Reîntâlnire în iarbă

Într-un final de aprilie, într-Un parc de acaSA…

Am uitat când a fost acea ultimă oară când te-am deschis. Se pare că am uitat până să mai şi scriu. Drept dovadă, acum, literele mi se împrăştie murdar pe hârtie iar acest tuș negru mi se pare sumbru şi apăsător. Ar trebui să îmi pese? De obicei îmi pasă; de obicei…
Plâng atunci când mă simt departe. Pentru mine, „departe” înseamnă cu totul altceva. Nu ţine de geografie, de chimie, de biologie sau mai ştiu eu ce. „Departe” ține de un simplu instrument de scris şi o hârtie.
Am crezut că o să mă simt departe aici şi acum. Mă gândeam cu groază la faptul că îmi va fi dor. Ciudat este că te-am găsit printre firele de nisip al bagajului si te-am deschis, te-am redeschis.
Am uitat să mai scriu despre mine preocupată fiind de alţii. Mă trezeam uneori repetându-mi ca alţii, altele sau altceva sunt mai importante decât orice formă de…eu. Stupid. M-am străduit ani să învăţ să scriu frumos, logic, argumentat, parfumat. M-am chinuit de bună voie şi nesilită de nimeni. Cum m-am oprit? Când m-am aruncat şi am învăţat să respir. Da, cam asta am învăţat în ultimul timp: că oamenii nu ştiu să respire şi că metafora traiului în vid este de fapt o realitate. După zbor, totul e atât de verde încât pare că nu se mai termină. Oricât de mulți nori ar apărea, aerul rămâne aer iar sentimentul întâlnirii cu libertatea îmi șoptește că va continua să coexiste cu restul grămăjoarelor de particularităţi neînsemnate.
Am uitat de mine; nu am ştiut să respir…
Cât de banal…

Advertisements

ACASA!!!

Exista un loc pe lumea asta si pentru mine. Loc pe care il numesc de aproape o saptamana: ACASA!
Am scapat de toti, de toate, de Wisconsin Hells, de retarzi, de plans, de depresie, de……TOT!!!
AICI E ACASA. POATE CA SUNA A CLISEU. MAI MUTL CA SIGUR….SI NU MA INTERESEAZA.
AICI….ACUM…SUNT ACASA!
Cum si de ce? Pentru ca…” THIS IS NEW YORK, BABY!”

 

…si ma simt in fiecare zi, ora, minut, secunda cum zice fata asta in melodia de mai jos… ( stupid song but…. I DON’T CARE)  :D:D:D

Intr-o noapte

    Intr-o noapte, mi-am cumparat un bax de bere, am gasit un colt intunecat in fata casei, mi-am luat laptopul, mi-am aprins o tigara, am desfacut cu nonsalanta si cu o durere maxima in cur berea, cu toate ca managerul casei era in fata mea si citez ” nu este voie sa bei dupa ora 9 seara in fata casei” , mi-am pus o muzica si m-am apucat de scris. Ceva ceva tot a iesit (evident, vorbim aici de lucruri triste si depresive ca ceva frumos nu am cum sa scriu) insa, nu am apucat sa termin si nici nu m-am mai straduit intrucat mi-am zis ca e perfect asa cum este si ca subliniaza foarte bine fix ceea ce simt acum. So, here we go again…

