Datorie

Din când în când (cred că mai des decât ar fi necesar) mă trezesc în…realitate.

Din când în când mă lovesc de propriile oglinzi, înjur şi le întorc spatele: „Iarăşi voi? Iarăşi aici? Iarăşi v-aţi plictisit? Ce ne facem cu…voi?”. Rebeliunea caracteristică şi uitată prin aşternuturile din adolescenţă, începe instant să caute ustensile pentru a sparge fiecare sticlă. De cele mai multe ori găseşte posibilităţi şi inundă interiorul cu bucăţele mici de cioburi. Tot de cele mai multe ori, mă lasă să sângerez pe podea râzând copios. I se pare destul de amuzant să lovească şi să ţopăie apoi prin bălţi de sânge. Adevărul e că pentru o fiinţă de 16 ani, poate fi extrem de amuzant (cred…). După câteva minute de râs isteric, rebeliunea cască şi pleacă. Unde? De ce? Nu mi-a răspuns vreodată la vreo întrebare şi nu m-a băgat în seama mai mult de 10 secunde (din care 5 secunde mereu le-a râs cu poftă).

De aici rămân mereu…singură (nici o noutate). Am început chiar să mă obişnuiesc şi să calculez cu precizie în cât timp am să curăţ sângele şi în câte minute am să reuşesc să îndepărtez ciob cu ciob din fiecare organ în parte. Am început să mă obişnuiesc atât de tare cu durerea încât am devenit propriul clişeu ( acela de care rebeliunea râde copios). De aici măcar am certitudinea că oglinzile momentului au dispărut, cei 16 ani au luat-o la fugă şi tot ce mi-a mai rămas de făcut este să încerc, din nou, să nu cumva să dispar. Din când în când ( cred că mai des decât ar fi necesar) îmi doresc să dispar. Însă, încăpăţânarea moştenită de la rebeliune şi aruncată în ghiozdanul existenţei prezente, mă obligă în repetate rânduri să….fac curat. Ce uită încăpăţânarea este că cioburile se mai pierd prin interior, iar unele răni deschise continuă să sângereze.

De aici, încep să cumpăr pe datorie cutii de plasturi, analgezice şi comprese sterile. De aici, încep să umplu găleţi de apă şi să curăţ o podea a cărui culoare nu va mai fi vreodată alta decât….roşie. De aici, golesc sertarele noptierelor şi îndes haine de schimb – dacă continui să sângerez, măcar să nu se vadă, să nu se ştie, să nu se audă.

Din când în când, o asistentă medicală rămasă fără post la spitalul de stat, mă atacă cu o perfuzie colorată şi îmi şopteşte un „o să fie bine” sau ceva de genul. Atunci, conştiinţa îmi mai joacă un organ la ruletă şi îl pierde. Atunci temperatura interioară e atât de crescută încât rebeliunea se întoarce şi îşi roade unghiile de frică, întrebându-se acelaşi lucru: „Am comis-o rău de data asta?”. De aici, temperatura se sparge, perfuzia se termină şi compresele se schimbă. De aici încăpăţânarea galopează şi închide forţat orice rană rămasă. Fără să întrebe, fără să analizeze, fără drept de apel.

Din când în când (cred că mai des decât ar fi necesar) mă trezesc în…realitate. Îmi schimb bandajele, îmi termin perfuzia, îmi schimb hainele, îmi plătesc datoriile, îi trimit o cutie de bomboane asistentei medicale, îmi acopăr petele de sânge de pe podea, îmi repoziţionez oglinzile şi resigilez locul de joacă.

În ultimul timp însă, am început să sângerez….şi nu se mai dau comprese pe datorie….

Cum a apărut…dorul

Ce e cu el? De unde provine? Cine l-a creat şi de ce l-a creat?

Tind să cred că într-o zi ploioasă de toamnă, vreo entitate pitică, care bătea mingea de zidul din spatele blocului, s-a plictisit atât de tare încât s-a gândit să creeze ceva….mai distractiv. Părinţii sau prietenii nu l-au mai verificat pe acest…să îi spunem, Bob. Practic, Bob a rămas singur o zi întreagă, meşterind idei prin spatele blocului. Şi ce se întâmplă când laşi entităţile mici şi plictisite să meştereasca de unele singure? Tragedii – asta se întâmplă.

În bătăile unei mingi de fotbal dezumflate, murdare şi în tencuiala unui zid gri închis şi zgrunţuros, Bob a realizat că…e singur. Ce avea de făcut? Avea să îşi manifeste cumva această singurătate însă…nu avea nici cea mai vagă idee, cum şi în ce fel. Aşa că a revenit la bătăile mingii însă de fiecare dată mai tare şi mai apăsat. De la singurătate, Bob ajunsese la furie, şi această emoţie o cunoştea mult prea bine pentru că sora lui mai mare avusese grijă să o creeze şi să o facă faimoasa peste tot (femeile astea…). Între două emoţii, Bob a început să lovească mingea unde vedea cu ochii….sau mai bine zis, unde nu vedea cu ochii. O minge, o lovitură, singurătate, furie şi….geamul Doamnei Ciudate De La Parter. Pentru că atunci când nu şti ce e cu tine, victimele colaterale nu întârzie să apară.

