Limbaj

Astăzi judec. În fine, poate nu se numeşte chiar „judecată”, poate e mai mult o observaţie… pertinentă – zic eu. De mult mi-am dorit să îmi aştern acest gând pe hârtie însă mi-am zis de fiecare dată că nu e cazul, nu se cade, poate sunt eu prea rigidă, poate problema e la mine, poate şi iar poate.

Oamenii nu ştiu să vorbească. Rectific: oamenii de 20 şi ceva de ani (da, cei de vârstă cu mine) nu ştiu să lege un subiect de un predicat. Nu mă refer aici la trac, la emoţii, la vorbitul în public, la discursul ştiinţific sau cel literar, nu e vorba nici măcar de gramatică: e vorba de un subiect şi un predicat care să aibă legătură unul cu altul, să fie în acelaşi context. Oamenii de pe băncile facultăţilor nu ştiu să vorbească. Nu au bunul simţ al discursului sau dialogului pertinent. Huh? Ce s-a întâmplat? Cum poţi finaliza 15 ani de studii neîntrerupte şi să nu fi în stare să legi două cuvinte într-o sală cu 5 oameni prezenți? Tind să cred că această neştiinţă depinde de mai mulţi factori însă unul din cei mai importanţi este lipsa comunicării în viaţa de zi cu zi, cu oricine, oricând, în orice situaţie. Oamenii nu mai vorbesc – se întâlnesc şi butonează telefoanele stând fata în faţă. Oamenii nu se mai privesc în ochi – se uită pe stradă, peste umăr, mai deschid un social media content. Oamenii nu mai povestesc – nu mai ştiu să înceapă o poveste, să o termine şi să asculte şi feedback-ul. Oamenii trăiesc prin comentarii, inimioare, like-uri, dislike-uri, post-uri, twitter-uri, snapchap – isme.

Poate nu am avut curajul să fac această afirmaţie mai devreme de frică să nu îmi afişez frustrarea. Aş vrea şi eu să vorbesc cu…cineva, să port o conversaţie, să dezbat un anumit subiect. Rectific: aş vrea uneori să reuşesc să vorbesc cu un acel cineva care îmi este apropiat de vârstă. Aş vrea să cred că nu au mai rămas câteva sute, poate zeci de persoane de 20 de ani capabile să vorbească față în faţă. Aş vrea să cred că am eu o problemă şi că bat câmpii.

Concluzii: dacă la 20 de ani nu poţi lega un subiect de un predicat însă poţi trimite 20 de mesaje, 10 inimioare şi 20 de like-uri în câteva secunde, dacă am devenit atât de tehnici şi trăim în lumea unui „măr” bazându-ne pe un „nor albastru”, în nişte sute de ani probabil omenirea va fi…mută. Singurele sunete pe care fiecare omuleţ va mai fi capabil să le scoată sunt: plânsul şi râsul (asta dacă nu le va înlocui şi pe acestea cu un emoji). Nu va mai există creion sau hârtie, filmele vor fi în imagini şi sunete, auzul şi văzul se vor îmbunătăţi însă limbajul va fi strivit şi dus la groapa de gunoi.
Oamenii nu mai ştiu să vorbească. Şi ce dacă? Pot trimite un whatsapp.

Advertisements

Mâzgăleală

Azi am avut chef să mâzgălesc. După ce m-am săturat de cifre, calcule, paranteze şi lucruri incomode, am vrut să folosecs hârtia de scris și în alte scopuri. Despre ce sau despre cine să mâzgălesc? Nici cea mai vagă idee.

De aproape o săptămână mă gândesc să mai adaug ceva la secţiunea „Concerte Viţa de Vie”. Aş avea ce să adaug: piese noi, videoclip nou, concert…acelaşi. Am schimbat doar consumaţia (mare greşeală): în loc de bere, am mers pe vin (cum ziceam: mare greşeală).

Poate aş putea să mâzgălesc despre…mine. Iarăşi despre mine? Ce să mai spun despre mine? Nu am zis….de toate? De 10 ani m-am cam săturat de mine. Să mai scriu şi despre…altceva, zic.

Ce să povestesc? Aceleaşi drame existenţiale? Să folosesc aceleaşi cuvinte? Să pun aceleaşi semne de întrebare de care m-am plictisit până peste cap?
Mai bine nu mai mâzgălesc. Mai bine mă apuc de altceva. Zis şi făcut. De ce anume să mă apuc? Nu am alt hobby, nu ştiu să fac altceva, nu îmi place să fac altceva. Am şi eu „un singur prieten la plural”: tastele. Poate fi şi la singular, nu mă deranjează: pixul/creionul/ustensila de mâzgălit.

