capul din pamant.
La 8:30 mi-am mutat privirea spre scena. Aceleasi fete vechi plus alte fete noi isi facusera aparitia in fata mea in lumina slaba produsa de niste lumanari. Si atunci, fluturii din stomac, greata, gandul ca “am sa vomit” s-au transformat in frisoane. Bieninteles, am dat vina pe aerul conditionat…care nu exista.
Din 3 in 3 minute, ceva din interiorul meu se transforma. Daca nu imi era frig, imi era ingrozitor de cald, asa ca incepeam sa cred ca am febra; daca nu imi venea sa vomit, nu mai puteam sa respir asa ca ma gandeam la vreo intoxicatie si daca nu ma straduiam sa clipsesc foarte foarte des pentru a stopa niste chestii care voiau sa iasa din ochii mei si sa se prelinga pe obraz, ma chinuiam sa imi aduc, comisurile in pozitie normala.
Dupa 2 ore si 2 bisuri, am alergat cat am putut de repede spre casa. Teoretic: trebuia sa prind tramavaiul. Practic? Imi venea sa fug mancand Pamantul oriunde si oricum.

Oamenii reactioneaza diferit cand vine vorba de acest EL. Unii sunt curajosi si striga in gura mare ca l-au intalnit, altii se ascund sub o piatra si mai sunt unii care constientizeaza ce simt insa nu vor sa admita nici macar fata de ei, iar mai apoi, o iau la fuga.
M-am gandit de multe ori ca traiesc o prostie, cea mai mare prostie chiar. Mi-am zis de si mai multe ori ca mi-am ratat anii de liceu pentru acea prostie. Poate ca am intercut limita de mii de ori, insa, acum, mai conteaza? Acum cand stiu si simt cat de mult imi place “prostia” asta, fara nici un fel de obsesie, egoism, idolatrizare sau mai stiu eu ce, mai am o singura concluzie: it must be real and true love!

Posted in Feelings, Pe unde ma mai plimb..., Unde ma regasesc...

De la o varsta…treci pe acustic!

DSC00139Dupa lungi cautari de…noutate. Dupa lungi saptamani in care am facut…nimic (din nou) si dupa lungi certuri cu..mine insami,mi-am facut din nou bagajelul, m-am urcat a mia oara in tren si am poposit, pentru un timp foarte scurt, in Bucharest city sau…acasa ( depinde cum vreti sa-I spuneti).
De fiecare data cand ma intorc…aici, am un motiv bine intemeiat. Si spun asta pentru oamenii care au impresia ca Deea se plimba toata ziua aiurea-n tramvai. Ei bine, NU! Ce se intampla de data asta? 2 cuvinte ce incep cu V + un cuvant de legatura = VDV. Ii mai tineti minte,nu? Baietii aia care erau 5, iar acum au ramas 4, insa cateodata sunt 6. Pe scurt: baietii aia cu care mi-am trait eu anii de liceu.
Anul trecut, mai mult sau mai putin in aceeasi perioada a anului, am povestit cum mi-am luat gasca si am ajuns la marele concert aniversar al baietilor de mai sus, un concert…acustic. Am zis ca a fost ciudat: ei stateau jos, eu stateam jos, cu totii eram imbracati frumos, nu mai erau urlete, tigari, fum, shoturi de tequila…in fine, ideea era ca a fost ciudat de frumos.
Anul acesta, mai precis in 2 zile, ma voi duce sa stau jos…din nou la concertul de lansare al albumului acustic al baietilor. Album care zace proaspat scos din tipla pe biroul meu si CD care e pus pe repeat in calculator.
Este legea firii sa imbatranesti. Este absolut normal sa incepi sa te panichezi la primul fir de par alb si din cand in cand…sa iti mai schimbi tabieturile si garderoba. Varsta fizica se vede oricat de mult am incerca noi sa o ascundem. Si o data cu ea vine si cea emotionala. Apare varsta la care nu mai ai chef sau chemare sa te urci pe garduri si sa racnesti ca animalu’, sa arunci cu shoturile in toate partile sau mai stiu eu ce. Insa incepi sa ai chef si chemare pentru…altceva. Sufletul tau incepe sa isi doreasca mai mult liniste, caldura, emotie, lumina, mai multe lucruri simple si…atat.
Am marturisit ca…am imbatranit ( atat ei cat si eu). In ceea ce ma priveste, lucrurile nu sunt chiar atat de…albe. Eu nu am scos un album acustic la urma urmei ( si Doamne Fereste) insa ceva, ceva tot am facut: am inceput sa fac o departajare in viata mea intre lucrurile care reprezinta mofturi si lucrurile care reprezinta sutul in fund si pasul inainte. Si recunosc, 99% din ce fac, e un moft. Insa e bine. Am zburdat destul, am baut mai mult decat destul ( bine, peste masura, na), am urlat cat pentru un stadion intreg si…multe altele. Cu totii am facut asta sau unii inca o fac. Si nu zic ca e rau.Din contra, e bestial. Insa, din cand in cand, o data cu varsta sau nu, fiinta ta incepe sa isi doreasca o zi, o ora, un minut sau o secunda de liniste si floricele.
Asadar, se intelege din prima de ce VdV- acustic. Sau cel putin, personal am inteles din prima: pentru ca sufletul omului are nevoie de…acustic!

