Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap, Uncategorized

Despre sufocarea creierului

M-am nascut sufocata. Nu, nu am avut vreun cordon ombilical infasurat in jurul gatului, nu am avut probleme cu plamanii.Din punct de vedere medical am fost mai sanatoasa la nastere decat oricine (cred). Am inceput sa ma sufoc pe…parcurs.
Prima amintire pe care o am cu senzatia de sufocare se contureaza in jurul unei varste fragede – 3 sau 4 ani. Imi aduc aminte cu precizie cum am avut senzatia ca ma sufocam in somn. Atunci am deschis ochii, am privit tavanul si m-am intrebat firescul “ce dracu’ se intampla? Ajutor?”. Dupa ce m-am salvat de una singura de aceasta experienta, au urmat altele si altele si altele. Desigur, am trait si o buna bucata de timp departe de aceasta senzatie. In acele vremuri am crezut ca…s-a terminat si mi-am zis “gata, au fost cateva exceptii, de acum nu am sa ma mai sufoc!”. Gresit. O data cu trecerea timpului am observant ca sufocarea a luat alta forma; nu ma mai sufocam fizic, ci…organic. Stiu, suna ciudat, insa nu am gasit alt cuvant pentru sufocarea proprie a creierului.
In momentele de stres acut, in momentele in care luminita de la capatul tunelului a fost stinsa de vreun adolescent rebel care se plimba in miez de noapte, in clipele in care negrul este culoarea dominant iar pata aceea mica de alb nu are sanse de supravietuire oricat de mult as incerca sa trag de ea, in interiorul scalpului, creierul incepe sa pulseze si sa se miste haotic – parca ar vrea sa iasa afara si sa o ia la sanatoasa- strigand “Ce dracu’ se intampla? Ajutor! + Nu mai pot, nu mai vreau…” si de aici urmeaza un sir intreg de expresii care incep cu NU. Aceasta sufocare are loc atunci cand celelalte organe pe care le posed m-au parasit de mult: inima e mai rece si mai tare decat orice sloi de gheata, de piatra, de ce o fi el; ficatul a obosit,s-a culcat si nu mai are chef sa se trezeasca; plamanii ar mai ofta insa nu mai au cum iar stomacul zace la terapie intensiva cu interzicerea externarii. Creierul nu mai are la cine sa apeleze – pana si chakrele acelea care se ocupa cu sufletul, emotiile, chestiile imateriale – au plecat intr-o vacanta de lux in Seychelles ( ca acolo pleaca toata lumea de cativa ani incoace). Creierul a ramas singur si se sufoca.
In momentele negre, cand simt cum singurul organ care a mai ramas alaturi de mine isi da duhul, imi aduc aminte de acea senzatie fizica de sufocare. Imi mai aduc aminte si cum face pestele atunci cand zace pe uscat sau cum se manifesta natura atunci cand ceva nu ii convine. As putea face mii de comparatii insa nu ar ajuta, nu ar mai ajuta.
Concluzionez ca m-am nascut sufocata. Ce alta explicatie as putea avea daca pana si propriul creier a ajuns sa urle, parasit fiind de fratii si surorile lui?Da, din punct de vedere medical m-am nascut foarte sanatoasa dar medicii nu au privit si in interior. Nu s-a uitat cineva sa vada daca nu cumva am gena unei boli incurabile ( pana la urma, daca orice a devenit boala in ziua de azi, sufocarea de ce nu ar fi? ).
Creierul nu are insa o voce materiala. Nu poate fi auzit cand cere ajutor. Mai mult decat atat, el a invatat o lectie importanta cand m-a privit salvandu-ma dintr-o situatie asemanatoare cu ani in urma: “daca asta mica a putut sa se salveze, si eu ma voi salva de unul singur.Mereu!”. Ironia asta este: el cere ajutor insa nu vrea sa fie salvat. Asadar de astazi am hotarat sa imi ajut creierul, dar pentru ca nu vreau sa il expun, am sa fac apel doar la fratii si surorile lui, macar ele sa se concentreze putin si sa arunce o privire asupra zbuciumului. Pana la urma, in spital sau in Seychelles, nu e mai bine decat…acasa. Ajutor?