Adevărul e că de ceva timp am chef să mâzgălesc însă…îmi e frică. Îmi e frică să nu îmi vărs părerile personale, iarăşi să mi le citească X sau Y şi iarăşi să fug de oameni pe strada întrucât s-ar putea să mă prindă vreunul şi să mă ardă pe rug în piaţa publică. Aha, uite: aş putea să mâzgălesc despre oamenii ăştia, călăi. Însă m-am plictisit şi de ei. Le ofer prea multă atenţie şi nu merită câtuşi de puţin.
Îmi este frică să mai tastez întrucât îmi este frică să stau mai mult de 10 minute cu mine – să nu cumva să mai descopăr ceva inoportun, să mai am vreo revelaţie acuto-depresivă, să mă arunc din nou în obiceiuri prosteşti (că doar, vorba unora, şi la asta mă pricep de minune), să nu mă apuce judecăţile de valoare, să nu mă apuce vreo clasificare cretină.

Din când în când, printre cifre, mai mâzgălesc pe câte o bucată de hârtie…amintiri din copilărie. Mă surprind şi încep să râd. De mine. Mă întorc la cifre şi concluzionez că viaţa ar fi foarte plictisitoare dacă mintea nu mi-ar funcţiona pe câmpii 24 din 24, dacă dragonii nu ar zbura pe lângă neuronii mei şi dacă nu aş juca câte un personaj…zi de zi. Viaţa mea ar fi destul de plictisitoare fără…mine.

Radare

Infantilismul se numără în cuvinte. Probabil există un radar pentru aşa ceva; probabil există şi un magazin de unde îţi poţi procura acest radar.

Îmi imaginez că funcţionează în felul următor: te trezeşti dimineaţa, bei vreo două cafele şi realizezi că eşti supărat – te uiţi în oglindă şi aceasta îţi dezvăluie figura amară pe care o porţi cu atâta mândrie – aşa că te hotărăşti să cobori până la supermarketul din colţul străzii şi să întrebi vânzătoarea:

“-Doamnă, nu vă supăraţi, am cumpărat de la dvs. de-a lungul timpului, radare pentru minciună, ipocrizie şi pentru prostie. În această dimineaţă oglinda mi-a mărturisit că sunt sătul/ă de oamenii infantili – ştiţi dvs, oamenii ăia care se comportă ca nişte bebeluşi chiar dacă au o vârstă considerabilă – . În fine, ideea este că aş vrea un radar pentru oamenii ăştia ca să ştiu şi eu să mă feresc de ei, să nu iau contact prea mult cu ei, să îi dau afară din spaţiul meu dacă e cazul….”

-Vă înţeleg însă din păcate nu avem radare pentru aşa ceva.

-Cum adică nu aveţi? Păi eu am mai luat de aici…

-Da, însă infantilismul are o natură mai pozitivă spre deosebire de celelalte.”

-Care pozitivă doamnă? Oamenii ăştia infantili se comportă la 30 de ani ca la 5; nu poţi lucra alături de ei, nu poţi avea o relaţie cu ei, nu poţi comunica…”

-V-aţi gândit că poate acei oameni sunt mai fericiţi?
Ne pare rău, nu vă putem ajuta.”

Te întorci acasă şi mai supărat. Îţi mai torni o ceaşcă de cafea, te pregăteşti să faci faţă unei alte zile de muncă infernală dar mai ales, te pregăteşti să faci faţa oamenilor infantili care au un zâmbet tălâmb pe faţă, se descurcă aşa cum pot, sunt teatrali, enervanţi, exageraţi însă…mai fericiţi decât tine (cel puţin asta ai înţeles de la doamna de la magazin).

Întotdeauna rămâne întotdeauna

Întotdeauna are ceva de făcut. De la prima oră a dimineţii şi până în ultimul ceas al serii, ceva se întâmplă. Ceva i se întâmplă. Întotdeauna are întâlniri, probleme, oboseli acute, vreun nebun sau vreo nebună la care se gândeşte, care i-a marcat existenţa în minutul x din ziua y şi până săptămâna viitoare nu va mai fi acelaşi om. Bineînţeles săptămâna viitoare apare alt personaj. Întotdeauna sunt lucruri mult mai importante. Oameni mult mai importanţi. Poveşti mult mai ameţitoare. Întotdeauna e ceva, cumva, cineva, undeva. Cel mai important: întotdeauna orice i-ai spune de rău, orice observaţie, orice mesaj negativ se va întoarce împotriva ta. Femeile ţin minte totul, nu uita, nu iartă, nu cedează şi….au mereu dreptate. Unele femei (să nu generalizăm).

