Ce vrei să te faci când o să fii mare?

storm-1209365_1920Întrebarea „Ce mă pricep să fac?” apare de cele mai multe ori după „Ce mi-ar plăcea să fac?”. Încercările de a găsi răspunsuri la cea din urmă încep undeva în fragedă copilărie atunci când adulţii din jur presează infantul cu o altă întrebare: „Ce vrei să te faci când o să fii mare?”. Am presupus că de la această presiune încep toate problemele noastre….mele….

Responsabilitatea care este aruncată pe umerii unui omuleţ care abia se dezmeticeşte din somn, produce un ciclu tumultos care, de cele mai multe ori, se sfârşeşte în dezamăgiri. Ajuns la vârsta pensionarii, seniorul a strâns cu el un băgăjel de posibilităţi: „Poate că ar fi fost mai bine dacă…” , „Poate ar fi trebuit să fac altfel…” etc, etc, etc. Desigur, acest băgăjel începe să îşi facă simţită prezenţa încă din adolescență când tânărul începe să ia propriile decizii.

„Ce vrei să te faci când o să fii mare?” ne schimbă macazul. Provocarea de a răspunde la această întrebare scindează. Inconştient, copilul începe să caute în jur şi să găsească un model. Aşa începe să se identifice: „vreau să fiu aviator ca tata” , „vreau să fiu medic precum mamă”, „vreau să fiu contabil ca bunicul” etc. Procesul de formare a personalităţii este întrerupt brusc de identificarea cu…modelul. Începem să imităm ca să devenim aviatori, medici, contabili s.a.m.d. Mai mult decât atât,  nevoia de a fi apreciaţi de modelele noastre perturbă şi ea…creşterea firească a unui pui de om. Bagajul de dezamăgiri ia naştere în momentul în care primim cadou primul „Nu” îmbrăcat în cuvinte frumoase pe care nu le înţelegem: „poate te mai gândeşti…”, „e grea meseria asta…” . Modelul ne dă la o parte şi se transformă ulterior în anti model. Scindarea se înrădăcinează în încercările de a căuta alt răspuns care să fie pe placul adulţilor. Renunţăm la vise şi începem să ne concentrăm spre a găsi o meserie practică, o meserie care să convină celor care ne-au crescut. Aici ia naştere întrebarea „Ce mi-ar plăcea să fac?”. Rămânem tot în zona irealistă şi aruncăm pe hârtii imaginare…soluții: „Mi-ar plăcea să fiu…actor” , „Mi-ar plăcea să fiu…avocat” etc, etc. Ne găsim alte modele: profesori, prieteni ai părinţilor, oameni publici, vedete. De aici, furtuna în care am fost introduşi forţat ia amploare. Primele modele care şi-au pierdut statutul în faţa noastră la prima dezamăgire, încep să se războiască cu modelele actuale. Rebeliunea adolescentului începe tocmai în acest punct. Gelozia pe care o provocăm adulţilor care ne-au împins spre căutări fără finalitate, nu îşi are margini. Părinţii încep să se supere iar puii mijlocii devin și mai bulversaţi.

Pe măsură ce trec anii, găsim alte plăceri. Devine deja o obişnuinţă să ne schimbăm visele, modelele, răspunsurile. Cotidianul în care respirăm pune şi el umărul la bătaie în ameţeala perpetuă şi continuă în care încercăm să supravieţuim. Cele două întrebări care marchează şi sufocă existenţa copilului impun o formă de schizofrenie adultului. O schizofrenie tradusă prin…lipsuri: lipsa direcţiei, lipsa atenţiei, lipsa înţelegerii, lipsa…iubirii. La limită ajungem să facem lucruri doar de dragul de a fi făcute. Mulţi dintre acei copii, mulţi dintre noi, ajungem în punctul în care răspundem la toate întrebările printr-o singură sintagmă: stabilitate financiară. Cu aceasta avem impresia că am rezolvat întrebările tuturor din copilărie. Nu contează ce facem, dacă ne place, dacă nu ne place, dacă ne e greu sau nu e uşor. Adulţii, acum deveniţi bunici sau străbunici, se simt mândri când povestesc vecinilor faptul că „al meu copil câştiga atât”. Am terminat? Asta a fost tot? Nu. Băgăjelul de dezamăgiri se îngreunează atunci când în viaţa adultă, cei care ne-au introdus forţat într-o lume pe care nu ne-o doream, întreabă în sfârşit dacă „eşti fericit/ă?”. Desigur că răspunsul este….nu. Nu te-ai făcut aviator, nu te-ai făcut avocat, ai făcut lucrurile ca să fie făcute, ai un job bine plătit şi ai stabilitate financiară. Sunt atât de multe „Nu-uri” adunate de-a lungul existenţei încât „fericirea” este doar un cuvânt despre care ai citit în romanele de dragoste.