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap, Unde ma regasesc...

Taramul povestilor de groaza

Ma tot ratacesc pe aici. In ultima vrme, sunt constienta ca ar trebui sa ma ratacesc prin paginile altor lucrari. Sa termin ce am inceput sau sa corectez ceea ce am facut pana…acum. Nu pot. Imi zboara gandurile si mi se topesc ideile precum inghetata aceea de vanilie in verile toride. Imi caut si imi tot gasesc explicatii: e de la febra, e din cauza strazii, e din cauza vremii, e din cauza…furiei. Aici ma opresc. Ca de fiecare data ma opresc la furie. Ma uit la ea si realizez ca ne cunoastem de atat de mult timp incat am ajuns in punctul in care ne devoram una pe alta. Eu ma hranesc din ea atunci cand nu o pot exprima. O savurez dimineata, pranz si seara. Ea? Ma doboara. Suge din mine precum un vampir insetat de secole si ma leaga cu lanturi de incompetenta. Ma transforma fix in obiectul care reinvie relatia eu-furie. Si asa devin rece, sfidatoare, aroganta, serioasa, putin…nebuna.
Imi tot repet si ii tot repet faptul ca nu putem functiona…asa. Mai am lucruri de facut, mai am lucruri de terminat, mai am si o alta viata – in care trebuie sa traiesc si in care trebuie sa fac fata. Nu ii pasa si continua sa ma doboare putin cate putin.
Paranoia isi face si ea simtita prezenta. Imi sopteste suav ca temperatura corpului va creste, capul va incepe sa ma doara iar urletele vor iesi din mine prin intermediul unui manifest al bolii. Daca furia ma suge, paranoia ma imbolnaveste grav. Incompetenta isi trage un scaun la aceasta masa si rade…de noi toate.
Nu gasesc praful magic. In adolescenta pastram sute de pliculete de praf pentru aceste momente. Cand simteam cum furia se apropie, cumva…o descarcam si ma descarcam. Paranoia renunta sa mai intervina, iar incompetenta privea suprata cum si-a mai ratat o sansa. Alt aspect pe care il tot iau in calcul: in adolescenta eram putin mai inteligenta. Ironic nu? Poate ca nu aveam atatea experiente, poate ca ma speriau mai multe lucruri, poate ca nu aveam curaj insa in toate aceste minusuri stiam mereu cum sa fac rost de praf magic si cum sa il folosesc.
Frica se instaleaza foarte comod atunci cand ai impresia ca in sfarsit detii controlul. Cu cat incerc sa controlez mai mult lucrurile, cu atat controlez…nimic. Cu cat incerc sa ma stabilizez, cu atat mi-o iau peste ochi. Din nou: cata ironie
Ma tot ratacesc pe aici…de mult. Dupa furie, paranoia si incompetenta apare…compulsia. Tot ceea ce incerc sa fac se transforma in acea iarba a raului. De aici? De aici imi dau seama ca am revenit pe taramul povestilor de groaza. Un taram non-colorat in care exista numai personaje negative. Si incep din nou sa dau din picioare, sa transpir, sa urlu si sa imi doresc sa ma trezesc…

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap

“La bulevard”