Traiesc intr-o lume imaginara. Nu pot si nu cred ca vreau sa devin realista. Sa constientizez anumite lucruri, sa ma indepartez de orice fel de poveste, film sau carte si sa realizez ca viata, oriunde in lumea asta, e un joc pueril in care cel mai puternic, mai egoist si mai…pupincurist castiga.
Traiesc pentru omul sau pentru oamenii din fata mea. Vreau sa stiu ca le pot aduce zambetul pe buze. Ma zbat in stanga si in drepta pentru a-l ajuta pe cel care imi cer un favor, pentru a ajuta…un necunoscut. De ce? Habar nu am. Pur si simplu asa sunt construita.
Fara sa-mi dau seama, am crescut si am dat egoismul la o parte. Am crescut si am invatat sa nu mai mint ( atat de mult, cel putin) si sa nu ma mai gandesc doar la ce vreau EU si numai EU. Sau poate asa am fost dintotdeauna insa nu am avut vreodata ocazia sa experimentez ce imi poate’ pielea, ca sa zic asa.
Si acum sa gasim un vinovat: mama…a.k.a: tanti Dumitra. Poate ca nu arat fizic ca si ea ( de fapt nu am nicio treaba cu ea) insa, per total, sunt EA. Amuzant,nu? Intrucat cine ma cunoaste de ani buni sau cine imi citeste orice pagina de ani de zile, stie cat de mult m-am luptat, am plans si m-am dat cu capul de toti peretii existenti tocmai ca sa nu fiu….EA. De ce? Pentru ca undeva in subconstientul meu exista acea fraza: “ daca o sa ajungi EA, lumea o sa te calce in picioare fara nici un pic de mila”. Imi era si imi este frica.
Se spune ca suferinta face parte din viata. Se spune ca trebuie sa le traiesti pe toate. Insa ce se poate intampla daca nu vrei sa dai piept cu suferinta? Ce se poate intampla daca vrei sa fugi de toate lucrurile urate care exista pe fara acestui Pamant? O sa ti se intample?
Mai pe scurt, cu toata frica care exista in interiorul meu, multumesc tuturor entitatilor existente din acest Univers ca sunt…mama. Intr-adevar, am avut nevoie de ani multi ca sa imi dau seama de acest lucru…insa, stiti cum se spune: mai bine mai tarziu decat niciodata. Si da, poate am avut nevoie de straini ca sa imi dau seama cat de mult conteaza sa ai un exemplu in viata, sa ai  un model, sa ai o adevarata MAMA.

Cresc?

Am nevoie de timp. Am nevoie de cateva minute libere pe zi in care sa ma gandesc la…absolut nimic.
Am nevoie de liniste. Am nevoie de…mine.
America functioneaza ciudat. America nu inseamna “Sex and the city”, nu inseamna “New york, New York”, inseamna….ceva, de care eu nu pot sa-mi dau seama momentan.
Am nevoie de oameni. Mi-e dor de mor de anumiti oameni. Si oricat de mult m-as incapatana si mi-as propune sa nu-mi fie dor si oricat de mult ii ignor cand sunt in preajma lor pentru ca nu am chef de ei sau pentru ca imi spun “pot sa supravietuesc si singura”, nu e chia asa…
Am nevoie de siguranta. Nu pot sa o prind. Aici, nu e nicaieri. Nu apare de vis-à-vis.
Pe scurt: am nevoie de…mine. Iar daca, inapoi acasa, nu aveam nici cea mai vaga idee despre cine sunt, ce vreau si ce dracu’ fac, acum incep sa descopar putin cate putin cine sunt si sa pierd anumite parti din interiorul meu de care, cu siguranta o sa-mi fie dor.
Poate asta inseamna America in cazul meu: descoperirea de sine. Poate asta incearca din rasputeri sa rezolve acest fuckin’ Wisconsin “Hells”. Poate de-aia sunt aici….Insa, pana am sa pun punct si am sa zic: Gata, asta a fost! , am sa mai trec pe hartie unele lucruri despre mine…

 Intr-o dimineata ( singura dimineata libera pe care o am de altfel) , am vazut o prostioara de film, simpatic pe alocuri dar cu actori de exceptie. Aveam chef de o prostioara americana. Care e ideea? Pana la urma, ma mint singura: asta imi doresc si in realitate, o comedie simpatica si americana, numita famile numeroasa cu multe probleme unita de multe….tipuri de dragoste.
Siiii, intrebarea e: oare incep sa cresc in adevaratul sens al cuvantului? Wtf?

