Feelings, Tot ce imi mai trece prin cap, Unde ma regasesc...

Culese din zile

Mi-am dorit mereu fraţi sau surori. Mi-am dorit un “sistem” de siguranţă. Mă gândeam că dacă aş fi avut un frate sau vreo soră, indiferent de situaţie, el sau ea ar fi fost mereu acolo. Pentru totdeauna. Acolo, într-un aproape de mine.
Nu am avut nici fraţi, nici surori şi într-un fel, m-am învinovăţit pentru faptul că sunt singură, că am apărut singură şi că nu pot face ceva anume pentru a schimba acest lucru.
Am crescut, şi în timp, inconştient, am încercat să îmi transform prietenii în “sistemul” de siguranţă. Însă, prietenii rămân prieteni, colegii rămân colegi, cunoştinţele sunt doar cunoştinţe şi nimeni şi nimic avea vreodată să cuprindă întregul personal. Din neputinţa de a da naştere unui frate sau unei surori, m-am înfuriat pe mine, m-am supărat pe propriile creaţii artificiale şi am început să….dau la o parte. Am mers pe premisa: o dată singură, mereu singură – orice aş face, oamenii mă vor dezamăgi, “sistemul creat artificial” va avea mereu defectele lui.
Am dat la o parte oamenii cu agresivitate invocând mereu acelaşi motiv: nu erau ce trebuia, nu erau aşa cum îmi doream. Reţeta dădea mereu greş.
Mi-am dorit mereu un suport familial. În scindarea dintre două lumi în care încercăm să fac faţă, îmi doream pe cineva cu mine, acolo, să respire acelaşi aer şi să înţeleagă aceleaşi lucruri. Adevărat, nici fraţii sau surorile, nu seamănă între ei, nu gândesc la fel, nu se comportă la fel, nu au aceleaşi valori. Însă, nu era vorba despre asta. Era vorba despre un “sistem” din interior. O siguranţă pe care, oricât de mult m-aş fi străduit, nu aveam cum să mi-o creez în exterior.
Am galopat prin lume încercând să repar lucruri. Am auzit de curând faptul că poate asta ar fi esenţa naturii umane: să repare…orice. Am reparat mereu materialul, crezând că o dată cu el se va repara mai mult de atât. Voi reuşi să repar dorinţa de “sistem” dinăuntrul meu.
Mi-am dorit mereu filmul American siropos, povestea cu familia. Mi-am dorit mereu o singură poveste, nu două, nu trei, ci una singură. Un complex de personaje care să facă parte din acelaşi peisaj. Un complex care să conştientizeze că face parte dintr-un “sistem” de siguranţă.
Superficialitatea oamenilor din jur, superficialitate pe care încerc să “o repar” de când mă ştiu, a împiedicat şi a dat voie imperfecţiunii să se manifeste brutal. Problema nu e că oamenii nu sunt perfecţi, nici nu au cum, nici nu îmi doresc asta. Problema e că, ne căutăm cu toţii un sistem de siguranţă. Cerem şi luăm forţat de la celălalt, ceea ce nu am avut în copilărie, ceea ce ne-am dorit să creăm şi nu am reuşit, ceea ce am încercat să reparăm şi s-a stricat.

Advertisements
Ireal, Tot ce imi mai trece prin cap, Uncategorized

Grădina cu pitici

Aparent, la început de 2019, orizontul nu se prezintă foarte misterios. Aş putea spune că este destul de plictisitor – plictisitor în sensul în care nu mai prezintă drame, isterii, anxietăţi, dureri.Plictisitor în propria viziune. Caut în disperarea specifică o apăsare, un thriller de Hollywood sau măcar o dramă englezească. Încă nu se zăreşte mare lucru aşa că mai caut, mai aştept, poate-poate cândva o să mai apară ceva care să mă întoarcă pe dos, să mă mănânce, să mă scarpin şi apoi să îmi dau din nou viaţa peste cap. Sentimentele de ură au început să fie amortizate de comun şi se menţin în viaţă doar sentimental de răzbunare, de a face dreptate, de a salva nişte oameni pentru că mi-am asumat de la 3 ani rolul de Catwoman.