In ultimele saptamani se traieste…in strada. Romania are un nou hobby: iesitul “la bulevard”. Nu se mai merge la bar, la film, la sala, la teatru. Fiecare ia pe cine apuca: prieteni, rude, colegi etc si se aduna in piata. Piata? Aceasta agora, cum o numeau prietenii nostri greci, are mai multe vesminte, a.k.a: mai multe denumiri ( fireste): Pta.Universitatii, Pta. Romana, Pta.Constitutiei, Pta.Victoriei. Agora de baza este insa Pta. Victoriei. Iesitul “la bulevard” se vede daca stai cat mai mult in Pta.Victoriei. De ce ne-am schimbat ocupatia? De ce ne strangem cu mic si mare in acest loc? Ei bine, motivele sunt diverse.
Oamenii care se “plimba”:
– au fost convinsi si constransi de iubit/iubita, parinte, prieten;
-mai sunt cativa care prefera aceste “plimbari” de dragul…nostalgiei ( ei s-au mai plimbat prin aceste piete si in ’89);
– “suporterii” ies pentru ca…duc lipsa meciurilor de fotbal si a galagiei;
–  cu sigurnata exista cativa care ies la plimbare si de…fun ( orice ar insemna asta);
– o patura sociala iese pentru ca nu s-a mai simtit de mult atat de aproape de comunitate;
– cei mai multi ies pentru ca “asa ceva nu e democratic” – si aici parerile sunt impartite: ce inseamna democratic? Ce inseamna libertate? Ce inseamatate are legea? Ce inseamna codul penal?
In ultimele saptamani se traieste in starda din diverse motive. Exista insa un motiv de baza care a instigat acest haos, iar acela este: guvernul. Indiferent de restul motivelor, de lipsuri, de necazuri, de minima doza de ignoranta care zace in fiecare individ, poporul are ce are cu reprezentantii guvernului ales…tot de popor. Ironic nu? Desigur majoritatea care iese “la bulevard” nu a votat acest guvern ( sau cel putin asta asuma); desigur majoritatea care se tot “plimba” e impotriva coruptiei; desigur majoritatea are o voce pe care, ironic, statul de drept chiar nu o poate lua in seama in aceste momente. Desigur, statul are probleme de rezolvat.
Conteaza ca ne-am schimbat obiceiurile? Conteaza ca suntem in plina iarna si nu mai mergem la film sau la birt? (ar trebui sa conteze, doar avem un stat de drept sub picioare)
“La bulevard” nu are importanta ce scoala ai terminat, nu conteaza daca ai habar de politica, de legi sau mai stiu eu ce, nu conteaza daca ai studiat vreun Rawls, vreun Weber, vreun Marx sau vreun Smith. In Agora conteaza…cum te misti:
-cat de tare tipi
-cate haine groase ai pe tine ca sa nu degeri si sa poti rezista cat mai mult
-cati prieteni ai in spate care sa strige cu tine
-cate pachete de tigari ti-ai cumparat
-cate sticlute de vodka ai baut
-cat de repede poti fugi in caz de…orice.
In ultimele saptamani se traieste…in strada ( din diverse motive). Pana la urma, o sa conteze?

