La Petru. La Cazino

„Cum ar fi să ajungi la porțile Sfântului Petru și acesta să te întrebe: Și? Cum a fost în Rai?” – am râs atunci când o prietenă mi-a trântit această replică într-o zi oarecare, o zi în care probabil ajunsese şi ea în multitudinile de peşteri tenebroase ale interiorului apăsat de cotidian. M-am întrebat totuşi: cum ar fi? Aş râde? Aş plânge? Aş chicoti? Sau poate m-aş întrebat: se poate şi mai rău?
Existenţa se joacă la cazino în fiecare noapte. Pariază, pierde, câştiga, mai adoarme din când în când iar apoi o ia de la capăt. Nu te întreabă, nu cugetă, nu respira. E un concept. Nu are suflu. Cu toate astea, mulţi încearcă să o păcălească şi mulţi reuşesc. Se nasc orgoliile, voinţele de putere definite în rafale de vânt, ambiţiile prosteşti, micile răutăţi ce îşi pierd ţinta şi nasc calamităţi. Existenţa are nenumărate nopţi în care nu mai are bani pentru încă o bere sau pentru taxi. Cu toate astea, se întoarce mereu să mai bage o fisă la păcănele. Uneori o face şi ea mânată de caracteristicile pământeşti. Uneori ajunge să se piardă într-o lume pe care nu o mai poate controla.
Divinitatea se pierde în fumuri de ţigară, în scrumiere negre, în vapori incolori. Atunci când se pierde capăta valoare. Are un preţ, un nume, o culoare. Se pierde în material şi devine una cu el. Dispare într-o fracţiune de secundă. Capăta bucurii, furii, angoase, dureri – capăta formă şi conţinut. Până la închiderea cazinoului, divinitatea moare. Norocul ei că îi trebuie foarte puţin timp pentru a se reîntregi. Şi o ia de la capăt şi îşi joacă din nou cartea: câştiga, pierde, pariază, mai adoarme…Jucătorii de la alte mese o privesc cu mult interes: unii conştienţi de faptul că ea e cea care îi poate salva, alţii invidioşi pe câştig şi pe capacitatea de perseverenţă a acesteia. În colţurile întunecate aşteaptă cuminţi cei care vor să „o tragă în piept”, să găsească o formulă de a o păcăli, de a o fura, de a o jigni. În nopţile cu public numeros, cei din colţuri reuşesc să o prindă pentu câteva fracţiuni de secundă. Dacă divinitatea nu a părăsit peisajul, existența stă cuminte şi îşi încasează pedeapsa; în caz contrar ia naştere un film sângeros al cărui final se răsfrânge în lumea pământeană.
În cazinoul Sf.Petru jocurile sunt făcute pentru a crea. Fiecare câştig dă naştere unei calități, fiecare pierdere naşte câte o frustrare, fiecare bătaie naşte câte o furie. Nu există un Rai sau un Iad pe care fiinţa le-a prins în imaginar la un moment dat; există un Las Vegas într-o continuă mişcare. Petrişor are doar o listă: ţine scorul şi numără ori de câte ori Divinitatea se autodistruge, ori de câte ori Existenţa se lăsă purtată de val şi ori de câte ori colţurile întunecoase înghit în sec.
M-am întrebat dacă se poate mai rău de atât? Există mai rău decât traiul banal? Posibil. Dacă exista un cazino în care tot ceea ce credeam a fi Divin ne joacă frumuseţea interioară la poker seară de seară?