La început de 2019, tărâmul meu cu pitici e liniştit. Piticul mama şi piticul tata se trezesc la aceeaşi oră matinală, se uită pe fereastră şi se simt dezamăgiţi când privesc liniştea din grădină. Piticul tata mai bea o cafea amestecată cu puţin lichior, mai citeşte presa, îşi mai schimbă locul (se mută încet de pe fotoliul din sufragerie, pe fotoliul din bucătărie). În unele zile, mai deschide uşa căsuţei de pitic, inspiră o gură de aer proaspăt, închide ochii şi aşteaptă un semn de…gălăgie. Nimic la orizont. În tot acest timp, piticul mamă găteşte – în fiecare zi face altceva de mâncare – de ce? Pentru că e linişte. Dis-de-dimineaţă piticul mamă începe să mestece în vreo oală. Atâta se mai aude în căsuţa piticilor părinţi: zgomotul lingurii care atinge marginile cratiţei cu mâncare.
Uneori, piticul tată se supără. Se ridică bolborosind de pe fotoliu, iese din casă supărat şi bate la uşa vecinului. Piticul vecin nu deschide, este mult prea absorbit de tehnologia modernă, de smartphone-ul primit cadou de la unul din nepoţii pitici care locuieşte în grădina de dincolo. Piticul vecin butonează social media zi şi noapte. De cele mai multe ori, se trezeşte în miez de noapte să mai intre puţin pe Facebook sau să mai râdă la pozele de pe Instagram. Are o ocupaţie.
Din casa majoretelor pitice nu se mai aude vreun zgomot. De nenumărate ori, piticul tată apărea la uşa lor cu reclamaţia “mai încet cu muzica”. Acum, e linişte. Majoretele pitice îşi fac în fiecare zi manichiura, pedichiură, se machiază, se demachiază – au o rutină zilnică. Casetofonul încă mai merge în surdină, însă nu se mai dansează.
Până şi piticul vesel e trist. În dimineţile cu soare, mai iese în grădină, mai atinge un pomișor îngheţat, râde de el şi apoi se întoarce fuga- fuga în casă. Globuleţele piticeşti de Crăciun încă mai sunt agăţate de veranda casei lui, însă s-au decolorat şi nu mai prezintă interes pentru veselia caracteristică a omuleţului.
Până şi piticul om de afaceri e trist. Nu mai are ocupaţie aşa că stă toată ziua şi îşi numără banii. A dezvoltat un comportament obsesiv compulsiv şi are impresia că în fiecare zi banii se împuţinează. Îşi mai deschide servieta cu documente, mai citeşte unele informaţii cu nostalgie şi speră că a doua zi să plece în multinaţionala lui. Însă nu poate pleca, pentru că în tărâmul cu pitici se întâmplă…nimic.
Toţi cetăţenii pitici privesc în fiecare zi la grădina lor. Unii dintre ei se uită cu tristeţe la soarta piticului grădinar care a rămas să doarmă în grădină. Fie frig, zăpadă, ploaie, gheaţă, piticul grădinar e acolo, în grădina lui…tristă. Stă sub umbra unui corcoduş şi se îmbată cu adierea vântului. Plânge, râde, dansează, cânta, aşteaptă şi el să se întâmple ceva, să îşi vadă grădina verde. Dar în grădină, e linişte.
Piticul muzician nu mai cânta, e obosit şi doarme tot timpul. Piticul pictor şi-a aruncat toate desenele pe fereastră iar acestea zac acum în faţa casei părăsite. Piticul supărat…e supărat în continuare. Piticii de armată nu mai mărşăluiesc prin grădină. Piticii sportivi şi-au aruncat adidaşii. Piticul bucătar coace numai plăcinte în fiecare dimineaţă şi le aşează pe verandă în fiecare seară. Chiar şi animăluţele pitice stau în căsuţele lor și mai scot din când în când nişte zgomote de plictiseală acută.
Piticul tată se întoarce în casă, trânteşte uşa şi îi şopteşte aceleaşi cuvinte piticei mamă “nu mai mesteca în oala aia, nu auzi că deranjezi liniştea?”.