Întrebarea „Ce mă pricep să fac?” apare într-un moment de disperare. Cei mai norocoşi o întâlnesc destul de devreme şi atunci mai au timp să îşi reconfigureze existenţa şi să se extragă din ciclul tumultos. Cei mai puţini norocoşi încep să îşi pună această întrebare destul de târziu sau niciodată. Bagajele de dezamăgiri ale vârstnicilor se cântăresc în funcţie de momentul apariţiei acestei întrebări şi timpul de soluţionare a acesteia.

Generaţiile se conturează unele pe altele. Părinţii spun că nu vor face aceleaşi greşeli ca cei care i-au crescut, însă le fac. Copiii, victime ale acestui proces continuu şi neîntrerupt de ameţeală, ajung să spună aceleaşi cuvinte atunci când, la rândul lor, au propria familie. În secolul XXI, americanii ne-au învăţat să ne dezvoltăm personal şi ne-au umplut librăriile şi internetul de materiale care să ne ajute în orice tip de relaţie. Noi, cei de acum, ştim mai mult, ştim mai bine aşadar, avem la îndemână toate instrumentele pentru a ne creiona existenţa altfel (atât a noastră cât şi a copiilor noştri). Cu toate astea, nu o facem. Ciudat cum, copiii întrebărilor, furtunilor existenţiale şi lipsei de răspunsuri, ajută în continuare la perpetuarea ciclului tumultos. Nu ne dăm seama? Avem deja prea multe dezamăgiri? Mai avem nevoie de 100 de ani ca să eliminăm ideologia politică? Nu. Am creat universal o lume intitulată „Ce vrei să te faci când o să fii mare?” – e firesc, e comod, e la îndemână, e o întrebare la care cei mici răspund cu seriozitate iar adulţii zâmbesc mândri. E distractiv, nu?

Lumi

Lumile se trăiesc….diferit. Ce se întâmplă azi, nu se mai întâmplă mâine, ce s-a întâmplat ieri, nu se mai întâmplă azi. Timpul e relativ iar omul se zbate între neputința de a fi și dorința de a exista. Răutatea se măsoară în centimetri pătrați, naivitatea se plătește prin transfer bancar iar generozitatea s-a pierdut undeva…la mijloc. Lumile nu seamănă între ele. Interiorul e diferit de exterior iar dacă unul se sparge, celălalt devine mai puternic.

Fortăreața pe care ne-o construim zi de zi se dărâmă în fiecare secundă. Mereu o luăm de la capăt. Credem că s-a terminat, că în sfârșit am așezat lucrurile într-o lume, ca în sfârşit ne-am împrietenit cu destinul, universul, timpul. Zidurile se construiesc în vid iar natura umană se sufocă încet-încet în ceea ce unii numesc….viaţă. De la capăt nu presupune întotdeauna ceva greşit. Capătul unui drum e întotdeauna începutul altuia. O latură spartă a unei fortăreţe lasă întotdeauna să pătrundă puţin soarele – şi zic puţin, pentru că prea mult soare…arde-. Lumile se trăiesc atât de diferit: din interior nu poţi vedea în exterior şi vice-versa.

Dacă ai suficient de mult noroc (orice ar înseamnă asta), reuşeşti la un moment dat să păşeşti dincolo de….- dincolo de comun, de banal, de stupid, de uniform, dincolo de lumea în care 99% din oameni se sufocă. Pentru că ai atins altceva, ai văzut altceva, ai auzit altceva şi ai învăţat că diferitul are o substanţă, nu te mai poţi întoarce pur şi simplu în fortăreaţă. Ţi-ai redefinit capătul şi nimeni altcineva nu ţi-l poate înţelege sau descifra.

