Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap

Scarabei

Din când în când mai uit. E firesc. E normal. Se întâmplă. Universul însă are un mod aparte de a-mi aminti în momentele de amnezie, ce am uitat şi de ce am uitat. De ce uit mereu motivul pentru care urăsc, detest şi îmi e silă de acest loc în care momentan…trăiesc (sau măcar încerc să supravieţuiesc)?

Oamenii aceia pe care i-aş tortura, cărora le-aş scoate ochii cu linguriţa, le-aş tăia limba şi apoi i-aş mumifica de vii, am să îi numesc de data aceasta: scarabei – gândacii negri şi urâţi care se hrănesc cu excremente şi care uneori sunt atât de agresivi încât îţi vine să îi omori.
Scarabeii umani sunt peste tot. Se urcă pe tine, te torturează, te agresează. În fiecare zi îmi doresc să îi omor, însă sunt atât de mulţi încât ajung să mă simt neputincioasă.

Scarabeii umani de România, mai precis cei de Bucureşti, sunt însă o specie aparte. Sunt gândacii care se aşează pe tine, te ciupesc, te ating, te muşcă. Îi dai la o parte, pleacă şi se întorc cu încă 10 tovarăşi. Nu renunţă. Dacă un scarabeu român îşi propune să ţi se urce în cap, să te facă să te zbaţi şi să înjuri pe stradă la 11 noaptea, îşi duce planul la bun sfârşit. De ce? Nu poţi şi nu pot să mă întreb de ce un scarabeu român ar face aşa ceva. Ei nu gândesc: nu au creier, nu pot vorbi coerent, nu au păreri. Până la urmă sunt nişte gândaci: acţionează şi reacţionează fix după cum bate vântul.
Ciudat este cum aceste insecte câştigă mereu luptă. Populaţia este mult prea speriată şi mult prea lașă pentru a le face faţă. Într-o manieră tristă şi patetică aş putea trage următoarea concluzie: fiinţei umane îi e frică de o insectă.

Uit că urăsc acest loc din cauza scarabeilor români. Uit cât de scârboşi sunt ei. Uit că visez să plec de când m-am născut şi din cauza lor. Uneori uit că aceste insecte există. Nu contest faptul că scarabei sunt peste tot în diferite forme, culori şi purtând măşti. Am mai întâlnit câţiva şi prin alte părţi ale lumii. Cu toate acestea, aici sunt cei mai josnici, oribili, nesimțiți etc etc etc.

Azi-noapte mă gândeam să trag nişte sfori şi să îmi cumpăr un pistol (în cel mai rău caz, am să rămân la statutul de purtătoare de briceag). Ce crimă mi se va reproşa? Că am omorât…un gândac? Că am scăpat această ţară de o insectă infectă?
Câţi ani de puşcărie poţi să faci pentru că ai ucis cu sânge rece un scarabeu?

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Uncategorized

Eu stiu mai bine -intre o bere si gandul “imi pasa mult prea mult”-

Multi dintre noi ne-am obisnuit asa: sa ne intoarcem in stanga, in dreapta, inainte sau inapoi si sa ne dam cu parerea. Bineinteles, acesta este un exercitiu cat se poate de normal si de firesc, o “moda” care poate fi gasita oriunde in aceasta lume sub toate formele ei posibile.