Întotdeauna e prea devreme sau prea târziu. E prea obosită pentru prea devreme şi mult prea sfârşită pentru prea târziu. Prea epuizată pentru a mai vedea scama de pe jos, mult prea importantă pentru a mai face un ultim efort de a asculta o altă poveste. Povestea aia stupidă a ta.

Întotdeauna greşeşti. Tu greşeşti. Te-a obişnuit deja să trăieşti precum un personaj din Game of Thrones – cu sabia deasupra capului: “oare dacă întreb x o să se supere? Dacă îi zic de Z o să plângă? Oare dacă îi dau un mesaj o să îl ignore? Oare dacă….”.

Renunţi. La un moment dat răbdarea ţi se termină, anii trec şi realizezi că zilele care trebuiau să te construiască, te-au deconstruit. Ai crezut că ai ajuns rege aşa că te-ai lenevit în a mai privi dincolo de…. La un moment dat îţi numeri anii şi începi să te întrebi zi de zi “pe cine ai omorât în viaţă trecută?”. La un moment dat nu mai răspunzi, nu te mai enervezi, nu te mai intereseaZă, nu îţi mai pasă. Începi să devii şi tu ocupat sau obosit. Îţi doreşti foarte tare să ajungi sau să te întorci din nou la viaţa mult prea ocupată şi trăită mult prea intens. Îţi doreşti să fi şi tu obosit dar nu mai poţi. E destul de greu să te mai oboseşti şi fizic când psihicul ţi-a împlinit deja vârsta de 99 de ani.

Întotdeauna ceva se întâmplă. În fiecare zi ceva pute, moare, plânge – în fiecare zi începe apocalipsa.

Renunţi. În fiecare zi renunţi. Şi într-o noapte realizezi că de fapt cu asta te-a/te-ai obişnuit şi aşa ai tot funcţionat. Într-o noaptea tragi linie şi îţi dai seama că aveai potenţial, nu erai un/o ratat/ă, însă toate acele “întotdeauna” te-au făcut acum să fi un ratat cu acte în regulă.

Mai renunţi o dată. Ce rost are? Are vreun rost? Contezi şi tu cu ceva, pentru ceva, pentru cineva?

Scarabei

Din când în când mai uit. E firesc. E normal. Se întâmplă. Universul însă are un mod aparte de a-mi aminti în momentele de amnezie, ce am uitat şi de ce am uitat. De ce uit mereu motivul pentru care urăsc, detest şi îmi e silă de acest loc în care momentan…trăiesc (sau măcar încerc să supravieţuiesc)?

Oamenii aceia pe care i-aş tortura, cărora le-aş scoate ochii cu linguriţa, le-aş tăia limba şi apoi i-aş mumifica de vii, am să îi numesc de data aceasta: scarabei – gândacii negri şi urâţi care se hrănesc cu excremente şi care uneori sunt atât de agresivi încât îţi vine să îi omori.
Scarabeii umani sunt peste tot. Se urcă pe tine, te torturează, te agresează. În fiecare zi îmi doresc să îi omor, însă sunt atât de mulţi încât ajung să mă simt neputincioasă.

Scarabeii umani de România, mai precis cei de Bucureşti, sunt însă o specie aparte. Sunt gândacii care se aşează pe tine, te ciupesc, te ating, te muşcă. Îi dai la o parte, pleacă şi se întorc cu încă 10 tovarăşi. Nu renunţă. Dacă un scarabeu român îşi propune să ţi se urce în cap, să te facă să te zbaţi şi să înjuri pe stradă la 11 noaptea, îşi duce planul la bun sfârşit. De ce? Nu poţi şi nu pot să mă întreb de ce un scarabeu român ar face aşa ceva. Ei nu gândesc: nu au creier, nu pot vorbi coerent, nu au păreri. Până la urmă sunt nişte gândaci: acţionează şi reacţionează fix după cum bate vântul.
Ciudat este cum aceste insecte câştigă mereu luptă. Populaţia este mult prea speriată şi mult prea lașă pentru a le face faţă. Într-o manieră tristă şi patetică aş putea trage următoarea concluzie: fiinţei umane îi e frică de o insectă.

Uit că urăsc acest loc din cauza scarabeilor români. Uit cât de scârboşi sunt ei. Uit că visez să plec de când m-am născut şi din cauza lor. Uneori uit că aceste insecte există. Nu contest faptul că scarabei sunt peste tot în diferite forme, culori şi purtând măşti. Am mai întâlnit câţiva şi prin alte părţi ale lumii. Cu toate acestea, aici sunt cei mai josnici, oribili, nesimțiți etc etc etc.