Reflecţiile despre ziua de ieri, ziua de azi sau ziua de mâine încep să pară ghemuri de aţă. Nu mai înţelegi…nimic. Din ce lume faci parte? Unde se trăieşte diferit? Cum se măsoară timpul? Şti că trebuie să o iei de la un capăt însă nu mai şti care e următorul drum. Aparent, bulversarea ia naştere o dată cu informaţia. Şi spun aparent, pentru că nu eşti vreodată pregătit să faci faţă evenimentelor, informaţiilor sau altor lumi. Cu toate astea, o dată ce ajungi dincolo de şi o dată ce te întorci la meniul zilnic universal, lumile nu se mai trăiesc diferit, se trăiesc îngrozitor de diferit.

Incapacitatea fiinţei de a fi şi dorinţa acesteia de a exista se măsoară în reacţii, în acţiuni, în cuvinte aruncate la comun. Accesul la diferit, la altă lume, la altceva, împiedica şi mai mult interiorul să capete o formă descifrabilă pentru exterior. Cu cât spargi mai multe cărămizi, cu cât construieşti mai multe portiţe de salvare; cu cât respiri şi alt aer, cu atât lumea care îţi era atât de familiară devine…insipidă, incoloră, inodoră. În traducere liberă: libertatea e un lux pe care dacă ţi-l permiţi, eşti blamat – de tine, de lumea în care te sufoci, de alţii, de altele.

Lumile se trăiesc….diferit. La firul ierbii, diferitul şi capetele sunt doar alte cuvinte pe care umanitatea le foloseşte pentru că le-a învăţat la şcoală. Dincolo de nu poate avea o semnificaţie pentru că este mult prea complex pentru centimetri din fortăreaţă. Da, umanitatea până la urmă este limitată, însă unele limite sunt trasate de micimea interiorului. Judecăţile de valoare, prejudecăţile, urletele sunt scrise mereu de neputințe. Zidurile se reconstruiesc pentru că razele soarelui sperie iar frica continuă să ucidă fără milă.

Între interior şi exterior s-au pus dintotdeauna limite. Unul nu avea de ce să o ia înaintea altuia, nu avea de ce să cunoască mai mult, să pătrundă mai mult, să integreze dincolo de, să privească diferit, să o ia de la alt capăt. Între interior şi exterior cărămizile zidurilor îşi fac mereu loc. Aceste două lumi se trăiesc diferit, însă diferitul îmbracă mereu haine de bal mascat şi ajunge de foarte puţine ori să fie preţuit pentru ceea ce este.

„Trebuie să îl iubești pe George pentru că vine din Austria”

181106-bcr-george-35s-v012-ig-cover-800Atunci când am auzit pentru prima dată de George, singurul gând care mi-a trecut prin cap a fost „Ce prostie. Cum să te cheme George?”. Multă lume deja îl cunoştea şi era fascinată de el. Din nou: “Ce prostie. Cum să te fascineze un….George?”. L-am respins. Nu voiam să îl văd, să îl caut, să aflu lucruri despre el. Tot repetăm asta cu “ce prostie” şi mergeam mai departe. Acum doi ani însă, cu chiu, cu vai, am fost nevoită să….mă întâlnesc cu el. Mai mult decât atât, am fost chiar forţată de împrejurări să…mă cuplez cu el. Nu vedeam în continuare rostul. El era tot un….albastru, mereu senin, uneori multicolor; eu eram toată…dezamăgită şi total neinteresată.
Încetul cu încetul începusem totuşi să îl respect pe George. De ce? Mi-am dat seama că avantajul de a fi cu George era că puteam să fiu şi cu alţii în acelaşi timp. Ce putea fi mai bine de atât? Faptul că cei care îmi tot povestiseră despre el, cei care tot îşi doreau să ajung să fiu lângă el nu ştiau faptul că îl poţi înşela pe George cu foarte mare uşurinţă. Începusem să mă simt atotputernică: mă puteam împărţi între George şi alţii. Păcăleam…sistemul. Toate astea până într-o noapte când m-am trezit brusc şi George nu mai era lângă mine….Plecase? Mă părăsise? Aflase că mai eram şi cu altcineva? Nu mai eram atotputernică. Nu mai eram…cineva.

