Limbaj

Astăzi judec. În fine, poate nu se numeşte chiar „judecată”, poate e mai mult o observaţie… pertinentă – zic eu. De mult mi-am dorit să îmi aştern acest gând pe hârtie însă mi-am zis de fiecare dată că nu e cazul, nu se cade, poate sunt eu prea rigidă, poate problema e la mine, poate şi iar poate.

Oamenii nu ştiu să vorbească. Rectific: oamenii de 20 şi ceva de ani (da, cei de vârstă cu mine) nu ştiu să lege un subiect de un predicat. Nu mă refer aici la trac, la emoţii, la vorbitul în public, la discursul ştiinţific sau cel literar, nu e vorba nici măcar de gramatică: e vorba de un subiect şi un predicat care să aibă legătură unul cu altul, să fie în acelaşi context. Oamenii de pe băncile facultăţilor nu ştiu să vorbească. Nu au bunul simţ al discursului sau dialogului pertinent. Huh? Ce s-a întâmplat? Cum poţi finaliza 15 ani de studii neîntrerupte şi să nu fi în stare să legi două cuvinte într-o sală cu 5 oameni prezenți? Tind să cred că această neştiinţă depinde de mai mulţi factori însă unul din cei mai importanţi este lipsa comunicării în viaţa de zi cu zi, cu oricine, oricând, în orice situaţie. Oamenii nu mai vorbesc – se întâlnesc şi butonează telefoanele stând fata în faţă. Oamenii nu se mai privesc în ochi – se uită pe stradă, peste umăr, mai deschid un social media content. Oamenii nu mai povestesc – nu mai ştiu să înceapă o poveste, să o termine şi să asculte şi feedback-ul. Oamenii trăiesc prin comentarii, inimioare, like-uri, dislike-uri, post-uri, twitter-uri, snapchap – isme.

Poate nu am avut curajul să fac această afirmaţie mai devreme de frică să nu îmi afişez frustrarea. Aş vrea şi eu să vorbesc cu…cineva, să port o conversaţie, să dezbat un anumit subiect. Rectific: aş vrea uneori să reuşesc să vorbesc cu un acel cineva care îmi este apropiat de vârstă. Aş vrea să cred că nu au mai rămas câteva sute, poate zeci de persoane de 20 de ani capabile să vorbească față în faţă. Aş vrea să cred că am eu o problemă şi că bat câmpii.

Concluzii: dacă la 20 de ani nu poţi lega un subiect de un predicat însă poţi trimite 20 de mesaje, 10 inimioare şi 20 de like-uri în câteva secunde, dacă am devenit atât de tehnici şi trăim în lumea unui „măr” bazându-ne pe un „nor albastru”, în nişte sute de ani probabil omenirea va fi…mută. Singurele sunete pe care fiecare omuleţ va mai fi capabil să le scoată sunt: plânsul şi râsul (asta dacă nu le va înlocui şi pe acestea cu un emoji). Nu va mai există creion sau hârtie, filmele vor fi în imagini şi sunete, auzul şi văzul se vor îmbunătăţi însă limbajul va fi strivit şi dus la groapa de gunoi.
Oamenii nu mai ştiu să vorbească. Şi ce dacă? Pot trimite un whatsapp.