Advertisements

Din categoria: Dezamăgiri de toamnă

Trădarea se păstrează în clișeul „esenţele tari în sticluţe mici”. Îşi face loc în recipiente lunguieţe şi tace. Aşteaptă să o bei fără răsuflare.
Trădarea se adulmecă pe la colţuri de străzi, prin ghetouri, pe la scări de bloc părăsite. Se simte abandonată, aşa că aşteaptă cuminte…acolo. În acel acolo în care nu crezi că vei ajunge vreodată. Se miroase în băuturi fine şi se strecoară în cafeaua de dimineaţă. Se îmbiba în aşternuturi colorate şi îşi face loc printre râsete cristaline.
Trădarea se simte precum un parfum dulce impregnat pe gâtul unei domnişoare graţioase. Se gustă în mirodenii presărate în sosuri şi te înţeapă în picanterii culinare.
Trădarea se întâlneşte întâmplător în portofele din piele, în genţi de catifea, în bagaje voluminoase, în trenuri, în avioane, în maşini de lux, în staţiuni tropicale. Se amestecă în aluaturi de prăjituri şi în creme de ciocolată. E gustoasă şi ameţitoare.
Trădarea nu se cumpără de la chioşcuri (chiar dacă într-o zi oarecare îţi poate cădea în braţe din vreo revistă sau vreun ziar), nu are preţ, nu are valoare. Se macină la tipografii şi se aruncă în ploi de vară. Mint. Costă. Are preţul unei…clipe.
Neputinţele nevăzute ale fiinţei prind contur. Parcă sunt desenate cu perspicacitate de un pictor orb. Licitaţia de neputințe începe cu un neuron şi se sfârşeşte cu ficatul (cel mai supus organ). Trădarea le cumpăra pe toate. Nu se ştie cum ceva atât de mic poate poseda ceva atât de mare.
Furiile se măsoară în grade. Termometrul nu este cel mai bun instrument pentru aceasta măsurătoare, aşa că se foloseşte tensiometrul. El urcă şi coboară ca la bursă. Se joacă cu vederea unui dependent de jocurile de noroc. Joacă la sigur. Furiile nu au mamă, nu au tată, nu au Dumnezeu. Au un tensiometru controlat de un croupier.
Trădarea curge, te sapa, te gustă, te savurează, te mănâncă, râde de tine până se plictiseşte dar nu cunoaşte semnificaţia verbul „a te plictisi”. Apare din când în când strecurată de către viaţa de apoi în dimineţile amorţite ale iernii. Apare când greşeşti cartea la Poker, când dai prea mult fără să îţi fie cerut, când încerci prea mult fără discernământ.

Trădarea zâmbeşte ameninţător când începi să muţi cu entuziasm pionii albi de pe tabla de şah uitând de fapt tu jucai cu negrele.

Sunt bine

“Sunt bine” – îţi spui asta în timp ce te regăseşti într-o pătrăţică de gresie fumurie. Te-ai întoarce înapoi însă înapoi e o beznă apăsătoare. Înapoi becurile nu mai funcţionează. Înapoi becurile nu funcţionează vreodată.

“Sunt bine.” – te uiţi spre înainte. Nu poţi face stânga, nu poţi face dreapta sau vreo diagonală. Poţi doar să mergi înainte. Înainte e un culoar ceţos ce pare interminabil. Măcar nu e întuneric, măcar poţi face câţiva paşi. Înaintezi. De-o parte şi de alta a culoarului te loveşti de scaune. Desluşeşti fin că sunt ocupate de umbre zgomotoase: umbre care gem, tuşesc, plâng, se plâng. Înaintezi până la strigătul “Alo, rândul e aici”. Te întorci brusc şi dai peste bătăile apăsate ale unui baston. Un scaun cu o vârstă înaintată tuşeşte tabacic şi bate cu bastonul în podea, deranjat de faptul că ai îndrăznit să înaintezi. Nu desluşeşti vârstă, sexul sau boala. E un scaun.

“De ce sunt aici? Sunt bine.” – aştepţi lângă bastonul gălăgios. Te-ai aşezat la rând. Începi să respiri sacadat în timp ce secundarul ceasului de la mâna îţi deranjează timpanul. Din când în când te concentrezi pentru a realiza dacă totuși holul există, dacă visezi, dacă bastonul e o fiinţă umană, dacă ai ajuns în rai sau în iad. Te mai uiţi stânga – dreapta şi speri ca becurile ce duc înapoi să se aprindă. Nimic.

Ajungi în faţa unei uşi albe. De pe acea bucată de gresie fumurie, tot ce e înapoi dispare. Nu mai sunt scaune, nu mai sunt umbre. Din nou, nu te mai poţi întoarce. Intri şi te aşezi în faţa unui birou al cărui posesor este un medic

“Sunt la doctor? De ce?Sunt bine.”

Domnul din faţa ta are vreo 40 de ani. Poartă un halat alb iar de gât îi atârna neglijent un stetoscop. Te priveşte deasupra ochelarilor de vedere în timp ce bifează câte ceva pe o coală de hârtie.

“Vârstă?”

“…20….30…ba nu, 25 de ani? 26?” – nu mai şti câţi ani ai.

“Ocupaţia?”

“….sunt bine…”

“Fără ocupaţie, să înţeleg.”

“Nu, nu….fac lucruri; sunt…”

“Ce va supăra?”

“Nimic. Sunt bine.”

Începe un consult amănunţit: gât, inima, plămâni, văz, auz. La final, mai bifează câte ceva pe hârtia iniţială.