Azi-noapte mă gândeam să trag nişte sfori şi să îmi cumpăr un pistol (în cel mai rău caz, am să rămân la statutul de purtătoare de briceag). Ce crimă mi se va reproşa? Că am omorât…un gândac? Că am scăpat această ţară de o insectă infectă?
Câţi ani de puşcărie poţi să faci pentru că ai ucis cu sânge rece un scarabeu?

Oameni=scoici

Nu mai avem oameni.
A observat cineva? Dimineta, cand va imbracati sa plecati la munca, la scoala, la cafea – oriunde va ducetui voi astia putini care mai sunteti- nu ati observat ca sunteti singuri?
Din acest simplu motiv, nu mai avem cuvinte, emotii, muzica, poezie, chiar si proza. Nu mai avem filme, placeri, dureri etc etc. Pentru ca intr-o zi oarecare oamenii au inceput sa dispara unul cate unul (si nu doar in acest oras, ci in toata lumea), toate celelalte creatii umane s-au stins si ele din viata putin cate putin.
Nu mai avem muncitori calificati sau necalificati. Nu mai avem adolescenti rebeli sau tineri visatori.

Avem traineri, formatori de opinie, psihologi de toate natile posibile, public speakeri, politicieni aparuti dupa roua diminetii, mediatori, manageri sau formatori in maganement etc. Avem o plaja plina ochi cu scoici ale fericirii. Toate aceste scoici te fac mai fericit, iti schimba viata, te transforma in ceea ce sunt si ei. Intrebarea este: ce sunt ei de fapt? Entitati cu doua fete: un invelis stralucitor, colorat si un interior mat si aspru la atingere.
Daca nu mai avem oameni, nu mai avem drepturi, nu mai avem libertati. Pe plaja nu poti fi altceva decat o scoica. Mai mult, nu ai cum sa vrei sa iti doresti altceva pentru ca numai scoicile sunt fericite si tu dupa asta tanjesti, dupa mama ei de fericire care nu are vreo definitie de tip matematic. Asadar aceasta fericire este un fluturas zburdalnic care nu cred sa se fi asezat el vreodata pe vreo scoica si sa ii fi soptit acesteia un “pana cand moartea ne va desparti”. Fluturii nu stau locului iar scoicile nu pot alerga dupa ei.
Nu mai avem oameni, avem scoici care spera la fluturi.

Dincolo de toate acestea, din cand in cand se mai zareste pe trotuare cate un om nefericit dar sincer, un om deloc iprocrit si simplu care intra in restaurante si isi cere oamenii inapoi:
“Nu va suparati, as dori si eu o supa de scoici si o portie de scoici in sos de vin.”