Dupa ce bunica, mama, tata, restul rudelor “te ghideaza” in viata, urmeaza prietenii, profesorii, vecinii de ps scara si lista se poate lungi pana la oamenii necunoscuti de pe strada. “Eu stiu mai bine/ Iti zic eu ca asa e/ Aoleo, de ce faci asta? Cea mai mare greseala/ Vei regret alegerea” etc etc etc. La un moment dat te trezesti, tragi linie si concluzionezi: “chiar toata lumea stie mai bine ce e bine pentru mine?”. Urmeaza perioada de revolta acuta, perioada in care chiar iei cele mai proaste decizii. Apoi te linistesti din nou, te apuci sa faci ceva cu viata ta si speri sa nu mai auzi vreodata vorbele conexe expresiei “eu stiu mai bine”. Fail. Vorbele continua. Orice ai incerca sa faci, auzi din departare cum mai apare cate unul sa isi dea cu parerea: sunt acei oameni care iti spun ca locul X nu e bun pentru tine, ca statiunea Z este foarte scumpa sau ca masina Y e mult prea de fitze pentru sarmanul tau buget. Aceia care se uita hlizindu-se la tine si te intreba “auzi, dar tu nu poti sa urmezi o cale? Te apuci de iginerie si acolo ramai. Nu mai experimentezi, ca pe urma ce o sa faci?”.
Pe de alta parte mai sunt unii care te lauda: aia care iti spun ca e bine sa faci cat mai multe, dar ca tu faci prea multe. Aia care se dau maturi la 20 de ani pentru ca numai ei au trecut prin necazuri pe care tu nu le vei intelege vreodata. Aia in care cauti sprijin si te calca si mai rau pe nervi. Aia care fac…nimic dar care mereu “stiu ei mai bine”.

Ma gandeam azi la miile de inceputuri si de sfarsituri. Ma mai gandeam si la vechea mea zicala din adolescenta “traieste clipa”. Ma gandeam la pariristi, la vloggeri, la copii sclifositi, la minciuni, la vorbe goale, la formatori de opinie. Sincer, ma mai gandeam la bani, la cat de mult ne strofocam cu totii pentru niste hartii dar urlam in gura mare ca “banii nu aduc fericirea si alte blab la-uri”. Ha, ca sa vezi, si eu “stiu mai bine”.

Posted in Tot ce imi mai trece prin cap, Uncategorized

Oameni=scoici

Nu mai avem oameni.
A observat cineva? Dimineta, cand va imbracati sa plecati la munca, la scoala, la cafea – oriunde va ducetui voi astia putini care mai sunteti- nu ati observat ca sunteti singuri?
Din acest simplu motiv, nu mai avem cuvinte, emotii, muzica, poezie, chiar si proza. Nu mai avem filme, placeri, dureri etc etc. Pentru ca intr-o zi oarecare oamenii au inceput sa dispara unul cate unul (si nu doar in acest oras, ci in toata lumea), toate celelalte creatii umane s-au stins si ele din viata putin cate putin.
Nu mai avem muncitori calificati sau necalificati. Nu mai avem adolescenti rebeli sau tineri visatori.

Avem traineri, formatori de opinie, psihologi de toate natile posibile, public speakeri, politicieni aparuti dupa roua diminetii, mediatori, manageri sau formatori in maganement etc. Avem o plaja plina ochi cu scoici ale fericirii. Toate aceste scoici te fac mai fericit, iti schimba viata, te transforma in ceea ce sunt si ei. Intrebarea este: ce sunt ei de fapt? Entitati cu doua fete: un invelis stralucitor, colorat si un interior mat si aspru la atingere.
Daca nu mai avem oameni, nu mai avem drepturi, nu mai avem libertati. Pe plaja nu poti fi altceva decat o scoica. Mai mult, nu ai cum sa vrei sa iti doresti altceva pentru ca numai scoicile sunt fericite si tu dupa asta tanjesti, dupa mama ei de fericire care nu are vreo definitie de tip matematic. Asadar aceasta fericire este un fluturas zburdalnic care nu cred sa se fi asezat el vreodata pe vreo scoica si sa ii fi soptit acesteia un “pana cand moartea ne va desparti”. Fluturii nu stau locului iar scoicile nu pot alerga dupa ei.
Nu mai avem oameni, avem scoici care spera la fluturi.

Dincolo de toate acestea, din cand in cand se mai zareste pe trotuare cate un om nefericit dar sincer, un om deloc iprocrit si simplu care intra in restaurante si isi cere oamenii inapoi:
“Nu va suparati, as dori si eu o supa de scoici si o portie de scoici in sos de vin.”