La început de 2019, tărâmul piticilor e liniştit şi e atât de mult nimic încât a început să deranjeze, să doară, să urle. La orizont nu se zăreşte mare lucru; nici măcar un pitic nebun care să mai înveselească atmosfera.

Feelings, Tot ce imi mai trece prin cap, Unde ma regasesc...

Cumva

Schimb.
Mă schimb.
A venit din nou ziua aia în care mă simt…cumva. Ştiu că la trecerea spre 2018 aveam atâtea amintiri frumoase strânse din anul precedent, încât nu ştiam pe care să o etalez întâi şi întâi pe această pagină de hârtie. Ştiu că acel „sentiment cumva” de anul trecut era presărat cu arome de linişte şi picături de pace. Ştiu că acum nu este acelaşi sentiment şi mai ştiu că nu pot să îi ataşez vreo caracteristică. Din cauza acestui necunoscut care zace în interior şi mă mestecă de luni de zile, am ajuns a mia oară în existenţa asta la binecunoscuta schimbare; însă de data asta schimbarea va presupune întoarcere: întoarcere la mine.

Am minţit. Ştiu de fapt care sunt caracteristicile „sentimentului cumva”. Ştiu de fapt cum mă simt, şi cum nu vreau să mă mai simt. Ştiu de fapt că pe 31.12.2018 mă simt tristă, singură, ruşinată de tot ceea ce am însemnat în 2018, neputincioasă, mică şi… îngrozitor de tristă. Aş dona cantităţi fizice de organe din interiorul meu ca să schimb totul – totul începând cu ziua de 1 ianuarie 2018- însă tot ce îmi rămâne de făcut este să „victimizez” (aşa cum obişnuieşte să îmi tot repete cineva). Da, în ceea ce priveşte trecutul pe care nu îl mai pot schimba, cam asta ar fi de făcut: să te plângi. În ceea ce priveşte viitorul de mâine (indiferent de zi sau de an) îmi rămâne să sper şi să fac lucrurile altfel.

Ştiu de fapt cum mă simt, unde am greşit şi cum nu vreau să mai fiu, începând de…acum.
Ştiu că sunt personajul principal în povestea mea şi că ar fi cazul, după 26 de ani, să îmi iau acest rol în serios (măcar pe jumătate pentru început) şi să nu îi mai las pe alţii să îl joace pentru mine.
Ştiu că am devenit ceva ce nu sunt, nu am fost şi nu voi fi. Ştiu că pot să mă întorc la mine şi să nu mă mai găsesc vreodată într-un acest „cumva”.

3….2….1….

Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap, Uncategorized

Într-o Infantilitate numită URÂ

Am o URÂ pe interior şi nu pot să o elimin, nu pot să o şterg, nu pot să…nimic cu ea.
De obicei mă mai ajuta pagina asta de hârtie să mă exprim, aşa că am ales să o refolosesc.
Oare dacă trântesc toate cuvintele de URĂ aici, o să mă simt mai bine? Dacă da= super. Dacă nu = s-ar putea să ajung în momentul în care am să bag cuţitul în cineva (cineva x 2 că sunt 2 proaste în peisaj).
Rudimentarul pe care îl voi folosi în a așterne cuvintele ce vor urma, nu mă caracterizează, însă dacă e vorba de URĂ, nu prea am metafore frumoase, floricele, fluturaşi sau cuvinte pompoase pentru a mă exprima.
De câteva zile încerc să întorc acest sentiment visceral pe toate părţile. Încerc sa îl înlocuiesc cu milă, cu expresii precum „atât au putut ele să facă. Atâta au ştiut ele să facă”. Mă tot rog să îmi treacă şi mă tot repoziţionez în partea raţională a fiinţei pentru a nu face vreo prostie sau mai multe. Nu merge. În fiecare zi o iau de la capăt. Fiecare zi are un moment când URA dă în clocot, când amintirile îmi revin, când îmi vine să pun mâna pe telefon să înjur cât pot eu de tare şi să le aştept pe la colţuri ca să le torturez. Altă problemă: nu mă pot mulţumi doar cu omorul şi atât. ELE trebuie să sufere, trebuie să urle, trebuie să fie torturate, trebuie să moară încet şi în dureri groaznice iar apoi să fie mumificate aproape vii ca să mai sufere puţin în întuneric.
Am avut o sclipire idioată de moment care îmi urla în creier: „scrie povestea asta frumos şi fă-o publică. Dă-le numele în ziar. Fă scandal”. Am numit-o sclipire idioată pentru că nu ştiu dacă…merită? Da, ele merită. Da, una din ele (aia cea mai rea) ar merita să îşi vadă numele în ziar (măcar un ziar) iar apoi luni întregi să o cotrobăie prin hârtii instituţiile statului (alea amărâte pe care le mai avem, o anchetă sigur ar face). Cealaltă? E mult prea necunoscută şi neimportantă, cred că am să rămân la varianta în care băieţii din cartier o să o aranjeze – măcar să rămână puţin desfigurată, pentru început.
Am o URĂ care depăşeşte….orice. O port cu mine de 3 săptămâni. Simt că e mai puternică decât orice altceva şi simt cum prinde voinţă proprie.

Până la urmă m-a ajutat pagina asta. Până la urmă m-am hotărât şi am să scriu un articol drăguţ. Până la urmă le dau şi numele; şi până la urmă…ce mi s-ar putea întâmpla?

Ce mi se intampla zi de zi.., Cum supravietuiesc la scoala.., Tot ce imi mai trece prin cap

La Petru. La Cazino

„Cum ar fi să ajungi la porțile Sfântului Petru și acesta să te întrebe: Și? Cum a fost în Rai?” – am râs atunci când o prietenă mi-a trântit această replică într-o zi oarecare, o zi în care probabil ajunsese şi ea în multitudinile de peşteri tenebroase ale interiorului apăsat de cotidian. M-am întrebat totuşi: cum ar fi? Aş râde? Aş plânge? Aş chicoti? Sau poate m-aş întrebat: se poate şi mai rău?
Existenţa se joacă la cazino în fiecare noapte. Pariază, pierde, câştiga, mai adoarme din când în când iar apoi o ia de la capăt. Nu te întreabă, nu cugetă, nu respira. E un concept. Nu are suflu. Cu toate astea, mulţi încearcă să o păcălească şi mulţi reuşesc. Se nasc orgoliile, voinţele de putere definite în rafale de vânt, ambiţiile prosteşti, micile răutăţi ce îşi pierd ţinta şi nasc calamităţi. Existenţa are nenumărate nopţi în care nu mai are bani pentru încă o bere sau pentru taxi. Cu toate astea, se întoarce mereu să mai bage o fisă la păcănele. Uneori o face şi ea mânată de caracteristicile pământeşti. Uneori ajunge să se piardă într-o lume pe care nu o mai poate controla.
Divinitatea se pierde în fumuri de ţigară, în scrumiere negre, în vapori incolori. Atunci când se pierde capăta valoare. Are un preţ, un nume, o culoare. Se pierde în material şi devine una cu el. Dispare într-o fracţiune de secundă. Capăta bucurii, furii, angoase, dureri – capăta formă şi conţinut. Până la închiderea cazinoului, divinitatea moare. Norocul ei că îi trebuie foarte puţin timp pentru a se reîntregi. Şi o ia de la capăt şi îşi joacă din nou cartea: câştiga, pierde, pariază, mai adoarme…Jucătorii de la alte mese o privesc cu mult interes: unii conştienţi de faptul că ea e cea care îi poate salva, alţii invidioşi pe câştig şi pe capacitatea de perseverenţă a acesteia. În colţurile întunecate aşteaptă cuminţi cei care vor să „o tragă în piept”, să găsească o formulă de a o păcăli, de a o fura, de a o jigni. În nopţile cu public numeros, cei din colţuri reuşesc să o prindă pentu câteva fracţiuni de secundă. Dacă divinitatea nu a părăsit peisajul, existența stă cuminte şi îşi încasează pedeapsa; în caz contrar ia naştere un film sângeros al cărui final se răsfrânge în lumea pământeană.
În cazinoul Sf.Petru jocurile sunt făcute pentru a crea. Fiecare câştig dă naştere unei calități, fiecare pierdere naşte câte o frustrare, fiecare bătaie naşte câte o furie. Nu există un Rai sau un Iad pe care fiinţa le-a prins în imaginar la un moment dat; există un Las Vegas într-o continuă mişcare. Petrişor are doar o listă: ţine scorul şi numără ori de câte ori Divinitatea se autodistruge, ori de câte ori Existenţa se lăsă purtată de val şi ori de câte ori colţurile întunecoase înghit în sec.
M-am întrebat dacă se poate mai rău de atât? Există mai rău decât traiul banal? Posibil. Dacă exista un cazino în care tot ceea ce credeam a fi Divin ne joacă frumuseţea interioară la poker seară de seară?