“Bună ziua. George m-a părăsit.”
“Ce s-a întâmplat?”
“M-am trezit azi-noapte şi nu mai era. Vorbeam singură, atingeam…nimic. Îl vreau înapoi.Da, într-adevăr, mai sunt şi cu alţii dar….mă obișnuisem cu George.”
“Nu puteţi avea o relaţie cu George şi cu alţii în acelaşi timp.”
“Ba da. Pot. Am putut. De luni de zile asta am făcut.”
“Nu. Nu aveaţi cum.”
“Ba da.”
“Ok. Atunci, din acest motiv v-a părăsit. Îl pot aduce înapoi la dumneavoastră însă…situaţia va fi complicată. Din ce văd în sistem, sunteţi blocată. Trebuie să vă deblochez, apoi să vă schimb anumite….”
“Cum adică să….schimbaţi? Eu vreau să funcţionez cu George aşa cum funcţionam şi înainte: cu el şi cu alţii.”
“Reveniţi peste….cel puţin jumătate de oră.”

După 3 ore de blocat, deblocat, explicat de parcă eram la tribunal, George s-a întors. E mic şi supărat. Atât de supărat încât a povestit universului cât de rea sunt, cum l-am înşelat şi cum vrea să se răzbune. S-a răzbunat de fapt. M-a blocat. M-a abandonat într-un punct mort şi mi-a şoptit să aştept cel puţin o săptămână până vom începe să comunicăm…din nou.
Până la urmă, George şi prietenii lui cărora li se confesează, sunt fix aşa cum mi i-am închipuit de la bun început: entităţi cu prejudecăţi, lipsiţi de informaţii corecte şi coerente, iresponsabili, mincinoşi şi hoţi. Singura întrebare care îmi mai rămâne este: ce ne vom face de acum încolo?

*Mulţumesc reprezentanţilor din sistemul bancar care m-au blocat de tot, care nu mi-au oferit informații complete, care m-au făcut să pierd timpul și care mă fac să pierd timpul în continuare! 

Bestii

bird-2030019_1280Între nesomnul de ieri și cel de azi, mi-am readus aminte de…oameni. Ființele acelea pe care de cele mai multe ori le plac, chiar le iubesc și de câteva ori le urăsc…visceral. Dacă mă întorc puțin în antichitate și îmi iau în calcul trecutul…filosofic, prietenul nostru Aristotel ne-a definit ca fiind animale sociale. Însăși cuântul „zoon” pare să ne trimită spre….grădina zoologică, spre animalitate, spre fiziologic. Jungla socială se aseamănă cu jungla amazoniană. Oamenii se prind de liane, urlă, luptă corp la corp pentru a-și satisface nevoile primare. Ulterior, își ling rănile în așteptarea de a o lua de la capăt.

Între trecutul de ieri și cel de azi, oamenii rămân oameni indiferent de ambiții, orgolii, emoții, sentimente. Nevoia de hrană, de reproducere, de adăpost câștigă mereu în fața celorlalte niveluri ale primadei lui Maslow. Oamenii trișează și sar de la fiziologic la autorealizare, uitând că din junglă până la aeroport e cale lungă. Uitând că între maimuță și supraom sunt secole distanță. Dorințele se amestecă cu nevoile, piramida este bombardată iar noi pare că ne întorcem mereu de unde am plecat, pare că ne învârtim în cerc sau că aeroportul este doar un vis la care tânjim cu sete.

Suntem bestii pentru că nu știm. Istoria ne-a învățat că lumea a fost creată pe morminte. Geografia ne-a demonstrat că pământul, oricât de rotund ar fi, este împărțit pe teritorii, iar biologia ne-a divizat în specii și subspecii. Singurul comun pe care îl avem sunt nevoile de bază. Suntem ceea ce suntem pentru că nu am evoluat suficient sau pentru că nu ne dorim să mai evoluăm.

În secolul XXI, am ajuns să ne batem cu pumnii în piept, precum gorilele, afirmând că am schimbat lumea. Am inventat, am cucerit, am scris, am citit. Ne-am mințit și ne mințim în continuare că…am evoluat, că nu mai privim lucrurile ca în junglă și că mâine, poimâine vom reuși să ajungem și la aeroport. Bestia din/de noi nu s-a schimbat. Întotdeauna ne vom linge rănile, vom vâna hrană, vom săpa după apă și vom considera că reproducerea este singura armă pe care o avem la îndemână și care va demonstra universului că noi suntem ultima verigă a lanțului trofic. Am inventat, am cucerit, am scris, am citit și am rămas în continuare…zoon.