Advertisements

Stand by

Rar. Pe o scară de la 1 la 10 aş putea spune că mă întâlnesc cu aceste momente cel mult de două ori pe an. Tânjesc după ele 365 de zile, 24 din 24. Atunci când dau peste mine însă…nu ştiu ce să fac: cum să mă comport cu ele, cum să mă comport cu…mine.
Momente de stand by. Sunt acele momente când ai terminat tot ce aveai de făcut,ai bifat toate căsuţele, te-ai şi odihnit, ai reuşit să faci inclusiv curat în încăperea/apartamentul/casa în care locuieşti, ai reuşit chiar să ieşi şi în societate măcar timp de 10 minute şi nu îţi mai rămâne altceva de făcut decât să…aştepţi. Aştepţi un feedback la ce ai făcut până acum ca să ai şi tu o ocupaţie viitoare, aştepţi o critică, aştepţi un răspuns, aştepţi măcar să nu mai plouă afară, aştepţi o rază de soare. Recunosc, pe cât de dragi îmi sunt momentele, zilele sau orele de stand by, pe atât de groază îmi este de ele. În aceste momente încep să…gândesc (mai mult decât e cazul). Iar de aici, lucrurile încep să o ia razna. Scenarita acută de care sufăr îşi face de cap în fiecare microsecundă construind povești fantastice, cele mai multe cu tentă de filme horror. Mai explicit, în cazul meu acest stand by vine la pachet cu un carton de creioane colorate dar fără vreo hârtie. Pentru că trebuie să colorez (altfel mă urc pe pereţi, la propriu), încep să trasez dungi multicolore peste o realitate sumbră şi un posibil viitor sumbru ( că aşa sunt eu: optimistă).
Ce poţi să construieşti în realitatea banală? Simplu: două tipuri de scenarii referitoare la feedback: unul pozitiv ( hurray!), altul negativ ( să îmi bag….trebuie să o iau de la capăt. Panică!). Apoi mai am varianta în care îmi desenez cifra 1 urmată de multe zerouri pentru contul bancar. Bineînţeles, există şi varianta în care banca dă faliment şi fuge în lume cu banii mei. Mai pot să desenez un soare, multă căldură, o apă cristalină , un şezlong şi o ladă de bere care se autorefillează. Dacă mă plictisesc rău de tot sau dacă e prea cald, pot să trasez câteva dungi albe şi negre pentru construcţia unui baldachin şi unei camera de hotel luxoase undeva în…Cuba. Varianta cu muntele, apa de izvor, iarba şi căprioarele nu o am: prea mult de desenat, mi se termină creioanele, la munte e frig şi vara aşa că să o lăsăm baltă. Cel mai bun desen pe care de obicei îl poziţionez pe tavanul încăperii este bineînţeles, superficialul şi insipidul intro de film american ( da, sunt şi superficială şi materialistă printre altele): super apartamentul acelui zgârie nori din Upper West Side (cum te uiţi pe harta Manhattan-ului, dai de Central Park şi e un colţ undeva în dreapta sus. Pe acolo e clădirea), imaculatele aşternuturi din dormitorul luminos, plus one ăla care te trage înapoi în pat de dimineaţă, outfit-ul modest Gucci, Calvin Klein sau ceva, portarul care îţi deschide uşa, limuzina neagră care te aşteaptă în faţa clădirii, Iphone-ul ( desenez de obicei unul foarte mare că seria 10 sau 11 probabil va fi cât un monitor) care te notifică despre ultimele contracte încheiate şi ochelarii de soare (la fel de modeşti ca şi stilul tău de viaţă) care îţi mai oferă 10 minute de somn până să ajungi la birou. Aş putea să continuui să desenez şi biroul şi job-ul în sine, doar ca videoclipul ăsta matinal mă fascinează atât de tare încât mă opresc ore întregi asupra detaliilor ( chiar şi filtrul de cafea din bucătăria super luxoasă a apartamentului super luxos, are un zgomot aparte atunci când porneşte, de ce să nu stau puţin să aud cum face el cafea în acea dimineaţă). Da, acest intro este desenul meu preferat; şi pot să trăiesc alături de el ore întregi.
Momentele de stand by au şi ele partea lor tragica bineînţeles. Culorile întunecate desenează de obicei viitorul – aşa devine el sumbru. Este acel viitor în care mă trezesc în noroiul şanţului, accidentată de vreo căruţă, pe patul de moarte sau, în cel mai bun caz, la cimitir. Şi da, e cel mai bun caz cimitirul pentru că în acel loc nu poţi desena foarte multe în afară de ploaie, oameni care plâng, copaci şi o piatră funerară pe care nu prea se înţelege ce scrie. Dacă rămân la povestea cu şanţul sau spitalul, aici lucrurile sunt mult mai diversificate: ce culoare are noroiul? Ce culoare avea căruţa care m-a accidentat? Câţi cai avea? Mă aflu într-un sat sau în grădina spitalului 9? Având în vedere că sunt atât de multe variabile, nu prea mă pot hotărâ ce culori să folosesc, aşa că mă panichez şi deschid brusc ochii fix în pachetul de ţigări de pe masă.
Mai fumez o ţigară, mai joc un candy crush, mă mai trezesc în apartamentul superficial, mai beau o gură de cafea, mai butonez tehnologia şi mai revin uneori la listă. Care listă? Stand by vine la pachet şi cu lista mea de bile albe şi negre. Pentru că am timp, încep să adaug pe lista oameni care merită bile albe şi oameni care merită bile negre. Dacă ajung în punctul în care tai pe cineva de pe listă, e de rău – trebuie să încep apoi să îi desenez moartea sau felul chinuit în care moare sărmanul/a. Cel puţin mă linişteşte gândul că tai rar pe cineva de pe listă.
Mai ascult o muzică, mai văd un film, mai citesc câte ceva, mă mai urc dimineaţa în limuzina luxoasă din faţa clădirii superficiale şi…mai trece o zi de stand by. Adorm în aceleaşi coşmaruri: dacă feedback-ul e negativ, am belit-o; şi mă trezesc în…aşternuturile de la Ikea din încăperea plină de “zorzoane” încercând să nu privesc în ochi văcuţa de pluș care nu doreşte să mă dezlipesc de ea.
Cam din aceste…cauze, mă chinui să rămân mereu ocupată!