Ce mi se intampla zi de zi.., Feelings, Tot ce imi mai trece prin cap

Din categoria: Dezamăgiri de toamnă

Trădarea se păstrează în clișeul „esenţele tari în sticluţe mici”. Îşi face loc în recipiente lunguieţe şi tace. Aşteaptă să o bei fără răsuflare.
Trădarea se adulmecă pe la colţuri de străzi, prin ghetouri, pe la scări de bloc părăsite. Se simte abandonată, aşa că aşteaptă cuminte…acolo. În acel acolo în care nu crezi că vei ajunge vreodată. Se miroase în băuturi fine şi se strecoară în cafeaua de dimineaţă. Se îmbiba în aşternuturi colorate şi îşi face loc printre râsete cristaline.
Trădarea se simte precum un parfum dulce impregnat pe gâtul unei domnişoare graţioase. Se gustă în mirodenii presărate în sosuri şi te înţeapă în picanterii culinare.
Trădarea se întâlneşte întâmplător în portofele din piele, în genţi de catifea, în bagaje voluminoase, în trenuri, în avioane, în maşini de lux, în staţiuni tropicale. Se amestecă în aluaturi de prăjituri şi în creme de ciocolată. E gustoasă şi ameţitoare.
Trădarea nu se cumpără de la chioşcuri (chiar dacă într-o zi oarecare îţi poate cădea în braţe din vreo revistă sau vreun ziar), nu are preţ, nu are valoare. Se macină la tipografii şi se aruncă în ploi de vară. Mint. Costă. Are preţul unei…clipe.
Neputinţele nevăzute ale fiinţei prind contur. Parcă sunt desenate cu perspicacitate de un pictor orb. Licitaţia de neputințe începe cu un neuron şi se sfârşeşte cu ficatul (cel mai supus organ). Trădarea le cumpăra pe toate. Nu se ştie cum ceva atât de mic poate poseda ceva atât de mare.
Furiile se măsoară în grade. Termometrul nu este cel mai bun instrument pentru aceasta măsurătoare, aşa că se foloseşte tensiometrul. El urcă şi coboară ca la bursă. Se joacă cu vederea unui dependent de jocurile de noroc. Joacă la sigur. Furiile nu au mamă, nu au tată, nu au Dumnezeu. Au un tensiometru controlat de un croupier.
Trădarea curge, te sapa, te gustă, te savurează, te mănâncă, râde de tine până se plictiseşte dar nu cunoaşte semnificaţia verbul „a te plictisi”. Apare din când în când strecurată de către viaţa de apoi în dimineţile amorţite ale iernii. Apare când greşeşti cartea la Poker, când dai prea mult fără să îţi fie cerut, când încerci prea mult fără discernământ.

