Posted in Tot ce imi mai trece prin cap, Uncategorized

Oameni=scoici

Nu mai avem oameni.
A observat cineva? Dimineta, cand va imbracati sa plecati la munca, la scoala, la cafea – oriunde va ducetui voi astia putini care mai sunteti- nu ati observat ca sunteti singuri?
Din acest simplu motiv, nu mai avem cuvinte, emotii, muzica, poezie, chiar si proza. Nu mai avem filme, placeri, dureri etc etc. Pentru ca intr-o zi oarecare oamenii au inceput sa dispara unul cate unul (si nu doar in acest oras, ci in toata lumea), toate celelalte creatii umane s-au stins si ele din viata putin cate putin.
Nu mai avem muncitori calificati sau necalificati. Nu mai avem adolescenti rebeli sau tineri visatori.

Avem traineri, formatori de opinie, psihologi de toate natile posibile, public speakeri, politicieni aparuti dupa roua diminetii, mediatori, manageri sau formatori in maganement etc. Avem o plaja plina ochi cu scoici ale fericirii. Toate aceste scoici te fac mai fericit, iti schimba viata, te transforma in ceea ce sunt si ei. Intrebarea este: ce sunt ei de fapt? Entitati cu doua fete: un invelis stralucitor, colorat si un interior mat si aspru la atingere.
Daca nu mai avem oameni, nu mai avem drepturi, nu mai avem libertati. Pe plaja nu poti fi altceva decat o scoica. Mai mult, nu ai cum sa vrei sa iti doresti altceva pentru ca numai scoicile sunt fericite si tu dupa asta tanjesti, dupa mama ei de fericire care nu are vreo definitie de tip matematic. Asadar aceasta fericire este un fluturas zburdalnic care nu cred sa se fi asezat el vreodata pe vreo scoica si sa ii fi soptit acesteia un “pana cand moartea ne va desparti”. Fluturii nu stau locului iar scoicile nu pot alerga dupa ei.
Nu mai avem oameni, avem scoici care spera la fluturi.

Dincolo de toate acestea, din cand in cand se mai zareste pe trotuare cate un om nefericit dar sincer, un om deloc iprocrit si simplu care intra in restaurante si isi cere oamenii inapoi:
“Nu va suparati, as dori si eu o supa de scoici si o portie de scoici in sos de vin.”

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Cum supravietuiesc la scoala.., Tot ce imi mai trece prin cap, Unde ma regasesc...