In urma unui vis

Ce se intampla?
Ce ti se intampla?

M-am indepartat atat de mult de locul familiar incat am ajuns sa ma intreb daca am stiut vreodata unde m-am aflat cu adevarat.
Ieri ma tot rugam de o fiinta simbolica sa imi repete faptul ca am innebunit; ca pumnul de pastile pe care am ajuns sa il inghit pentru a functiona in aceasta societate subliniaza faptul ca undeva, in aceasta lume, exista o usa care se poate deschide in fata ochilor si se poate inchide cu un lacat in spatele constiintei.
Si iata cum, mai sus, am inceput o fraza pe care m-am chinuit sa o termin. Am insiruit cuvinte din care, probabil, majoritatea va intelege mai nimic. Ma intreb, daca nu cumva si eu am ajuns in stadiul in care sa nu imi mai inteleg propriul scris. Etapa in care efectul de somnolenta al bomboanelor ma impiedica sa mai gandesc limpede. Bineinteles, ma pot intreba ce inseamna cu adevarat “limpede” si daca am atins vreodata acest cuvant….
Ceata, ploaia si frigul de afara imi urla intr-una aceeasi intrebare: “ ce cacat vrei?” – probabil, nu folosesc si substantivul ce incepe cu litera C, insa nu conteaza. Acum trebuie sa gasesc o modalitate prin care sa descopar de unde, care, ce, cum, pentru ce si de ce…asa?
Invinuiesc lipsa acuta de somn. Oboseala viscerala ce nu mai poate fi invinsa de nimeni si de nimic. Greutatea gandurilor si inlantuirea sentimentelor. Da, acelea. Acele frumoase sentimente care ma fac sa zambesc, sa iubesc, sa ma bucur. Pe acestea, ceva sau cineva le-a acoperit cu un covor plin de praf iar mai apoi a asezat un pian peste ele.
Pian- muzica. Oare ea ma poate salva? Am incercat. Butonez din stanga in dreapta si din dreapta in stanga listele interminabile de sunete pe care le posed. Scenariile apar, dar fara nici un efect.
Ma intorc la frica. Singura care de-a lungul timpului mi-a raspuns la toate intrebarile. Mi-e frica de unii, de altii, de mine, de ea. Uneori mi-e frica sa ies chiar si din casa. Posibil ca aceasta sa fie cauza pornirii de a ma retrage din peisajul cotidian ori de cate ori am ocazia.
Exista personaje care se folosesc de curaj pentru a ma descrie. Obisnuiesc sa ii numesc pe acei oameni: nebuni, dupa care insist sa ii invit alaturi de mine in acea camera, sub acel lacat.
Privesc fata in fata, neputinta: de a schimba lumea, de a ma schimba, de a nu rani, de a nu izbi, de a nu…taia in carne vie si de a nu mesteca apoi carnea umana. Cunosc acea parte din mine numita…rautate. Sau poate ca e prea mult spus. Am sa o numesc: egoism, lasitate, invidie….si de aici lista poate continua.
Daca Spinoza avea dreptate ( si multi au spus ca are), iar invidia, egoismul si toate celelalte aduc o data cu ele: tristete; iar natura si esenta umana este aceea de a fi fericit; atunci acestea dintai ar trebui sa ma ajute sa imi folosesc ratiunea pentru a descoperi cauzele si a le indeparta ( daca nu le pot elimina definitiv). Asadar, adevaratul destinatar al intrebarii mele prime este insasi “ fabuloasa” mea ratiune.
“ Draga ratiune,
Ce se intampla?”