Posted in Pe unde ma mai plimb..., Unde ma regasesc...

“Spatiul uman”

thetismoon_small

Mi-am luat o vacanta. Stiu. Toata lumea m-a intrebat: “de ce?”, “cum?”, “ce s-a intamplat?”, iar raspunsul meu a fost mereu acelasi: “ Ce, n-am voie?”. Adevarul e ca m-am trezit intr-o zi urland ca vreau acasa. Nu stiu daca era devina depresia sau mahmureala, cert e ca imi doream altceva: o schimbare, o fuga, o fapta inconstienta. Poate ca m-am nascut ca sa calatoresc sau poate ca eram doar epuizata si aveam nevoie de liniste…linistea aia pe care numai eu o pot intelege.
Pe scurt, m-am intors in Bucuresti pentru o saptamana, dornica de a face…absolut nimic. Si cam asta am si facut. Pe langa o raceala subita care m-a luat prin surpindere,am stagnat,am meditat, m-am purificat sufleteste (si inca ma mai aflu in aceasta etapa),m-am perindat linistita pe strazi fara a simti nevoia de a fi insotita de cineva iar la final am dansat all night long intr-un loc al amintirilor. Asadar, tind sa cred ca am inceput sa ma imprietenesc cu singuratatea. Sper.
Unde ma aflu acum sau unde cred ca ma aflu? Intr-un spatiu simplu si limitat, numit (de mine): “spatiul uman” – acel loc in care incepi sa te descoperi pe tine in situatiile pe care le traiesti. Incaperea care iti permite sa realizezi ce fel de om esti si la ce ai putea sa te astepti in continuare de la…tine. E destul de greu sa ajungi aici (cateodata stau sa ma gandesc cum de am reusit tocmai EU aceasta perfermanta), ai nevoie de mult…din propria ta persoana. Trebuie sa inveti sa te pui pe tine, cu totul, in orice faci, in orice spui si in orice gandesti; dupa care…urmeaza partea cea mai dificila: intelegi din prima ce ti se intampla si accepti sau nu intelegi,te dai cu capul de pereti, incepi sa dispretuiesti orice misca in jurul tau dupa care…”vomiti” – adica iti dai seama ca nu poti schimba cine esti, dai afara toate frustrarile si gandurile sumbre pe care le-ai acumulat de-a lungul procesului si reincepi sa zambesti. Doar ca de data asta, zambetul devine sincer.
Imi place sa traiesc in acest spatiu nou. Nu e deloc comfortabil pentru ca e prea…adevarat; insa m-am obisnuit si a inceput sa ma fascineze. Singura problema care mai ramane acum este nesiguranta pe care o am gandindu-ma la posibilitatea de a pierde “spatiul uman”. De ce? Poate pentru ca nu stiu cum se va produce simbioza dintre el si locul care m-a facut,aproape, sa-mi sap o groapa la propriu.
Intr-o seara am avut o conversatie: “Cineva” mi-a repetat incontinuu sa privesc inainte ( inca incerc sa dezleg misterul cu sintagma asta) si sa nu ma mai cert cu mine. Am decis sa lucrez la asta, asa ca am sa invat sa-mi protejez “spatiul uman” fara ajutorul nimanui. Probabil voi continua sa nu urlu in gura mare ce cred sau ce simt cu adevarat, insa macar acum stiu cu siguranta un lucru pe care mi-l voi scrie mare pe fiecare perete al camerei (in cazul in care prostia ma va lovi din nou si il voi uita): sunt acea fiinta umana fucked up dar…cu principii. Iar asta nu se va schimba vreodata.