Stand by

Rar. Pe o scară de la 1 la 10 aş putea spune că mă întâlnesc cu aceste momente cel mult de două ori pe an. Tânjesc după ele 365 de zile, 24 din 24. Atunci când dau peste mine însă…nu ştiu ce să fac: cum să mă comport cu ele, cum să mă comport cu…mine.
Momente de stand by. Sunt acele momente când ai terminat tot ce aveai de făcut,ai bifat toate căsuţele, te-ai şi odihnit, ai reuşit să faci inclusiv curat în încăperea/apartamentul/casa în care locuieşti, ai reuşit chiar să ieşi şi în societate măcar timp de 10 minute şi nu îţi mai rămâne altceva de făcut decât să…aştepţi. Aştepţi un feedback la ce ai făcut până acum ca să ai şi tu o ocupaţie viitoare, aştepţi o critică, aştepţi un răspuns, aştepţi măcar să nu mai plouă afară, aştepţi o rază de soare. Recunosc, pe cât de dragi îmi sunt momentele, zilele sau orele de stand by, pe atât de groază îmi este de ele. În aceste momente încep să…gândesc (mai mult decât e cazul). Iar de aici, lucrurile încep să o ia razna. Scenarita acută de care sufăr îşi face de cap în fiecare microsecundă construind povești fantastice, cele mai multe cu tentă de filme horror. Mai explicit, în cazul meu acest stand by vine la pachet cu un carton de creioane colorate dar fără vreo hârtie. Pentru că trebuie să colorez (altfel mă urc pe pereţi, la propriu), încep să trasez dungi multicolore peste o realitate sumbră şi un posibil viitor sumbru ( că aşa sunt eu: optimistă).
Ce poţi să construieşti în realitatea banală? Simplu: două tipuri de scenarii referitoare la feedback: unul pozitiv ( hurray!), altul negativ ( să îmi bag….trebuie să o iau de la capăt. Panică!). Apoi mai am varianta în care îmi desenez cifra 1 urmată de multe zerouri pentru contul bancar. Bineînţeles, există şi varianta în care banca dă faliment şi fuge în lume cu banii mei. Mai pot să desenez un soare, multă căldură, o apă cristalină , un şezlong şi o ladă de bere care se autorefillează. Dacă mă plictisesc rău de tot sau dacă e prea cald, pot să trasez câteva dungi albe şi negre pentru construcţia unui baldachin şi unei camera de hotel luxoase undeva în…Cuba. Varianta cu muntele, apa de izvor, iarba şi căprioarele nu o am: prea mult de desenat, mi se termină creioanele, la munte e frig şi vara aşa că să o lăsăm baltă. Cel mai bun desen pe care de obicei îl poziţionez pe tavanul încăperii este bineînţeles, superficialul şi insipidul intro de film american ( da, sunt şi superficială şi materialistă printre altele): super apartamentul acelui zgârie nori din Upper West Side (cum te uiţi pe harta Manhattan-ului, dai de Central Park şi e un colţ undeva în dreapta sus. Pe acolo e clădirea), imaculatele aşternuturi din dormitorul luminos, plus one ăla care te trage înapoi în pat de dimineaţă, outfit-ul modest Gucci, Calvin Klein sau ceva, portarul care îţi deschide uşa, limuzina neagră care te aşteaptă în faţa clădirii, Iphone-ul ( desenez de obicei unul foarte mare că seria 10 sau 11 probabil va fi cât un monitor) care te notifică despre ultimele contracte încheiate şi ochelarii de soare (la fel de modeşti ca şi stilul tău de viaţă) care îţi mai oferă 10 minute de somn până să ajungi la birou. Aş putea să continuui să desenez şi biroul şi job-ul în sine, doar ca videoclipul ăsta matinal mă fascinează atât de tare încât mă opresc ore întregi asupra detaliilor ( chiar şi filtrul de cafea din bucătăria super luxoasă a apartamentului super luxos, are un zgomot aparte atunci când porneşte, de ce să nu stau puţin să aud cum face el cafea în acea dimineaţă). Da, acest intro este desenul meu preferat; şi pot să trăiesc alături de el ore întregi.
Momentele de stand by au şi ele partea lor tragica bineînţeles. Culorile întunecate desenează de obicei viitorul – aşa devine el sumbru. Este acel viitor în care mă trezesc în noroiul şanţului, accidentată de vreo căruţă, pe patul de moarte sau, în cel mai bun caz, la cimitir. Şi da, e cel mai bun caz cimitirul pentru că în acel loc nu poţi desena foarte multe în afară de ploaie, oameni care plâng, copaci şi o piatră funerară pe care nu prea se înţelege ce scrie. Dacă rămân la povestea cu şanţul sau spitalul, aici lucrurile sunt mult mai diversificate: ce culoare are noroiul? Ce culoare avea căruţa care m-a accidentat? Câţi cai avea? Mă aflu într-un sat sau în grădina spitalului 9? Având în vedere că sunt atât de multe variabile, nu prea mă pot hotărâ ce culori să folosesc, aşa că mă panichez şi deschid brusc ochii fix în pachetul de ţigări de pe masă.
Mai fumez o ţigară, mai joc un candy crush, mă mai trezesc în apartamentul superficial, mai beau o gură de cafea, mai butonez tehnologia şi mai revin uneori la listă. Care listă? Stand by vine la pachet şi cu lista mea de bile albe şi negre. Pentru că am timp, încep să adaug pe lista oameni care merită bile albe şi oameni care merită bile negre. Dacă ajung în punctul în care tai pe cineva de pe listă, e de rău – trebuie să încep apoi să îi desenez moartea sau felul chinuit în care moare sărmanul/a. Cel puţin mă linişteşte gândul că tai rar pe cineva de pe listă.
Mai ascult o muzică, mai văd un film, mai citesc câte ceva, mă mai urc dimineaţa în limuzina luxoasă din faţa clădirii superficiale şi…mai trece o zi de stand by. Adorm în aceleaşi coşmaruri: dacă feedback-ul e negativ, am belit-o; şi mă trezesc în…aşternuturile de la Ikea din încăperea plină de “zorzoane” încercând să nu privesc în ochi văcuţa de pluș care nu doreşte să mă dezlipesc de ea.
Cam din aceste…cauze, mă chinui să rămân mereu ocupată!