Nimic. Blank. Gol.
Ce se intampla daca ratiunea nu raspunde sau se incapataneaza sa plece in vacanta? Raman afectele. Oare de ele nu ma pot folosi pentru a-mi semna cererea de externare? Spinoza ar spune ca nu, dar eu am sa incerc….Pana la urma, ce altceva mai pot face?

Cum sa NU fii

Cine nu a auzit de extraterestul E.T a lui Spilberg? Cine nu a auzit de mii si mii de ori vestita replica: “E.T wants to go home” ? Cine nu a copilarit visand sa primeasca si el intr-o noapte un “asemenea cadou”? Nu cred ca exista cineva…
M-am hotarat. I’m fuckin’ E.T. Nu in sensul ca sunt extraterestra si sunt speciala (bine sunt si asta, dar acum nu vreau sa evidentiez aceasta idee ), in sensul ca: I want to go home. Nu sunt iarasi in depresie sau ceva asemanator ( Doamne Fereste!). Nu sufar din dragoste ( inca astept cu disperare si cu mare nevoie ziua in care se va intampla asta) si nu sunt ingropata in datorii si de’aia imi propun sa fug. Nici macar nu vreau acasa la propriu asa cum imi doream cu cateva saptamani in urma. Nu. Vreau…un punct.
Pe vremea cand eram in liceu, ma plangeam non-stop. Voiam sa se termine, sa scap de toata lumea, sa dau examenele mai repede si sa nu mai vad 90% din populatie vreodata in viata. Check. Intr-un final am terminat, le-am multumit tuturor entitatilor existente si am plecat mai departe. Chestia e ca nu am stiut sa apreciez mai mult lucrurile bune care au existat in cei 4 ani de liceu. M-am bucurat de ele, le-am imbratisat si…cam atat. Cand am ajuns insa pe aceasta noua “planeta”, am inceput sa realizez, din nou, acelasi lucru: vreau sa se termine, sa scap de toata lumea, sa dau examenele mai repede si sa nu mai vad…99,8% din populatie vreodata in viata.
Daca stau acum sa ma gandesc mai bine, asa am procedat de cand ma stiu: in scoala primara voiam aceleasi lucruri, in generala la fel, in liceu la fel si acum….din nou, la fel. Heeeeeey, ce se intampla?
Mi-am zis de nenumarate ori ca sunt defecta, ca e ceva neinregula cu mine, ca oamenii in jurul carora ajung tot timpul sunt normali si eu nu ma pot integra, pana cand am zis…Stop; si am inceput sa ma apreciez mai mult. In prezent ma apreciez atat de mult, incat ii numesc pe cei 99,8% – prosti (in fiecare secunda, nu asa oricum).
Am o teorie dupa care m-am bazat intotdeauna in viata: inteleg, daca imi explici. Nu inteleg, daca imi explicit prost si cel mai important: imi bag picioarele daca imi bagi pe gat fara argument, parerea ta. Bineinteles, acest mod al meu de a-mi traii viata mi-a pus destul de multe piedici, insa, hey, sa vina cineva sa-mi spuna ca n-am vreun sens.
Asadar, cred ca acesta a fost, este si va fi motivul principal al sentimentului de E.T pe care il am mai mereu fata de lumea din jur. In orice caz si pentru orice eventualitate, m-am gandit sa imi mai creez o mica teorie pe care sa o trec in carticica intitulata “ghid de supravietuire printre fiintele umane” ( sau wanna be fiinte umane, mai bine zis) si anume: invata intotdeauna cum sa NU fii.