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Cum supravietuiesc la scoala.., Tot ce imi mai trece prin cap, Unde ma regasesc...

Stand by

Rar. Pe o scară de la 1 la 10 aş putea spune că mă întâlnesc cu aceste momente cel mult de două ori pe an. Tânjesc după ele 365 de zile, 24 din 24. Atunci când dau peste mine însă…nu ştiu ce să fac: cum să mă comport cu ele, cum să mă comport cu…mine.
Momente de stand by. Sunt acele momente când ai terminat tot ce aveai de făcut,ai bifat toate căsuţele, te-ai şi odihnit, ai reuşit să faci inclusiv curat în încăperea/apartamentul/casa în care locuieşti, ai reuşit chiar să ieşi şi în societate măcar timp de 10 minute şi nu îţi mai rămâne altceva de făcut decât să…aştepţi. Aştepţi un feedback la ce ai făcut până acum ca să ai şi tu o ocupaţie viitoare, aştepţi o critică, aştepţi un răspuns, aştepţi măcar să nu mai plouă afară, aştepţi o rază de soare. Recunosc, pe cât de dragi îmi sunt momentele, zilele sau orele de stand by, pe atât de groază îmi este de ele. În aceste momente încep să…gândesc (mai mult decât e cazul). Iar de aici, lucrurile încep să o ia razna. Scenarita acută de care sufăr îşi face de cap în fiecare microsecundă construind povești fantastice, cele mai multe cu tentă de filme horror. Mai explicit, în cazul meu acest stand by vine la pachet cu un carton de creioane colorate dar fără vreo hârtie. Pentru că trebuie să colorez (altfel mă urc pe pereţi, la propriu), încep să trasez dungi multicolore peste o realitate sumbră şi un posibil viitor sumbru ( că aşa sunt eu: optimistă).
Ce poţi să construieşti în realitatea banală? Simplu: două tipuri de scenarii referitoare la feedback: unul pozitiv ( hurray!), altul negativ ( să îmi bag….trebuie să o iau de la capăt. Panică!). Apoi mai am varianta în care îmi desenez cifra 1 urmată de multe zerouri pentru contul bancar. Bineînţeles, există şi varianta în care banca dă faliment şi fuge în lume cu banii mei. Mai pot să desenez un soare, multă căldură, o apă cristalină , un şezlong şi o ladă de bere care se autorefillează. Dacă mă plictisesc rău de tot sau dacă e prea cald, pot să trasez câteva dungi albe şi negre pentru construcţia unui baldachin şi unei camera de hotel luxoase undeva în…Cuba. Varianta cu muntele, apa de izvor, iarba şi căprioarele nu o am: prea mult de desenat, mi se termină creioanele, la munte e frig şi vara aşa că să o lăsăm baltă. Cel mai bun desen pe care de obicei îl poziţionez pe tavanul încăperii este bineînţeles, superficialul şi insipidul intro de film american ( da, sunt şi superficială şi materialistă printre altele): super apartamentul acelui zgârie nori din Upper West Side (cum te uiţi pe harta Manhattan-ului, dai de Central Park şi e un colţ undeva în dreapta sus. Pe acolo e clădirea), imaculatele aşternuturi din dormitorul luminos, plus one ăla care te trage înapoi în pat de dimineaţă, outfit-ul modest Gucci, Calvin Klein sau ceva, portarul care îţi deschide uşa, limuzina neagră care te aşteaptă în faţa clădirii, Iphone-ul ( desenez de obicei unul foarte mare că seria 10 sau 11 probabil va fi cât un monitor) care te notifică despre ultimele contracte încheiate şi ochelarii de soare (la fel de modeşti ca şi stilul tău de viaţă) care îţi mai oferă 10 minute de somn până să ajungi la birou. Aş putea să continuui să desenez şi biroul şi job-ul în sine, doar ca videoclipul ăsta matinal mă fascinează atât de tare încât mă opresc ore întregi asupra detaliilor ( chiar şi filtrul de cafea din bucătăria super luxoasă a apartamentului super luxos, are un zgomot aparte atunci când porneşte, de ce să nu stau puţin să aud cum face el cafea în acea dimineaţă). Da, acest intro este desenul meu preferat; şi pot să trăiesc alături de el ore întregi.
Momentele de stand by au şi ele partea lor tragica bineînţeles. Culorile întunecate desenează de obicei viitorul – aşa devine el sumbru. Este acel viitor în care mă trezesc în noroiul şanţului, accidentată de vreo căruţă, pe patul de moarte sau, în cel mai bun caz, la cimitir. Şi da, e cel mai bun caz cimitirul pentru că în acel loc nu poţi desena foarte multe în afară de ploaie, oameni care plâng, copaci şi o piatră funerară pe care nu prea se înţelege ce scrie. Dacă rămân la povestea cu şanţul sau spitalul, aici lucrurile sunt mult mai diversificate: ce culoare are noroiul? Ce culoare avea căruţa care m-a accidentat? Câţi cai avea? Mă aflu într-un sat sau în grădina spitalului 9? Având în vedere că sunt atât de multe variabile, nu prea mă pot hotărâ ce culori să folosesc, aşa că mă panichez şi deschid brusc ochii fix în pachetul de ţigări de pe masă.
Mai fumez o ţigară, mai joc un candy crush, mă mai trezesc în apartamentul superficial, mai beau o gură de cafea, mai butonez tehnologia şi mai revin uneori la listă. Care listă? Stand by vine la pachet şi cu lista mea de bile albe şi negre. Pentru că am timp, încep să adaug pe lista oameni care merită bile albe şi oameni care merită bile negre. Dacă ajung în punctul în care tai pe cineva de pe listă, e de rău – trebuie să încep apoi să îi desenez moartea sau felul chinuit în care moare sărmanul/a. Cel puţin mă linişteşte gândul că tai rar pe cineva de pe listă.
Mai ascult o muzică, mai văd un film, mai citesc câte ceva, mă mai urc dimineaţa în limuzina luxoasă din faţa clădirii superficiale şi…mai trece o zi de stand by. Adorm în aceleaşi coşmaruri: dacă feedback-ul e negativ, am belit-o; şi mă trezesc în…aşternuturile de la Ikea din încăperea plină de “zorzoane” încercând să nu privesc în ochi văcuţa de pluș care nu doreşte să mă dezlipesc de ea.
Cam din aceste…cauze, mă chinui să rămân mereu ocupată!