Spre deosebire de jungla amazoniană, jungla socială se bazează pe relații interumane. În fiecare minut ne dorim relații, ne dorim înțelegere, respect, iubire. Ne-am creat un set de valori despre care știm absolut nimic. Vânăm antilope precum tigrii: în întuneric și după instinct. Suntem bestii cu limbaj articulat (uneori prea articulat) și pretenții la o viață mai bună. Din nou, nu prea știm ce înseamnă nici asta…

Suntem aceleași bestii împărțite în masculin și feminin, în pradă și vânători. Masculii devin mândri și rag precum leul dacă au prins căprioara, dacă au pus la pământ femela, dacă și-au completat turma de pui. Femelele, oricât de emancipate ar fi, se retrag într-un adăpost. Vânătorii își etalează ultima pradă. Iar vânatul, cu ultima suflare își acceptă soarta și…se retrage.

Oamenii nu devin bestii, ci sunt. Există nu datorită unui creier într-o cuvă, nu datorită invențiilor sau cărților. Existăm din aceleași motive ca și puiul de leu – din nevoi. Suntem totuși animale sociale, însă partea de social ne-a fost alipită. Nu ne-a intrebat cineva dacă ne dorim și socialul, dacă facem față relațiilor,  nu a răspuns altcineva pentru noi și nu s-a strigat în piața publică „Da, avem nevoie de o comunitate”.

Poate că am rămas undeva sub nivelul mării pentru că nu am știut, pentru că nu am înțeles, pentru că nu ne-a învățat vreo entitate ce să facem sau cum să facem. Sau poate că am rămas acolo, aici, pentru că atât suntem și nu vom putea vreodată mai mult. Până la urmă, „omul e lup pentru om”, nu?

Unghiuri

architecture-1727807_1920Gol.
Puncte puncte puncte…

Pereții se subțiază, se strâng și rod fiecare nerv epuizat dintr-un corp diform. Așa se vede din unghiul B, din punctul B’, din momentul T1. Nu se știe ce s-a întâmplat cu unghiul A, cu punctul A` și cel mai important: care a fost momentul T0 ? Nu avem început.
Din cauza sau datorită faptului că unghiurile sunt ascuțite, golul se instalează imediat. Nu poți găsi o perspectivă…plină: pereții se vor subția din orice unghi i-ai privi. Vor strânge și vor eroda orice le va sta în cale. Din păcate nu avem linii, cercuri, nici măcar triunghiuri. Nu avem forme pline. Și dacă ele nu pot exista indiferent de numărul momentului, înseamnă că unghiurile întotdeauna vin la pachet cu injecții șoc – recipiente umplute cu prea multă conștientizare.
Pe de-o parte, dacă stau să mă gândesc mai bine, unghiurile subțiază…orice. Creează puncte de vedere. Aduc cu ele argumentarea „pe de-o parte” sau „pe de altă parte”; „în primul rând” sau „în ultimul rând”. Limitează. Condiționează necondiționatul.
Pe de altă parte, unghiurile aduc și perspectivă. Aceeași acțiune, eveniment, același obiect privit din mai multe unghiuri….deschide. Cortexul cerebral începe a fi surpat de atât de multe întrebări, răspunsuri, alte întrebări, și mai multe răspunsuri încât corpul diform începe să se apropie de…un început.
Momentul în care de la Tn ajungi cumva la momentul T0, pare să fie momentul pe care l-ai tot așteptat. Fix așa cum elevii de școală așteaptă, după mii de calcule, să ajungă la rezolvarea problemei de matematică. Ceea ce diformitatea nu ia în calcul e faptul că a ajuns atât de departe, a privit pereții din atât de multe unghiuri încât la final, răspunsul va fi nesatisfăcător. Sau, mai mult decât atât, momentul mult așteptat nu aduce cu el finitudinea ci alte unghiuri, cu alte perspective.
Așa am rămas fără litere, fără numere, fără alfabet.

Gol.
Puncte, puncte, puncte…

Printre capitole

book-731199_1920

M-a fascinat dintotdeauna Wall Street-ul. Îmi plăcea la nebunie să ies de la metrou pe lângă oameni ţanţoşi îmbrăcaţi, sobru îmbrăcaţi aş putea spune şi mereu…vorbind la telefon. De fapt, asta mă fascina: vorbitul ăsta continuu la telefon. Mă gândeam uneori că eram şi eu ca ei, însă în loc de telefon, eu aveam taste, printuri, cerneală…cafea.