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Concerte Vita de Vie, Pe unde ma mai plimb...

Ultimele si primele…zile

Eeeei, iata ca a trecut si marea vacanta de vara ( in care by the way, am facut…nimic) si iata cum se apropie si ziua de 1 octombrie ( cunoscuta ca si: “ziua aia in care incepe scoala”). Inainte de asta insa, mai am cate ceva de mentionat…
Ultimele
…zile petrecute acasa, in Bucharest city, au fost marcate de:
– un concert VdV in Club A, alaturi de prietenii Zmonk si Adrian. O noapte in care totul a fost (in sfarsit) electric, in care eu am fost in forma de la inceput pana la sfarsit (daca intelegeti ce vreau sa spun), in care am cazut la pogo (whaaaaaaaat???!!!) si mi-am built camera foto ( dupa 5 ani de zile, mica mea camera a cedat. Nu va faceti griji, i-am facut o inmormatare pe cinste). Pe scurt, o noapte si un concert care m-au facut sa-mi dau seama ca oricat de mult ar evolua lucrurile si oamenii, esenta ramane mereu aceeasi.
– iesiri peste iesiri alaturi de oameni pe care nu am sa ii mai vad o buna bucata de vreme si pe care ii iubesc fara sa vreau.
– stagnare maxima pe la scara si in fata calculatorului alaturi de gandurile mele existentiale.
– si nu in ultimul rand: certuri cu maica’mea. Rectific: certuri intre maica’mea si maica’mea, ca eu nu prea ma certam cu ea.
Primele
…zile in Iasi city au fost destul de memorabile ( bine, nu am facut cine stie ce lucruri interesante, dar a fost fun):
– instalare in noul meu apartment, la 2 scari distanta de cel vechi ( ce pot sa spun, stiu sa le aleg :)) )
– drumuri peste drumuri dintr-o parte in alta a orasului inca din primele secunde in care am ajuns.
– carat bagaje, cumparaturi si cheltuit bani ( daca la asta ma pricep, ce sa-mi fac?)
– multa vorbarie cu fetele ( cel putin cu 2 dintre ele), ca de’ trebuie sa recuperam
– si cel mai important: pierdut vremea pe acasa si obisnuindu-ma cu…intrerupatoarele ( serios acum, asta e cea mai nasoala parte atunci cand te muti: iti ia extrem de mult timp sa inveti de unde se stinge si se aprinde lumina. Asadar, daca ma veti vedea vreodata plina de vanatai sa nu credeti ca m-am angajat BGS. Nu,e doar intrerupatorul care ma bate)
Pentru ca intr-un articol anterior imi doream sa admit ca imi e tare lene sa scriu ce s-a mai intamplat cu viata mea (dar am fost diplomata si am afirmat ca sunt multe de povestit si bla bla bla), acum am sa marturisesc: ma simt la fel de lenesa, dar am facut efortul de a ma reimprieteni cu tastele ( cred ca ne-am certat sau ceva. Cred ca sunt suparate pe mine de cand am varsat cola pe ele….whatever).
Acum? Well, mai am 3 zile in care pot respira. Apoi? Apoi am sa incep din nou cu povestile din facultate, cu oamenii din facultate si cu…facultatea pe scurt. Nu. Glumeam. Nu am sa mai fac asta. Am fost trista si frustrata un an, cine credeti ca mai are forta sa o ia de la capat?C’mooooon….