Posted in America "city", Feelings, Unde ma regasesc...

Reîntâlnire în iarbă

Într-un final de aprilie, într-Un parc de acaSA…

Am uitat când a fost acea ultimă oară când te-am deschis. Se pare că am uitat până să mai şi scriu. Drept dovadă, acum, literele mi se împrăştie murdar pe hârtie iar acest tuș negru mi se pare sumbru şi apăsător. Ar trebui să îmi pese? De obicei îmi pasă; de obicei…
Plâng atunci când mă simt departe. Pentru mine, „departe” înseamnă cu totul altceva. Nu ţine de geografie, de chimie, de biologie sau mai ştiu eu ce. „Departe” ține de un simplu instrument de scris şi o hârtie.
Am crezut că o să mă simt departe aici şi acum. Mă gândeam cu groază la faptul că îmi va fi dor. Ciudat este că te-am găsit printre firele de nisip al bagajului si te-am deschis, te-am redeschis.
Am uitat să mai scriu despre mine preocupată fiind de alţii. Mă trezeam uneori repetându-mi ca alţii, altele sau altceva sunt mai importante decât orice formă de…eu. Stupid. M-am străduit ani să învăţ să scriu frumos, logic, argumentat, parfumat. M-am chinuit de bună voie şi nesilită de nimeni. Cum m-am oprit? Când m-am aruncat şi am învăţat să respir. Da, cam asta am învăţat în ultimul timp: că oamenii nu ştiu să respire şi că metafora traiului în vid este de fapt o realitate. După zbor, totul e atât de verde încât pare că nu se mai termină. Oricât de mulți nori ar apărea, aerul rămâne aer iar sentimentul întâlnirii cu libertatea îmi șoptește că va continua să coexiste cu restul grămăjoarelor de particularităţi neînsemnate.
Am uitat de mine; nu am ştiut să respir…
Cât de banal…