“Vă prescriu nişte antibiotic şi nişte vitamine şi v-aş sugera că săptămâna viitoare să ne mai vedem o dată.”

“De ce? Sunt bine.”

Se uită din nou peste ochelari şi zâmbeşte ironic: “Toată lumea spune că e bine.”

Ieşi afară. Există un afară.Săptămâna viitoare trebuie să te întorci, însă nu şti de ce, cum sau unde. Poate nu o să te mai întorci vreodată. Poate ai visat şi te-ai trezit. Nu contează. Tot ce contează e că…ești bine.

 

Din ghiozdanul cu depresii

Din când în când apar lucruri. Fără să vrei, fără să îţi propui, fără să încerci. Apar evenimente, obiceiuri, oameni, proiecte. Din când în când, te panichezi. Transpiri. Plângi. Râzi. Nu ţi le doreşti, nu şti ce să faci cu ele, nu şti ale cui sunt şi de ce ţi-au apărut în cale tocmai ţie. Mereu ai 2 opţiuni: le faci faţă sau le ignori şi le dai voie să te mănânce de viu.

Optimismul m-a abandonat încă din faşă. Încă din primele secunde, s-a uitat la mine, m-a dezbrăcat şi a renunţat. Probabil şi-a spus în gând „Aici, nu e de mine”. Şi de atunci am început să…tac. Ştiu, surprinzător. Frica de viaţă cu care m-am născut mi-a şoptit istoricul „taci şi spune-te”. În anii de rebeliune frică a pierdut sute de războaie. Le-a pierdut însă nu a fost învinsă. În anii de gânduri, aceeaşi frică şi-a ascuţit armele şi şi-a lins rănile aşteptând cu nerăbdare momentele “din când în când”. Apoi a reapărut, a redispărut, a reapărut şi tot aşa.

Au trecut ore, zile, săptămâni, luni. Am câştigat? Asta sperasem. Nu. Frică a reapărut. Zâmbetele sunt căutate cu o lampă fără gaz iar bucuria razelor de soare s-a îngropat într-un mormânt a cărui adresă am pierdut-o.
Ne gândim adesea că „sunt oameni care au cu adevărat probleme”. Nu prea cred că ştim de fapt ce înseamnă această frază sau ce înseamnă „probleme”. Mă gândesc adesea la faptul că mă prostesc pe zi ce trece din ce în ce mai mult, că nimeni şi nimic mă mai poate înţelege şi că undeva pe altă planetă poate aş avea ocazia să reîntâlnesc optimismul şi să îi dau o mamă de bătaie.
Au trecut luni, timp în care nu am știut cum să mă mai întorc…aici. Nu credeam că am să mă mai întorc, nu credeam ca literele vor să mai cadă în mâinile mele stângace. Am câştigat? Nu; dar m-am întors. S-au schimbat atât de puţine şi totuşi atât de multe. Din când în când, frica de viaţa îmi mai cântă un „nu meriţi” , fără motiv, probabil dintr-o pură răutate. Din când în când, mă întreb de ce, apoi cedez şi îi dau dreptate. Fericire, zâmbete, bucurii, raze de soare, probleme – s-ar putea ca toate acestea să fie nişte concepte imposibil de atins pentru un omuleţ mic şi urâcios. Şi zic „s-ar putea” pentru că îi mai dau o şansă; îmi mai dau o şansă.
Din când în când mă întâlnesc cu „mereu ai 2 opţiuni” însă de cele mai multe ori, îmi dau seama că am obosit şi că tot ceea ce mai pot face este să dorm – aici sau pe altă planetă.