Stand by

Rar. Pe o scară de la 1 la 10 aş putea spune că mă întâlnesc cu aceste momente cel mult de două ori pe an. Tânjesc după ele 365 de zile, 24 din 24. Atunci când dau peste mine însă…nu ştiu ce să fac: cum să mă comport cu ele, cum să mă comport cu…mine.
Momente de stand by. Sunt acele momente când ai terminat tot ce aveai de făcut,ai bifat toate căsuţele, te-ai şi odihnit, ai reuşit să faci inclusiv curat în încăperea/apartamentul/casa în care locuieşti, ai reuşit chiar să ieşi şi în societate măcar timp de 10 minute şi nu îţi mai rămâne altceva de făcut decât să…aştepţi. Aştepţi un feedback la ce ai făcut până acum ca să ai şi tu o ocupaţie viitoare, aştepţi o critică, aştepţi un răspuns, aştepţi măcar să nu mai plouă afară, aştepţi o rază de soare. Recunosc, pe cât de dragi îmi sunt momentele, zilele sau orele de stand by, pe atât de groază îmi este de ele. În aceste momente încep să…gândesc (mai mult decât e cazul). Iar de aici, lucrurile încep să o ia razna. Scenarita acută de care sufăr îşi face de cap în fiecare microsecundă construind povești fantastice, cele mai multe cu tentă de filme horror. Mai explicit, în cazul meu acest stand by vine la pachet cu un carton de creioane colorate dar fără vreo hârtie. Pentru că trebuie să colorez (altfel mă urc pe pereţi, la propriu), încep să trasez dungi multicolore peste o realitate sumbră şi un posibil viitor sumbru ( că aşa sunt eu: optimistă).
Ce poţi să construieşti în realitatea banală? Simplu: două tipuri de scenarii referitoare la feedback: unul pozitiv ( hurray!), altul negativ ( să îmi bag….trebuie să o iau de la capăt. Panică!). Apoi mai am varianta în care îmi desenez cifra 1 urmată de multe zerouri pentru contul bancar. Bineînţeles, există şi varianta în care banca dă faliment şi fuge în lume cu banii mei. Mai pot să desenez un soare, multă căldură, o apă cristalină , un şezlong şi o ladă de bere care se autorefillează. Dacă mă plictisesc rău de tot sau dacă e prea cald, pot să trasez câteva dungi albe şi negre pentru construcţia unui baldachin şi unei camera de hotel luxoase undeva în…Cuba. Varianta cu muntele, apa de izvor, iarba şi căprioarele nu o am: prea mult de desenat, mi se termină creioanele, la munte e frig şi vara aşa că să o lăsăm baltă. Cel mai bun desen pe care de obicei îl poziţionez pe tavanul încăperii este bineînţeles, superficialul şi insipidul intro de film american ( da, sunt şi superficială şi materialistă printre altele): super apartamentul acelui zgârie nori din Upper West Side (cum te uiţi pe harta Manhattan-ului, dai de Central Park şi e un colţ undeva în dreapta sus. Pe acolo e clădirea), imaculatele aşternuturi din dormitorul luminos, plus one ăla care te trage înapoi în pat de dimineaţă, outfit-ul modest Gucci, Calvin Klein sau ceva, portarul care îţi deschide uşa, limuzina neagră care te aşteaptă în faţa clădirii, Iphone-ul ( desenez de obicei unul foarte mare că seria 10 sau 11 probabil va fi cât un monitor) care te notifică despre ultimele contracte încheiate şi ochelarii de soare (la fel de modeşti ca şi stilul tău de viaţă) care îţi mai oferă 10 minute de somn până să ajungi la birou. Aş putea să continuui să desenez şi biroul şi job-ul în sine, doar ca videoclipul ăsta matinal mă fascinează atât de tare încât mă opresc ore întregi asupra detaliilor ( chiar şi filtrul de cafea din bucătăria super luxoasă a apartamentului super luxos, are un zgomot aparte atunci când porneşte, de ce să nu stau puţin să aud cum face el cafea în acea dimineaţă). Da, acest intro este desenul meu preferat; şi pot să trăiesc alături de el ore întregi.
Momentele de stand by au şi ele partea lor tragica bineînţeles. Culorile întunecate desenează de obicei viitorul – aşa devine el sumbru. Este acel viitor în care mă trezesc în noroiul şanţului, accidentată de vreo căruţă, pe patul de moarte sau, în cel mai bun caz, la cimitir. Şi da, e cel mai bun caz cimitirul pentru că în acel loc nu poţi desena foarte multe în afară de ploaie, oameni care plâng, copaci şi o piatră funerară pe care nu prea se înţelege ce scrie. Dacă rămân la povestea cu şanţul sau spitalul, aici lucrurile sunt mult mai diversificate: ce culoare are noroiul? Ce culoare avea căruţa care m-a accidentat? Câţi cai avea? Mă aflu într-un sat sau în grădina spitalului 9? Având în vedere că sunt atât de multe variabile, nu prea mă pot hotărâ ce culori să folosesc, aşa că mă panichez şi deschid brusc ochii fix în pachetul de ţigări de pe masă.
Mai fumez o ţigară, mai joc un candy crush, mă mai trezesc în apartamentul superficial, mai beau o gură de cafea, mai butonez tehnologia şi mai revin uneori la listă. Care listă? Stand by vine la pachet şi cu lista mea de bile albe şi negre. Pentru că am timp, încep să adaug pe lista oameni care merită bile albe şi oameni care merită bile negre. Dacă ajung în punctul în care tai pe cineva de pe listă, e de rău – trebuie să încep apoi să îi desenez moartea sau felul chinuit în care moare sărmanul/a. Cel puţin mă linişteşte gândul că tai rar pe cineva de pe listă.
Mai ascult o muzică, mai văd un film, mai citesc câte ceva, mă mai urc dimineaţa în limuzina luxoasă din faţa clădirii superficiale şi…mai trece o zi de stand by. Adorm în aceleaşi coşmaruri: dacă feedback-ul e negativ, am belit-o; şi mă trezesc în…aşternuturile de la Ikea din încăperea plină de “zorzoane” încercând să nu privesc în ochi văcuţa de pluș care nu doreşte să mă dezlipesc de ea.
Cam din aceste…cauze, mă chinui să rămân mereu ocupată!