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap, Uncategorized

Despre sufocarea creierului

M-am nascut sufocata. Nu, nu am avut vreun cordon ombilical infasurat in jurul gatului, nu am avut probleme cu plamanii.Din punct de vedere medical am fost mai sanatoasa la nastere decat oricine (cred). Am inceput sa ma sufoc pe…parcurs.
Prima amintire pe care o am cu senzatia de sufocare se contureaza in jurul unei varste fragede – 3 sau 4 ani. Imi aduc aminte cu precizie cum am avut senzatia ca ma sufocam in somn. Atunci am deschis ochii, am privit tavanul si m-am intrebat firescul “ce dracu’ se intampla? Ajutor?”. Dupa ce m-am salvat de una singura de aceasta experienta, au urmat altele si altele si altele. Desigur, am trait si o buna bucata de timp departe de aceasta senzatie. In acele vremuri am crezut ca…s-a terminat si mi-am zis “gata, au fost cateva exceptii, de acum nu am sa ma mai sufoc!”. Gresit. O data cu trecerea timpului am observant ca sufocarea a luat alta forma; nu ma mai sufocam fizic, ci…organic. Stiu, suna ciudat, insa nu am gasit alt cuvant pentru sufocarea proprie a creierului.
In momentele de stres acut, in momentele in care luminita de la capatul tunelului a fost stinsa de vreun adolescent rebel care se plimba in miez de noapte, in clipele in care negrul este culoarea dominant iar pata aceea mica de alb nu are sanse de supravietuire oricat de mult as incerca sa trag de ea, in interiorul scalpului, creierul incepe sa pulseze si sa se miste haotic – parca ar vrea sa iasa afara si sa o ia la sanatoasa- strigand “Ce dracu’ se intampla? Ajutor! + Nu mai pot, nu mai vreau…” si de aici urmeaza un sir intreg de expresii care incep cu NU. Aceasta sufocare are loc atunci cand celelalte organe pe care le posed m-au parasit de mult: inima e mai rece si mai tare decat orice sloi de gheata, de piatra, de ce o fi el; ficatul a obosit,s-a culcat si nu mai are chef sa se trezeasca; plamanii ar mai ofta insa nu mai au cum iar stomacul zace la terapie intensiva cu interzicerea externarii. Creierul nu mai are la cine sa apeleze – pana si chakrele acelea care se ocupa cu sufletul, emotiile, chestiile imateriale – au plecat intr-o vacanta de lux in Seychelles ( ca acolo pleaca toata lumea de cativa ani incoace). Creierul a ramas singur si se sufoca.
In momentele negre, cand simt cum singurul organ care a mai ramas alaturi de mine isi da duhul, imi aduc aminte de acea senzatie fizica de sufocare. Imi mai aduc aminte si cum face pestele atunci cand zace pe uscat sau cum se manifesta natura atunci cand ceva nu ii convine. As putea face mii de comparatii insa nu ar ajuta, nu ar mai ajuta.
Concluzionez ca m-am nascut sufocata. Ce alta explicatie as putea avea daca pana si propriul creier a ajuns sa urle, parasit fiind de fratii si surorile lui?Da, din punct de vedere medical m-am nascut foarte sanatoasa dar medicii nu au privit si in interior. Nu s-a uitat cineva sa vada daca nu cumva am gena unei boli incurabile ( pana la urma, daca orice a devenit boala in ziua de azi, sufocarea de ce nu ar fi? ).
Creierul nu are insa o voce materiala. Nu poate fi auzit cand cere ajutor. Mai mult decat atat, el a invatat o lectie importanta cand m-a privit salvandu-ma dintr-o situatie asemanatoare cu ani in urma: “daca asta mica a putut sa se salveze, si eu ma voi salva de unul singur.Mereu!”. Ironia asta este: el cere ajutor insa nu vrea sa fie salvat. Asadar de astazi am hotarat sa imi ajut creierul, dar pentru ca nu vreau sa il expun, am sa fac apel doar la fratii si surorile lui, macar ele sa se concentreze putin si sa arunce o privire asupra zbuciumului. Pana la urma, in spital sau in Seychelles, nu e mai bine decat…acasa. Ajutor?