Nu sau Da

Nu. Nu am murit. Nu. Creioanele colorate, hârtiile, cuvintele nu m-au părăsit. M-am „tehnicizat”. Oamenii, societatea, viața banală și cotidiană m-au plastifiat. Am devenit omulețul de care te împiedici în fiecare dimineață la metrou și cel pe care îl ocolești în parc seară de seară.
Nu. Nu am murit. Nu. Gândurile zburdalnice, speranțele unei lumi mai bune, unui viitor mai…altfel și toate fanteziile unui copil abia intrat în clasa I a existenței, toate acestea nu m-au părăsit. M-am înfricoșat. Am început să devin monstrul de sub propriul pat. Visele cotidiene s-au transformat în planuri bine organizate, oamenii nebuni au fost înlocuiți cu creaturi morbide și brusc parcă…m-am uitat pe undeva.
Nu. Nu am abandonat, nu abandonez, nu cedez, nu mai plâng. Mă mai enervez din când în când pe mine. Mă enervez pe acel EU copil căruia îi e dor de simplitatea trecută și mă enervez și pe acel EU mama care TREBUIE să facă totul la perfecție. Cu toate astea, nu abandonez.
Da. E normal și firesc să mai apară din când în când și un „Da” . Da, mă lupt în continuare cu mori de vânt ce nu îmi aparțin. Da, îmi fac dreptate cu ce am și cu ce pot. Da, îmi doresc cu ardoare să îi mai căsăpesc pe unii și să îi linșez încet pe alții. Da, în continuare sunt om chiar dacă jumătate din mine s-a transformat în marionetă cu sfori.
Da. S-au întâmplat și se întâmplă multe. Da, am zile când sunt cu mine și zile (ca cea de azi, ca cea de acum) în care sunt cu alții: fac pentru alții, trăiesc pentru alții. Și da, în aceste zile îmi aduc aminte, purtând un zâmbet nostalgic pe buze, de adolescenta care alerga după o formație rock prin țară. Din când în când mă mai întorc spre…mine.

Settle down

Adam Smith – economist, om politic, filozof. La un simplu search pe Wikipedia poți afla strictul necesar de informație despre această personalitate. A fost multe, a făcut multe, a studiat mult, ironic: a scris mult despre bani și nu prea i-a avut vreodată. Ceea ce nu poți afla de pe Wikipedia sau mai știu eu ce alt site este că Adam Smith s-a plimbat din stânga în dreapta și din dreapta în stânga prin lume – a fost profesor, a mai dat meditații, a mai scris o carte – în traducere actuală: a trăit din ciubucuri. Poate îl jignesc și nu sunt în măsură. Poate memoria îmi joacă feste și nu am citit vreodată astfel de lucruri despre el. Poate am citit ceva însă nu am înțeles bine. În fine…
Nu aveam de gând să îl aduc în contextul scrierii pe Mr.Smith. Însă gândul că una din cele mai influente minți ale dezvoltării industriale și nu numai, a trăit o viață „pe ici, pe colo”, m-a făcut să mă întorc spre prejudecățile sociale pe care, și eu, ca oricine, le iau în brațe și le legăn, doar doar îmi vor aduce puțină alinare.
Dacă te plimbi din dreapta în stânga și din stânga în dreapta, ceva îți lipsește. Faci prea multe sau prea puține, ești instabil (psihic, emoțional sau amândouă), ești imatur, nerecunoscător, profitor, leneș, nu ști ce vrei și….lista poate continua. Și lista personalităților poate continua: majoritatea oamenilor care au descoperit, au scris, au vorbit, cei care au lăsat ceva în urma lor, s-au plimbat. Nu contează dacă au fost matematicieni, fizicieni, filozofi, scriitori sau mai știu eu ce. „Plimbăreții” sunt mulți. Și așa cum în prezent prejudecățile mișună prin societate alertând mințile indivizilor, mai mult ca sigur și în epocile trecute au existat epidemii asemănătoare.
Dacă încerci să faci multe și nu îți stabilești o ordine – acea ordine (care o fi aia?) – ceva îți lipsește. Ce anume? Maturitatea? Înțelepciunea? Știe cineva ce îți lipsește sau prejudecata vine la pachet cu sintagme care sunt menite să zboare în adierea vântului?

M-am gândit de multe ori ( cam o dată la 3-4 ani așa) că acum e momentul să mă liniștesc. Nu mai merg la concerte, nu îmi mai schimb job-ul, nu mă mai las de școală sau nu mai încep alta nouă. Mă angajez undeva și rămân acolo – nu contează unde, nu contează ce fac – important e să pot spune „lucrez la X de 10 ani”. Mă mărit și fac un copil – nu contează cu cine- important e să pot spune „sunt căsăorita de 5 ani, el lucrează la Y și copilul are 3 ani”. După aia? Atât?
Mă sperie sistemul settle down – și parcă englezii o spun cel mai bine -. Mă îngrozește ideea ca după 3 ani să mă găsesc tot aici. Mă sperie aceeași oameni, aceleași birocrații, aceleași prejudecăți. Mă sperie dar le țin în brațe. Am învățat/ m-au învățat că TREBUIE să X. Nimeni nu mi-a explicat de ce. Pentru că nu am primit răspunsuri, am început la un moment dat să mă plimb: din dreapta în stânga și din stânga în dreapta. Am început să mă ascund – să nu afle societatea ce fac, de ce nu fac și așa mai departe.
În astfel de zile îmi spun că ar trebui să settle down. Apoi mă întreb de ce și realizez că nu îmi pot oferi un răspuns.
Fac de toate. Mă plimb peste tot. Ce fac mai exact? De obicei nu mă întreb, însă mereu mă întreabă alții și parcă mă simt prost că nu le pot explica. De ce să le explic? Pentru că am o găletușă cu prejudecăți pe care o țin sub pat bine ascunsă de ochii lumii – să nu cumva să afle cineva că neconformismul se scufunde în conformism.