Still…dreaming

Am supravietuit cu bine primei saptamani de facultate (pe care by the way, cica,am inceput’o). Nu am supravietuit cu bine, nu m-am exprimat bine, am supravietuit cu…toate. Asa, asta era exprimarea pe care o tot cautam. Mai mult decat atat: mi-am dat seama ca au trecut 5 zile de scoala ( ma rog, eu mai am si sambata un curs…dar, detalii detalii) si au mai ramas…restul zilelor. Logic, nu? Ideea e ca nu ma panichez. Nu vreau sa ma mai panichez si sa ma enervez si vreau din toata inima sa-mi si iasa. Ideea nr.2 e ca incep in sfarsit sa fac ceva cu viata mea. Ce? Pai am trecut de la etapa “just dreaming” la etapa “still dreaming”. Cum e? Pai l-am inlocuit pe “just” cu “still”, cam asa e.
Ideea nr.3 si cea finala? I’m so fuckin’ zen and I love it!
Ideea nr.4 ( la naiba, nu a fost nr.3 finalul; eh, asta e, se mai intampla)? Imi permit sa mai visez pentru ca am langa mine THE BOOK si o muzica buna…

Nu conteaza ca o citesti, conteaza CUM o citesti…

Concluzie?

Am terminat. S-a dus. Gata. Am scapat. Yu hu hu! In sfarsit ma pot manifesta pentru ca….s-a terminat. Am supravietuit si am terminat primul an de facultate, asa cum a fost el cu bune si cu rele (in ultima perioada mai mult cu rele).
Ce a fost? Un an plin de emotii, de nervi, de alergatura, de oameni care mai de care mai ciudati si de prieteni pe care, fara sa vreu, am reusit sa ii pastrez aproape (cel putin asta cred).
Ce va urma? Vor urma 3 luni in care mi-am propus…multe (ca de obicei). Am decis sa nu trandavesc atat de mult vacanta asta si sa incep sa-mi construiesc “treptele” catre o lume mai buna.
Acum? Ma reintorc la partea cu stransul catrafuselor si mutatul…acasa. Ma reintorc la datorii neplatite si la o curatenie generala atat in apartamentul care m-a gazduit mai bine de jumatate de an cat si inauntrul meu.
In concluzie? Nimic. Vreau sa incep sa ma pastrez departe de concluzii si sa ma apropii mai mult de…adevarata eu (Dumnezeu stie care o mai fi aia).

Pentru ca pana la urma, nu e nimic gresit in a fi si a face ce vrei tu

“Sistemul”

Oamenii vorbesc. Oamenii se trezesc dimineata si primul lucru pe care il fac chiar inainte se deschida ochii este sa…vorbeasca. In gand sau cu voce tare, plangand sau razand in hohote acesta este singurul job pe care stiu sa-l faca cel mai bine (chiar perfect as putea spune).
In ciuda faptului ca se vorbeste atat de mult, nu exista rabdare si timp ca sa se asculte. Si aici intervine vesnica intrebare: “DE CE?” …dupa care urmeaza sutele de raspunsuri care niciodata nu s-au putut restrange intr-unul singur.
Adevarul este ca ma enerveaza, ma irita si ma oboseste atata vorbarie si de aceea mi-am creat un fel de sistem care functioneaza extrem de simplu: atunci cand oamenii incep sa vomite pur si simplu cuvinte doar de dragul de a vorbii, eu apas play si…pun muzica. Cum? Nu stiu. Cert este ca atunci cand un omulet incepe sa “toace”, creierul meu stie exact carei melodii sa ii dea play. Asadar, de la un timp, in jurul meu nu mai exista oameni care sa palavrageasca ci exista doar o coloana sonora…pop,disco, rock, old school, regge, dnb sau orice altceva in functie de context.
Poate ca si eu, ca toti ceilalti, nu sunt capabila sa ascult. Cu siguranta si eu am piticii mei de pe creier si mai mult ca sigur si eu sunt…tot om. Insa,acum, pe langa faptul ca pe zi ce trece invat sa folosesc din ce in ce mai bine “sistemul”, in ultima saptamana mi-am construit si un…playlist:

 

1.Politica sau “ce bine era pe vremea aia…”

2. Bani sau “ce afaceri mai fac eu…”

3.Iubita,sotia, copiii sau “ce e important in viata…”

4. Generatii sau “ce prosti sunt astia care vin din urma..”

5. Mare om,mare caracter sau “ce smecher am fost si sunt…”

6. Glume proaste care nu se mai termina

7. Discutii misogine

…to be continued…