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap

Pachete

Sunt cateva lucruri pe care nu le inteleg. Si cand spun “cateva”, ma refer de fapt la…mai multe. Insa, am scris si m-am intrebat de atat de multe ori ce anume nu inteleg si de cenu inteleg si ce ma face sa ma incapatanez sa inteleg…aproape tot, incat acele lucruri de necuprins aproape ca au devenit neinteresante.
Astazi nu inteleg…pachetele. Si nu, nu e vorba de acele pachete pe care le trimitem prin posta sau le primim prin curier. Ma refer la pachetele de opuse. De ce vin la pachet? De ce nu exista doar bun si trebuie sa apara si raul? De ce nu poate fi un cineva doar intr-un fel si trebuie neaparat, sa fie si in alt fel?
Un posibil raspuns ar fi: plictisul. Daca am gasi pace si armonie intr-un procent de lucruri, iar in celalalt am gasi contrariul, mereu ar fi aleasa prima parte. Un alt posibil raspuns ar fi: legile naturii. Insasi natura e compusa din opuse. Alt raspuns ar fi Dumnezeu ( unul din ei, ca am inteles ca sunt mai multi): asa e creatia divina, amestecata.
Nu ma satisfac aceste raspunsuri. Nu cred in vreo creatie divina, in vreun Dumnezeu, in vreun plictis. Sa presupunem ca sunt ingrozitor de sceptica si pragmatica: cred in ceea ce vad, ce ating si…cam atat ( ceea ce nu e foarte departe de adevar, dar asta e alta discutie). In aceste conditii date cine ma poate ajuta cu un raspuns? De ce in teorie un X poate fi un geniu dar in pratica este personajul negativ demn de mila si dispret din poveste? De ce culoarea rosie este calda in teorie insa in pratica frige si te omoara?
Daca desparti contrariile, ramai mereu cu 2 extreme. Nu poti alege intre doua extreme; una e prea, prea si cealalata e foarte, foarte. Asadar tot ce iti mai ramane de facut este sa cumperi…pachete. Acel cadou pe care ti-l cumperi si de la magazin. Iar atunci singurul raspuns care imi mai vine in minte se invarte in jurul cuvantului: imperfectiune. Acest tot este un tot imperfect. Nu exista reguli perfecte sau linii perfecte sau puncte perfecte, exista pachete: un punct e rotund insa e mat, un cerc e rotund insa e gol, un om e cinstit insa e sarac s.a.m.d. Lucrurile sunt compuse nu pentru ca le-a creat vreun cineva sau pentru ca ne-am plictisi altfel ci poate pentru ca trebuie sa fie…povestite. S-a gandit cineva la asta?De exemplu, cum ai mai povesti o linie daca ar fi insasi perfectiunea? Cum ai mai povesti un om daca ar poseda toate acele elemente care sunt cunoscute tuturor si care sunt incluse in acea bucata de “bine” pe care toti ar alege-o? Cum s-ar mai scrie romane? Cum ar mai aparea razboaie?
Viata e dinamica tocmai pentru ca e compusa dn tot felul de perechi, compuse si ele din altele si tot asa. Nu inteleg anumite lucruri tocmai pentru ca trebuie sa le povestesc. Nu inteleg ce am scris pana acum din acelasi motiv. Dar nu ma judecati, am si eu…”pachetele” mele.

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap, Uncategorized

Termometru

Zici ca o iei de la capat. Nu se stie care capat, nu se zareste vreo schimbare climatica si nu sti care e de fapt inceputul. O iei de la capat pentru ca…asa se spune, asa se face: cand ceva sau cineva nu functioneaza, te redirectionezi.
Nu am inteles vreodata si nu am patruns vreodata posibila definitie a lui “de la capat”. Unde, nu as mai vrea sa pun la socoteala faptul ca mi s-a parut intotdeauna o pseudo-fuga. De ce o iei de la capat mereu? De ce nu o iei de la…mijloc?
Trecand insa peste scepticismul caracateristic am sa marturisesc faptul ca in ultimul timp am luat-o de la capat mai des decat oricand. Posibil sa intervina aici si expresia “nemultumitului I se ia darul” impreuna cu alte faimoase expresii “ai grija ce iti doresti ca s-ar putea sa se intample”. De ce am luat-o de la capat? Merg pe raspusul tipic: m-am plictisit. Raspuns pe care mi-l ofer de fiecare data cand intalnesc schimbari majore vis-à-vis de trotuarul pe care ma aflu. Daca m-am plictisit, ma reorientez. Daca ma reorientez prost, ma mai reorientez o data…si tot asa pana cand caruseslul prinde viteza si nimeni sau nimic il mai poate opri.
Posibil sa o tot iau de la capat sperand ca dincolo de trotuarul meu se afla ceva mai bun, din orice punct de vedere. Capatul insa reprezinta acelasi lucru ca orice alt capat. Oamenii sunt aceiasi, orgoliile raman acolo, prostia e in continuare mare, iar frustrarea creste – atunci cand termometrul frustrarii ajunge undeva la 38-39 de grade, se cauta soutii practice: mai fumezi o tigara, mai bei o bere, mai inghiti un Xanax. Viitorul acestui “de la capat” se poate anticipa mereu: daca te duci pe alt trotuar, consecintele vor fi aceleasi si exista posibilitatea ca termometrul sa o ia si mai razna decat erai tu obisnuit. Schimbarile de macaz insa sunt bune zic….”specilaistii americani” ( cu toate ca in acest prezent cred ca si ei incearca sa isi redefineasca raspunsurile dilemelor existentiale).
Urmatoarea mutare de pe table de sah isi are urmarile ei: cat de multe poti duce, cat de multe iti poti asuma, pana in ce punct poti suporta x sau y, ai bani sa iti cumperi alt termomentru etc,etc,etc. Teoria si statistica arata ca fiecare omulet e capabil de a prevede ce se intampla dincolo de trotuarul lui. Aici omuletii se impart in doua categorii: cei care raman pentru totdeauna pe acelasi trotuar si care pot fi aplaudati pentru ca stiu ce vor de la viata si…eu + cei ca mine: se tot muta, descopera alte strazi, insa lasa in urma lor aparenta indeciziei. Problema e ca nu ai cum sa le explici celor din prima categorie ce faci sau cum faci, cum ai grija de termometru si de unde iti cumperi altul in cazul in care acesta se defecteaza. Omuletii statici nu vor intelege si te vor bombarda cu intreabri incercand sa te convinga de faptul ca esti indecis, nu sti ce vrei, alergi dupa fluturi s.a.m.d. Din anumite complexe ( pe care le avem cu totii) incerc sa raman pe acelasi trotuar ( eu + altii). Imi spun “gata, nu o mai iau de la capat. Ce rost are? Pentru ce? Am sa ma apuc de…taiat lemne” ( mai e si asta o meserie nu? Taietorul de lemne?). Insa iluzia schimbarii, curiozitatea de a vedea pana unde pot urca gradele si energia unei anumite varste ( probabil) sunt mult mai puternice decat orice bucatica de piatra a asfaltului pe care te afli intr-un anumit moment.
O iei de la capat. O iau de la capat pentru ca…orice. Urmaresti acul termomentrului si speri ca de data asta nu va mai urca. In caz contrar, caruselul prinde si mai multa viteza.