Respiraţiile din ultimele zile mi se trăiau în capitole. Minutele matinale – acelea, de mers pe jos, de zâmbit, de prelindat printre coloane sonore – se transformau pe zi ce trecea într-un carusel parfumat de emoţii ce mă împingea suav în excitare.

Chapter 1- scurt şi îngropat parcă în întrebările „De unde să încep? Cine eşti?Cine sunt? De ce am venit?”. Secundele se petrec în ore şi ziua nu se mai termină. Minutele sunt infinite. Orele sunt veacuri. Parcă e mereu dimineaţă, mereu soare. Unde mă duc?Urc? Cobor? Merg înainte? Merg înapoi? Ce e cu azi? Ce e cu mâine? Ce e până….atunci? M-aş desena în balcon sub apusul soarelui. Mi-aş spune că lumina o să treacă, că o să vină un mâine, că va veni un…chapter 2- mai bun, mai senin, mai clar. Încă nu vine, încă ne jucăm cu apusuri, trasăm linii peste infinituri, creştem puţin în dorul de ieri, în dorinţa de azi, în întrebări, în răspunsuri, în arome de cafea şi ciocolată, în realitate, prin viaţă.

Chapter 2 – zilele încep cu mine. Doar cu mine; căutându-mă prin încăperi, zdruncinând puţin câte puţin aşteptările. M-am apucat de scris a mia oară din dorinţa de a termina – o idee, un gând, un dor. În gălăgia apăsătoare a oraşului, îmi amintesc de faptul că încă suntem pe acelaşi continent, că încă mai am puţin de aşteptat. Mai am de aruncat câteva capitole, câteva ore, ceva mărunţiş. Minutele de mers pe jos – minutele mele – mă mai mângâie şi îmi mai sorb din siropurile mişcătoare din interior. Minutele din raze de sore şi ploi de vară sunt cele mai bune. În schimb, orele din serile lungi îmi suflă periculos şi peste alte simţuri. Celelalte simţuri din cadourile parfumate.

Chapter 3 – mi-am înlocuit mirosul de cerneală cu aburi, cu voci suave, departe; în respiraţii sacadate. „Mai vi? Acum? Azi? Mâine?”. Minutele matinale se reiau, golurile din stomac se estompează în timp limitat. Apoi, revin. Reînviu. E alt azi în care aş simţi ceva, aş gusta ceva, aş….. „Mai sunt 2 zile….”. 48 de ore. Mă încep pe plaje ameţitoare, în picături sărate care se preling pe mine, cu mine, în mine… Între salteaua moale şi oxigenul oraşului există o incompletitudine. Acum. Azi. Între capitole.

Chapter 4 – azi mă trăiesc târziu. Atât de târziu încât va trebui să iau metroul, să sar peste ziar, peste cafea, peste…minute. M-au devorat aşternuturile, senzaţiile, visele. Totuşi, mai stau puţin. Aici. Printre pături pufoase şi zgomote atât de familiare. Mai stau puţin să mai dărâm ceva, să mai arunc ceva, să mai scotocesc, să mă mai trezesc din aşteptări. E mâine? Nu, din păcate e tot azi, un azi interminabil care se aruncă în traficul zgomotos şi nu se mai termină. E un azi care mai soarbe o gură de ceai negru, care îşi aşteaptă aroma de cafea de a doua zi.

Wall Street. Zona aceea în care oamenii sunt îmbrăcaţi ţanţoş, vorbesc la telefon şi au apartamente în Upper West Side. Cartierul acela pe care mulţi newyorkezi îl invidiază, mulţi îl vor, îl caută, îl ating într-un univers paralel, însă puţini ştiu să îi închidă telefonul şi să îl privească.

Printre capitole Au mai rămas nişte rânduri, nişte câteva ore….

Minute

watch-1893395_1920

În Upper West Side, The New York Times ajunge cel mai repede. Câteva zile la rând, m-am tot întrebat „oare de ce?”. Or fi mai multe maşini de livrat în zonă? O fi traficul mai bun? O fi atmosfera? Central Park? Nu mi-a răspuns cineva la această întrebare. Nu mi-a răspuns portarul clădirii, nu mi-a răspuns doamna de la chioșc, nu mi-a răspuns liftiera. Uneori încercau să îmi răspundă păturile moi și pufoase din zumzetul filtrului de cafea și mireasma fumului de țigară. Ce se întâmpla cu ziarul, cu articolul meu, cu liniștea din apartament, cu…aroma de cafea.