Nimeni-nimic şi Bob a început brusc şi dintr-o dată să plângă în hohote (o altă manifestare pe care mama lui o propusese în Parlamentul Emoţiilor şi care fusese aprobată de o droaie de bărbaţi….sensibili. Şi da, iar femeile…). Zgomotele aproape asurzitoare create de plânsul lui Bob (pentru că mama nu îi explicase şi cum să controleze acest…plâns) au făcut-o pe Doamna Ciudată De La Parter să îşi etaleze capotul vişiniu cu flori galbene, în parcarea blocului. Bob a îngheţat şi a început să urle şi mai tare. De ce? Cum? Până la urmă nimeni şi nimic îi făcuse vreun ceva. Nu se ţipa, nu se urla, nu era muştruluit.

Doamna s-a apropiat de el şi i-a înmânat mingea murdară, întrebându-l doar atât: „De ce?”. Pentru o fracţiune de secundă, Bob a îngheţat şi a început a sughiţa.

„Pentru că îmi e….dor să mă joc, cu cineva.”

De atunci, Doamna Ciudată De La Parter a început să îşi viziteze săptămânal copiii. De atunci, sora lui Bob a început să iasă în oraş mai des cu prietenele. De atunci, bunica de la etajul 1 a început să gătească plăcinte cu vişine pentru toţi copiii de pe scară. De atunci mama lui Bob a început să mângâie mai des. Bob a mai avut momente de singurătate, furie şi vinovăţie însă s-a oprit din a mai meşteri vreo emoţie, pentru că dorul îl tot copleşea de fiecare dată.

Nimeni – nimic pentru că nu există. Bob e doar o entitate mică şi fragilă, femeile iar apar cu emoţii distructive, aşa că nu se aprobă.

Dorul nu se aprobă pentru că…doare.

În Parlamentul Emoţiilor şi astăzi se dezbate problema…dorului.

Doar puțin…concret

Concret, de când am migrat din universul A în universul B, mi-am amintit atât de multe lucruri în atât de puţin timp. Mi-am readus aminte ce e cu acest „concret” – mai exact mi-am readus aminte că ar fi necesar să îl folosesc mai des în propoziţii/ întrebări.

Concret, ce vreau? Concret, cu cine? Concret, de ce? Fără fantezii, fără basme, fără benzi desenate sau alte personaje care salvează situaţia. Mi-am readus aminte că am nevoie de un „concret” în viaţă indiferent de multitudinea de scenarii şi de fantezii pe care mintea mi le debitează mai des decât ar fi cazul.

Concret, nu ne mai concentrăm pe….bălării şi….trecem la treabă.

La fel de concret, uşor de zis, greu de făcut sau…vorba românaşului: înecatul ca ţiganul la mal este o practică des întâlnită atât pe străzile comune cât și în universul colorat numit „Andreea”.

Draga mea iubită roşcată, welcome to the real world, sau bine ai revenit în lumea în care te zbaţi de una singură, te plângi tot de una singură, visezi la cai verzi pe pereţi (vorba lui Smiley) şi în care la finalul unie zile tragi aceleaşi concluzii prin care ai mai migrat în trecut. Bine ai venit în lumea în care oamenii te fixează, te dau la o parte sau din contră, se apropie de tine că poate mai gustă vreun parfum exotic pe care să îl îndepărteze la duş, cu uşurinţă. Bine ai venit într-o „acasă” pe care altcineva ţi-a numit-o „acasă” fără să şti, fără voia ta, fără permisiunea ta.

Draga mea iubită, stăm prost.

Mai concret de atât, cu cât încerc să o iau încet şi să îmi dau timp, cu atât altceva de prin interior galopează. Cu cât încerc să caut puţin soare în atât de multă ploaie (+nisip saharian sau ce o fi el), cu atât ceva din mine plânge încontinuu. Însă, nostalgia mi-a umbrit mai mereu existenţa iar întrebările de ieri au devenit mai mereu textele de azi. Concret, despre ce vorbesc?

Acum câteva nopţi, o prietenă mi-a şoptit faptul că fanteziile caracteristice (sau scenarita acută – aşa cum îmi place să o numesc) mi-a „măcelărit” existenţa. Oare? Oare concret, chiar mi-a „măcelărit-o” sau din contră, mi-a mai dat mereu o a doua şansă; o speranţă pentru care….să mă bucur cu adevărat? Oare mai respir datorită ei sau mă înşirui pe un alb, din cauza ei?

Concret, roşcata mea,ce ne facem cu…mine?