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap, Uncategorized

Vidul 31

Am o melodie pe fundal care nu imi apatine. Nu o recunosc si nu cred ca o voi recunoaste vreodata. Cu toate astea o ascult de cateva zile pe repeat. Ma gandesc daca nu cumva am innebunit mai rau decat…In fine, doar mai rau decat si atat. Si daca am innebunit mai rau cum de mai reusesc sa tastez.?
Sunt lucruri care se invart si pe care nu le poti prinde. Se invart ca intr-un carusel. Ar trebui sa te urci in carusel si sa le prinzi. De ce sa le prinzi? Cu cat te intrebi mai mult de ce, cu atat ajungi la acest “mai rau decat…”.
Urat din partea mea sa nu las o pagina plian de ganduri bune in urma mea, in umbra acestui alt….sfarsit? Si am pus semnul intrebarii pentru ca nu stiu exact daca e sfarsit sau daca nu cumva e un vid in care oamenilor le place sa alunece la fiecare data de 31 si a 12-a. In fine, ajung din nou la acel mai rau si nu cred ca e bine. Nu imi zice cineva daca e bine sau daca e rau, insa e un…feeling.
Ciudat cum de nu ma mai pot concetra la a-mi termina felia de gand in melodia de pe fundal. Si nu e vinovata melodia. E vinovat….zgomotul. Am innebunit mai rau? Poate e doar…am imbatranit mai rau.
Am o pisica nebuna care incearca sa imi mananace firul de la casti. Ii dau voie. Mai conteaza daca voi ramane fara melodie? Oricum nu imi apartine.
Am o mlodie pe fundal care nu imi da voie sa ma pierd in vidul 31. E devina galagia. Sau poate e vinovat paharul de vin, poate sunt vinovate piesele de lego aruncate in sugraferia…mea. Poate e vinovata chiar sufrageria care nu e a mea. Sau a fost. Sau nu va fi vreodata.
Vezi? Ma pierd in propriile ganduri pentru ca nu le mai inteleg. Ceva urla pe fundal, altcineva urla in exterior, un motan ma zgarie si un caine ma latra. Usile se inchid, se deschid. Linistea se schimba. Intru in vid? E locul acela in care te gandesti ce sa mananci, cu ce sa te imbraci, in care vrei sa golesti orice farfurie cu orice pret si in care vrei neaparat sa nu te mai trezesti a doua zi. Sau daca te trezesti sa fi un alt om, in alta parte, cu alta situatie. Toti isi doresc asta in vid? Toti din interior isi doresc sa iasa la suprafara si se gandesc ca ziua 1 va fi ziua accea.
Am o melodie pe fundal care nu imi apartine. Nu sunt in vid asa ca acel “mai rau” cred ca se intampla de mult. De ce nu schimb mai rau in mai bine? Schimb nimic. E realitatea fara vid, fara 31 si fara 1. E normalitatea in anormalitate. E o zi ca oricare alta. E o dimieata de iarna si o noapte de inghet. Este ceea ce este. Chiar daca melodia nu e a mea, poate totusi nu e vid…