Calcule

Calculam. Dintr-o dată m-am trezit calculând. Nu mi-a plăcut matematica vreodată și singurele calcule pe care am reușit să le duc la bun sfârșit au fost cele legate de…finanțele proprii (un singur lucru am uitat să adaug în secțiunea „plăceri nevinovate”, și anume: banii – să fie cât mai mulți, cu cât mai multe zerouri scrise pe fiecare banconată în parte. Ce să îi faci? Fiecare cu plăcerea lui…). Să revenim…
Calculam…povești. Zăceam obosită pe scăunelul din metrou și începeam să număr. Nu mi-am numărat vreodată poveștile fanteziste. Cam câte or fi? 7 stații de metrou nu au fost suficiente pentru a duce numărătoarea la bun sfârșit, și asta pentru că nu știam exact de unde să încep să număr; nu îmi aminteam exact care a fost prima poveste pe care „minea mea bolnavă” a născocit-o și a transformat-o ulterior în…obsesie. Oare prima poveste a fost cea de la vârsta de 4 ani? Sau nu ar trebui să mai pun la socoteală și acele povești și ar trebui să încep cu prima amintire vie pe care o am despre „eul obsesiv”?
Calculam. Priveam fețele posomorâte din jurul meu și…încercam să calculez. Câte filme am avut în minte timp de ani de zile? 100? 200? Mai mult ca sigur nu am atins mia. Oare?
Nesiguranța cotidianului m-a urmărit îndeaproape de-a lungul timpului. Da, am calculat finanțe însă nu am avut vreodată încredere în sumele de bani. Da, am calculat concerte și întâmplări ciudate, haotice, însă nu mă puteam baza pe realismul lor (până la urmă nostalgia distorsionează amintirile). Da, am calculat până și oameni – m-am trezit de câteva ori numărându-mi oamenii din jur ca pe tricourile negre cu formații nebune – însă undeva prin ascunzișurile sufletului știam că oamenii vin și pleacă. Certitudinile nu se făceau vreodată auzite, ci adormeau mereu în umbrele nesiguranței. Credeam în povești, ele nu aveau cum să mă dezamăgească. Poveștile erau concepute pe placul meu, le porneam de unde simțeam, le opream unde voiam și nu aveam cum să mă plictisesc de ele pentru că…brusc, apăreau altele și altele.
Poveștile îmi dădeau libertatea să fiu cine vreau, cum vreau și apoi să îmi schimb personajul după bunul plac. Îmi dădeau libertatea să nu mă mai judec. Îmi dădeau libertatea să fiu în fiecare minut….altcineva.
Calculam. Încercam să număr câte personaje am jucat de-a lungul anilor. 100?200? Câte scenarii am compus? Câte scenarii am distrus? Câte povești am trecut pe hârtie și câte au rămas acolo, undeva, între vis-fantezie-schizofrenie și o coloană sonoră?
Am numărat multe, am adunat, am înmulțit, am scăzut, am împărțit. Fie că mi-am droit sau nu, fie că mi-am propus sau nu, existența s-a rezumat și se rezumă în continuare la un șir numeric nedefinit. Astăzi mi-am dat seama că nu voi reuși să număr vreodată poveștile. Sunt prea multe, prea obsesive, prea complexe, mult prea peste acest…univers, sau ce o fi el.
Am o singură certitudine și numai pe ea mă pot baza. Problema? Poate ar trebui să încep să le trec pe toate pe o coală de hârtie fizică. Mă uit în jur și mă tem zi de zi că s-ar putea să mă pierd în șirul nedefinit de numere banale. Mă uit în jur și mă gândesc la faptul că multe gânduri mă vor părăsi și voi ajunge într-un scenariu apocaliptic în care nu voi mai fi în stare să găsesc în sertărașele minții un simplu substantiv care să înceapă cu litera…A.
Calculam. Apoi a apărut o poveste și ulterior de pe scaunul albastru, cumva, am ajuns…acasă.