In my head

Evident, dupa cum era de asteptat, inspiratia m-a abandonat undeva pe traseul Roma- Chicago sau intr-o dimineata oarecare in timp ce mergeam moarta de somn spre unul din joburi. Asa ca….nimic interesant de scris.
De apreciat este insa faptul ca nu mai sunt in depresie de…muuuult ( wooow ) si ca in acelasi timp am observat ca numai depresia ( mama ei) ma si ajuta sa scriu. Whaaaaaaat? Da. Atunci cand sunt trista si viata e de cacat, atunci literele isi gasesc mai usor loc in pagina de word.
In alta ordine de idei: de ce m-am apucat, acum, dintr-o data, sa ma exprim? Pentru ca am o problema care persista de ceva timp si care ma scoate din minti. Se numeste: muzica.
Daca dimineata si cand mai am ceva timp liber sunt cu castile in urechi si cineva imi urla in creier ( a.k.a: Korn, Limp Bizkit, Metallica, Aerosmith…sau alti prieteni de’ai mei), in timp ce lucrez ascult…radioul. The fuckin’ american radio ( “mai pe romaneste”). Asadar, iata cum de cateva saptamani in creierul meu si-au facut loc lejer versurile stupide ale ultimelor hituri from USA pe care le aud de cel putin 2 sau 3 ori pe zi cum ar fi: Selena Gomez, Demi…aia, Kelly Clarkson super comercializata si Bruno Mars ( cu care nu aveam ceva in mod special pana cand sa nu ii aud aceeasi piesa de 10 ori pe zi), “we will never ever ever ever ever ever ever getting back toghether” adica Taylor Swift care atat stie, si multi altii ale caror nume nu le-am retinut si nici nu-mi doresc ( deja stiu prea multi de genu’).
In concluzie, in ultimele saptamani in interiorul creierului meu rasuna tot felul de melodiute. Iar cand ma mai trezesc fredonand unele din ele nici nu stiu daca sa ma bat sau sa beau o bere si sa-mi pun castile in urechi….Maybe both of them.

Iata cateva exemple, ca sa nu fiu singura traumatizata:

1. Cea mai groaznica si stupida piesa ever care mi-a nenorocit creierii complet

2. Cea mai neascultabila piesa ever

3. Combinatie intre dnb si ” te iubesc” stupid

4. Urlaturi despre atacuri de cord

…etc,etc, etc si nu are rost sa mai caut….

Imi e dor

Inca sunt aici. Inca nu am capitulat si…sper sa nu fac asta prea curand. Ce s-a mai intamplat in ultima vreme? Pai sa vedem…
– dupa ce am schimbat slujbele ca pe sosete, am gasit si eu o oarecare stabilitate si pana acum…e ok.
– bani? Tot nu am. Asa ca traiesc de pe o zi pe alta, gandindu-ma ca poate o sa gasesc niste sute de dolari pe strada pe care sa ii pun si eu la saltea.
– de distrat? Well, mai ies pe ici, pe colo, dar m-am cam plictisit avand in vedere ca in aceasta “mare metropola” sunt 3 baruri in care ma pot duce ( ca doar na, nu am sa ma duc la bumti-bumti).
– altceva? A, da: astazi am realizat ca….nu mai pot. Imi este ingrozitor de dor de….viata. Imi lipsesc festivalurile, concertele, rockerii, pogo, petrecerile pana la 7 dimineata, Vita de Vie ( in primul si primul rand imi este ingrozitor de dor de ei) si…concertele.
Am nevoie de anumite lucruri, de anumite evenimente, de o anumita muzica si de o anumita stare de spirit ca de aer. Pentru mine asta inseamna oxigen. Imi e dor si nu ma pot abtine. Nu pot ignora toate aceste dorinte cu care ma trezesc in fiecare dimineata si ma culc in fiecare seara. Imi e dor si de anumiti oameni ( unii imi lipsesc atat de mult incat imi vine sa urlu. Ma rog, cateodata chiar asta fac).
Care era vorba aia? Ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ? Ei bine, da. Si iata cum ma regasesc din nou intr-o groapa si cum ma gandesc uneori ca….vreau acasa!?

…si piesa asta m-a rascolit si mai rau.

Stop!

Dupa o luna de dat cu capul de pereti, de injurat, de plans cat n-am plans toata viata, de urlat si de zis ” ma duc acasa cu toate ca nu vreau acasa”, intr-o zi oarecare am zis STOP! Nu stiu cum a venit, nu stiu de unde a venit, cert e ca am reusit….cumva.
E ingrozitor de greu sa ai 5 ani, sa te atasezi de orice si de oricine ( da’, asta sunt eu) si sa traiesti intr-o lume…cruda. Ce e si mai greu? Sa vezi cum unii pleaca din viata ta cand abia ai apucat sa faci cunostinta cu ei, sa observi cum altii apar si sa iti dai seama ca….nu tot ce zboara se mananca.
Dar….STOP!
Am schimbat macazul, am schimbat slujba, am inceput sa zic NU si…am mai descoperit niste muzica absolut BESTIALA care a ajuns la mine prin intermediul unor oameni la fel de BESTIALI ( I hate them and…miss them 😀 )

P.S: In termeni muzicali vorbind, rockul nostru de acasa este cu 20 de ani in urma rockului lor, de aici. Si da, le dau dreptate.