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap, Unde ma regasesc...

Taramul povestilor de groaza

Ma tot ratacesc pe aici. In ultima vrme, sunt constienta ca ar trebui sa ma ratacesc prin paginile altor lucrari. Sa termin ce am inceput sau sa corectez ceea ce am facut pana…acum. Nu pot. Imi zboara gandurile si mi se topesc ideile precum inghetata aceea de vanilie in verile toride. Imi caut si imi tot gasesc explicatii: e de la febra, e din cauza strazii, e din cauza vremii, e din cauza…furiei. Aici ma opresc. Ca de fiecare data ma opresc la furie. Ma uit la ea si realizez ca ne cunoastem de atat de mult timp incat am ajuns in punctul in care ne devoram una pe alta. Eu ma hranesc din ea atunci cand nu o pot exprima. O savurez dimineata, pranz si seara. Ea? Ma doboara. Suge din mine precum un vampir insetat de secole si ma leaga cu lanturi de incompetenta. Ma transforma fix in obiectul care reinvie relatia eu-furie. Si asa devin rece, sfidatoare, aroganta, serioasa, putin…nebuna.
Imi tot repet si ii tot repet faptul ca nu putem functiona…asa. Mai am lucruri de facut, mai am lucruri de terminat, mai am si o alta viata – in care trebuie sa traiesc si in care trebuie sa fac fata. Nu ii pasa si continua sa ma doboare putin cate putin.
Paranoia isi face si ea simtita prezenta. Imi sopteste suav ca temperatura corpului va creste, capul va incepe sa ma doara iar urletele vor iesi din mine prin intermediul unui manifest al bolii. Daca furia ma suge, paranoia ma imbolnaveste grav. Incompetenta isi trage un scaun la aceasta masa si rade…de noi toate.
Nu gasesc praful magic. In adolescenta pastram sute de pliculete de praf pentru aceste momente. Cand simteam cum furia se apropie, cumva…o descarcam si ma descarcam. Paranoia renunta sa mai intervina, iar incompetenta privea suprata cum si-a mai ratat o sansa. Alt aspect pe care il tot iau in calcul: in adolescenta eram putin mai inteligenta. Ironic nu? Poate ca nu aveam atatea experiente, poate ca ma speriau mai multe lucruri, poate ca nu aveam curaj insa in toate aceste minusuri stiam mereu cum sa fac rost de praf magic si cum sa il folosesc.
Frica se instaleaza foarte comod atunci cand ai impresia ca in sfarsit detii controlul. Cu cat incerc sa controlez mai mult lucrurile, cu atat controlez…nimic. Cu cat incerc sa ma stabilizez, cu atat mi-o iau peste ochi. Din nou: cata ironie
Ma tot ratacesc pe aici…de mult. Dupa furie, paranoia si incompetenta apare…compulsia. Tot ceea ce incerc sa fac se transforma in acea iarba a raului. De aici? De aici imi dau seama ca am revenit pe taramul povestilor de groaza. Un taram non-colorat in care exista numai personaje negative. Si incep din nou sa dau din picioare, sa transpir, sa urlu si sa imi doresc sa ma trezesc…