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap, Uncategorized

Boala

Daca umanitatea ar fi o boala, eu as fi antidotul.
As sti cum sa ii lovesc. Fizic, verbal, sa ii fac sa planga in interior si sa sangereze pe exterior. As savura fiecare lacrima, fiecare urlet si as sorbi cu satisfactie fiecare picatura de sange. Nu i-as omora – nu m-am gandit vreodata sa omor la propriu pe cineva – ci i-as agata de un copac si i-as lasa acolo suspendati in tacere, angoase, dureri.
As sti cum sa ii indepartez. Nu mi-as propune ( nu mi-am propus vreodata) insa cumva, mi-ar iesi. Ma pricep de minune sa aduc omuletul in punctul A si mai apoi sa actionez sub o forma sau alta iar el sa se trezeasca in B. Daca vreau sa fiu singura, daca un loc are nevoie sa fie singur, pot garanta acest lucru. Daca as porni de la presupozitia ca exista vrajitorie sau farmece, probabil am fost macelarita de nenumarate ori in Evul Mediu.
As sti cum sa ii “folosesc”. Orice boala poate fi indepartata daca sti cum sa iti pacalesti organismul si cum sa il faci “sa vada” ca e bolnav. As sti cat anume sa folosesc din ei – material, spiritual, academic- dupa care i-as indeparta cu usurinta folosindu-ma de propriile lor “invataturi”. X mi-a oferit sfaturi si ponturi? Pe baza lor ma descotorosesc de X.
As sti cum sa ii manipulez. Nu cred ca exista o arta a manipularii in adevaratul sens al cuvantului, ci mai degraba niste date pe care orice fiinta umana le are insa nu are habar de existenta lor. Am aceste date, le simt, le mangai in fiecare seara inainte de culcare si le multumesc pentru ajutor. X ar face numai si numai ce as spune eu, in caz contrar, lacrimile de crocodil si cuvintele infasurate in tragism si-ar face simtita prezenta pana cand el…ar ceda…din nou.
As sti ce se ascunde in spatele oricarei masti si asta m-ar scarbi. Posibil sa fie un blestem sau o schizoidie. Poate chiar vad, iar asta transforma admiratia, iubirea si orice fel de sentiment nobil in fix opusurile lor. Poate mi se pare….insa ultimul control neurologic a iesit in regula.
As sti cum sa ii opresc. Posedand toate aceste (ne)ajunsuri as fi capabila de a concepe un plan si poate as opri unele calmitati ( daca as avea chef si timp, bineinteles). As lua fiecare X si as ajunge cu el pana in punctul critic: punctul in care ar ceda mai intai psihic si apoi fizic ( agatat de copacul din primul paragraf).

Daca a fi om ar reprezenta o boala in sine, am descoperit antidotul. Nu avem nevoie de arme sau de bombe nucleare, ci de alti oameni capabili sa distruga tot oricand si oricum.
Am auzit ca umanitatea e un privilegiu, ca oamenii au drepturi, au libertate, poseda sentimente nobile, sunt morali ( sau spre asta tind) si…mai au multe. Am auzit doar…
Dar daca totusi umanitatea este o boala cronica (precum cancerul de exemplu)? De ce nu este folosit…antidotul?