De zile, mintea nu îmi mai funcţiona în întrebări. Orice semn de întrebare dispăruse, orice uimire se făcuse uitată, orice miros necunoscut devenise atât de familiar, atât de…eu. Era cât se putea de firesc să mă preling în acei metri pătraţi, să mă cocoţ pe bufetul din bucătărie, să dărâm ceva, să sparg ceva, să încerc să pun la loc, să caut un superglue, să cobor după ziar, să îl citesc la 7:02 AM şi nu la 8AM. Era cât se putea de dulce, să nu mai râd de batoanele de ciocolată, ele să nu mă mai certe, vânzătoarea să nu mai existe. Supermarketul meu….să nu mai existe.

De zile, mintea nu îmi mai funcţiona. În schimb, alte simţuri se treziseră parcă la realitate. De fapt, alte simţuri mă acaparau în surdină: „nu ştiai că suntem şi noi aici? Nu ne-ai simţit? Nu ai vrut să ne dai şi nouă voie să….existăm?”. Simţurile mă mai certau şi chiar mă învineţeau. Îmi plăcea. Era cât se putea de firesc, de la îndemână, de….eu.

Din Upper West Side până la The New York Times aveam de mers pe jos cam 50 de minute. Cele mai bune minute de mers pe jos. Erau momentele acelea când îmi şuiera câte o melodie pe fundal, când nu mai auzeam sirenele oraşului, când nu mai vedeam oamenii cu care mă întâlneam. Aşa am dat într-o dimineaţă peste…Miriam: la intersecţia dintre 72 street cu Broadway. M-am cioconit cu un fir de om – mai puţin senin, mai puţin zâmbitor, mai puţin…ea.
M-am blocat şi am ieşit instant din cearceafurile de cafea şi păturile moi.
„Eşti bine?”.
Miriam m-a privit cu o superioritate şi cu o aroganță pe care nu o mai întâlnisem până atunci decât…la mine. Purta o pereche de ochelari oglindă şi un ruj roşu intens care îţi blocau privirea asupra chipului ei.
„Da. Tu?”
Singurul răspuns pe care voiam să îl cânt, era „Fabulos!”. Însă m-am oprit, am dat muzica interioară pe silențios şi am răspuns cu un „Da” – simplu, mic, fricos. Îmi era frică: să nu o rănesc, să nu o sparg, să nu o culeg apoi cioburi cu cioburi de pe trotuarele murdare, să nu îi şterg totuşi ultima urmă de ruj rămasă.
„Şi?”.
Simţurile acelea despre care povesteam mai devreme începuseră să mă introducă în poveşti ştiinţifico-fantastice. Acel „şi?” al ei, parcă îmi anihilase respiraţia. Nu mai mirosea a cafea, nu mai pipăiam ziare abia tipărite. Nu aveam ce să răspund. Am zâmbit instinctiv, mi-am mişcat puţin capul şi am aruncat privirea în spatele meu. Nu mă salva cineva? Nu mă mai întâlneam cu cineva? De ce nu mă dusesem la metrou? De ce nu venea vreun autobuz? Vreun taxi? Când mă pregătisem însă să îi ofer un răspuns despre ce se mai întâmplă cu job-ul meu, Miriam nu mai exista.
Se supărase? Plecase? Fusese vreodată acolo?

Din Upper West Side până la The New York Times aveam de mers pe jos cam 50 de minute. Minutele mele – acelea în care îmi puneam cap la cap muzica interioară a zilei, cu soarele sau ploaia dimineţii. Minutele în care mă împrieteneam cu acele simţuri ignorate de-a lungul existenţei. Minutele în care îmi aduceam aminte de parfumul tiparului proaspăt, de cafeaua neagră, de odorizantul întunericului intim, de începuturi de alfabet repetate dimineaţă cu dimineaţă, prânz cu prânz şi seară cu seară. Minutele care spulberau orice urmă de ruj roşu, de ochelari oglindă, de sirene, de brichete căutate în vid.

În Upper West Side, The New York Times ajunge cel mai repede…