Trădarea zâmbeşte ameninţător când începi să muţi cu entuziasm pionii albi de pe tabla de şah uitând de fapt tu jucai cu negrele.

Feelings, Tot ce imi mai trece prin cap, Uncategorized

Sunt bine

“Sunt bine” – îţi spui asta în timp ce te regăseşti într-o pătrăţică de gresie fumurie. Te-ai întoarce înapoi însă înapoi e o beznă apăsătoare. Înapoi becurile nu mai funcţionează. Înapoi becurile nu funcţionează vreodată.

“Sunt bine.” – te uiţi spre înainte. Nu poţi face stânga, nu poţi face dreapta sau vreo diagonală. Poţi doar să mergi înainte. Înainte e un culoar ceţos ce pare interminabil. Măcar nu e întuneric, măcar poţi face câţiva paşi. Înaintezi. De-o parte şi de alta a culoarului te loveşti de scaune. Desluşeşti fin că sunt ocupate de umbre zgomotoase: umbre care gem, tuşesc, plâng, se plâng. Înaintezi până la strigătul “Alo, rândul e aici”. Te întorci brusc şi dai peste bătăile apăsate ale unui baston. Un scaun cu o vârstă înaintată tuşeşte tabacic şi bate cu bastonul în podea, deranjat de faptul că ai îndrăznit să înaintezi. Nu desluşeşti vârstă, sexul sau boala. E un scaun.

“De ce sunt aici? Sunt bine.” – aştepţi lângă bastonul gălăgios. Te-ai aşezat la rând. Începi să respiri sacadat în timp ce secundarul ceasului de la mâna îţi deranjează timpanul. Din când în când te concentrezi pentru a realiza dacă totuși holul există, dacă visezi, dacă bastonul e o fiinţă umană, dacă ai ajuns în rai sau în iad. Te mai uiţi stânga – dreapta şi speri ca becurile ce duc înapoi să se aprindă. Nimic.

Ajungi în faţa unei uşi albe. De pe acea bucată de gresie fumurie, tot ce e înapoi dispare. Nu mai sunt scaune, nu mai sunt umbre. Din nou, nu te mai poţi întoarce. Intri şi te aşezi în faţa unui birou al cărui posesor este un medic

“Sunt la doctor? De ce?Sunt bine.”

Domnul din faţa ta are vreo 40 de ani. Poartă un halat alb iar de gât îi atârna neglijent un stetoscop. Te priveşte deasupra ochelarilor de vedere în timp ce bifează câte ceva pe o coală de hârtie.

“Vârstă?”

“…20….30…ba nu, 25 de ani? 26?” – nu mai şti câţi ani ai.

“Ocupaţia?”

“….sunt bine…”

“Fără ocupaţie, să înţeleg.”

“Nu, nu….fac lucruri; sunt…”

“Ce va supăra?”

“Nimic. Sunt bine.”

Începe un consult amănunţit: gât, inima, plămâni, văz, auz. La final, mai bifează câte ceva pe hârtia iniţială.

“Vă prescriu nişte antibiotic şi nişte vitamine şi v-aş sugera că săptămâna viitoare să ne mai vedem o dată.”

“De ce? Sunt bine.”

Se uită din nou peste ochelari şi zâmbeşte ironic: “Toată lumea spune că e bine.”

Ieşi afară. Există un afară.Săptămâna viitoare trebuie să te întorci, însă nu şti de ce, cum sau unde. Poate nu o să te mai întorci vreodată. Poate ai visat şi te-ai trezit. Nu contează. Tot ce contează e că…ești bine.