Din când în când (cred că mai des decât ar fi necesar) mă trezesc în…realitate.
Din când în când mă lovesc de propriile oglinzi, înjur şi le întorc spatele: „Iarăşi voi? Iarăşi aici? Iarăşi v-aţi plictisit? Ce ne facem cu…voi?”. Rebeliunea caracteristică şi uitată prin aşternuturile din adolescenţă, începe instant să caute ustensile pentru a sparge fiecare sticlă. De cele mai multe ori găseşte posibilităţi şi inundă interiorul cu bucăţele mici de cioburi. Tot de cele mai multe ori, mă lasă să sângerez pe podea râzând copios. I se pare destul de amuzant să lovească şi să ţopăie apoi prin bălţi de sânge. Adevărul e că pentru o fiinţă de 16 ani, poate fi extrem de amuzant (cred…). După câteva minute de râs isteric, rebeliunea cască şi pleacă. Unde? De ce? Nu mi-a răspuns vreodată la vreo întrebare şi nu m-a băgat în seama mai mult de 10 secunde (din care 5 secunde mereu le-a râs cu poftă).
De aici rămân mereu…singură (nici o noutate). Am început chiar să mă obişnuiesc şi să calculez cu precizie în cât timp am să curăţ sângele şi în câte minute am să reuşesc să îndepărtez ciob cu ciob din fiecare organ în parte. Am început să mă obişnuiesc atât de tare cu durerea încât am devenit propriul clişeu ( acela de care rebeliunea râde copios). De aici măcar am certitudinea că oglinzile momentului au dispărut, cei 16 ani au luat-o la fugă şi tot ce mi-a mai rămas de făcut este să încerc, din nou, să nu cumva să dispar. Din când în când ( cred că mai des decât ar fi necesar) îmi doresc să dispar. Însă, încăpăţânarea moştenită de la rebeliune şi aruncată în ghiozdanul existenţei prezente, mă obligă în repetate rânduri să….fac curat. Ce uită încăpăţânarea este că cioburile se mai pierd prin interior, iar unele răni deschise continuă să sângereze.
De aici, încep să cumpăr pe datorie cutii de plasturi, analgezice şi comprese sterile. De aici, încep să umplu găleţi de apă şi să curăţ o podea a cărui culoare nu va mai fi vreodată alta decât….roşie. De aici, golesc sertarele noptierelor şi îndes haine de schimb – dacă continui să sângerez, măcar să nu se vadă, să nu se ştie, să nu se audă.
Din când în când, o asistentă medicală rămasă fără post la spitalul de stat, mă atacă cu o perfuzie colorată şi îmi şopteşte un „o să fie bine” sau ceva de genul. Atunci, conştiinţa îmi mai joacă un organ la ruletă şi îl pierde. Atunci temperatura interioară e atât de crescută încât rebeliunea se întoarce şi îşi roade unghiile de frică, întrebându-se acelaşi lucru: „Am comis-o rău de data asta?”. De aici, temperatura se sparge, perfuzia se termină şi compresele se schimbă. De aici încăpăţânarea galopează şi închide forţat orice rană rămasă. Fără să întrebe, fără să analizeze, fără drept de apel.
Din când în când (cred că mai des decât ar fi necesar) mă trezesc în…realitate. Îmi schimb bandajele, îmi termin perfuzia, îmi schimb hainele, îmi plătesc datoriile, îi trimit o cutie de bomboane asistentei medicale, îmi acopăr petele de sânge de pe podea, îmi repoziţionez oglinzile şi resigilez locul de joacă.
În ultimul timp însă, am început să sângerez….şi nu se mai dau comprese pe datorie….