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap, Uncategorized

Despre sufocarea creierului

M-am nascut sufocata. Nu, nu am avut vreun cordon ombilical infasurat in jurul gatului, nu am avut probleme cu plamanii.Din punct de vedere medical am fost mai sanatoasa la nastere decat oricine (cred). Am inceput sa ma sufoc pe…parcurs.
Prima amintire pe care o am cu senzatia de sufocare se contureaza in jurul unei varste fragede – 3 sau 4 ani. Imi aduc aminte cu precizie cum am avut senzatia ca ma sufocam in somn. Atunci am deschis ochii, am privit tavanul si m-am intrebat firescul “ce dracu’ se intampla? Ajutor?”. Dupa ce m-am salvat de una singura de aceasta experienta, au urmat altele si altele si altele. Desigur, am trait si o buna bucata de timp departe de aceasta senzatie. In acele vremuri am crezut ca…s-a terminat si mi-am zis “gata, au fost cateva exceptii, de acum nu am sa ma mai sufoc!”. Gresit. O data cu trecerea timpului am observant ca sufocarea a luat alta forma; nu ma mai sufocam fizic, ci…organic. Stiu, suna ciudat, insa nu am gasit alt cuvant pentru sufocarea proprie a creierului.
In momentele de stres acut, in momentele in care luminita de la capatul tunelului a fost stinsa de vreun adolescent rebel care se plimba in miez de noapte, in clipele in care negrul este culoarea dominant iar pata aceea mica de alb nu are sanse de supravietuire oricat de mult as incerca sa trag de ea, in interiorul scalpului, creierul incepe sa pulseze si sa se miste haotic – parca ar vrea sa iasa afara si sa o ia la sanatoasa- strigand “Ce dracu’ se intampla? Ajutor! + Nu mai pot, nu mai vreau…” si de aici urmeaza un sir intreg de expresii care incep cu NU. Aceasta sufocare are loc atunci cand celelalte organe pe care le posed m-au parasit de mult: inima e mai rece si mai tare decat orice sloi de gheata, de piatra, de ce o fi el; ficatul a obosit,s-a culcat si nu mai are chef sa se trezeasca; plamanii ar mai ofta insa nu mai au cum iar stomacul zace la terapie intensiva cu interzicerea externarii. Creierul nu mai are la cine sa apeleze – pana si chakrele acelea care se ocupa cu sufletul, emotiile, chestiile imateriale – au plecat intr-o vacanta de lux in Seychelles ( ca acolo pleaca toata lumea de cativa ani incoace). Creierul a ramas singur si se sufoca.
In momentele negre, cand simt cum singurul organ care a mai ramas alaturi de mine isi da duhul, imi aduc aminte de acea senzatie fizica de sufocare. Imi mai aduc aminte si cum face pestele atunci cand zace pe uscat sau cum se manifesta natura atunci cand ceva nu ii convine. As putea face mii de comparatii insa nu ar ajuta, nu ar mai ajuta.
Concluzionez ca m-am nascut sufocata. Ce alta explicatie as putea avea daca pana si propriul creier a ajuns sa urle, parasit fiind de fratii si surorile lui?Da, din punct de vedere medical m-am nascut foarte sanatoasa dar medicii nu au privit si in interior. Nu s-a uitat cineva sa vada daca nu cumva am gena unei boli incurabile ( pana la urma, daca orice a devenit boala in ziua de azi, sufocarea de ce nu ar fi? ).
Creierul nu are insa o voce materiala. Nu poate fi auzit cand cere ajutor. Mai mult decat atat, el a invatat o lectie importanta cand m-a privit salvandu-ma dintr-o situatie asemanatoare cu ani in urma: “daca asta mica a putut sa se salveze, si eu ma voi salva de unul singur.Mereu!”. Ironia asta este: el cere ajutor insa nu vrea sa fie salvat. Asadar de astazi am hotarat sa imi ajut creierul, dar pentru ca nu vreau sa il expun, am sa fac apel doar la fratii si surorile lui, macar ele sa se concentreze putin si sa arunce o privire asupra zbuciumului. Pana la urma, in spital sau in Seychelles, nu e mai bine decat…acasa. Ajutor?

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap, Unde ma regasesc...

Taramul povestilor de groaza

Ma tot ratacesc pe aici. In ultima vrme, sunt constienta ca ar trebui sa ma ratacesc prin paginile altor lucrari. Sa termin ce am inceput sau sa corectez ceea ce am facut pana…acum. Nu pot. Imi zboara gandurile si mi se topesc ideile precum inghetata aceea de vanilie in verile toride. Imi caut si imi tot gasesc explicatii: e de la febra, e din cauza strazii, e din cauza vremii, e din cauza…furiei. Aici ma opresc. Ca de fiecare data ma opresc la furie. Ma uit la ea si realizez ca ne cunoastem de atat de mult timp incat am ajuns in punctul in care ne devoram una pe alta. Eu ma hranesc din ea atunci cand nu o pot exprima. O savurez dimineata, pranz si seara. Ea? Ma doboara. Suge din mine precum un vampir insetat de secole si ma leaga cu lanturi de incompetenta. Ma transforma fix in obiectul care reinvie relatia eu-furie. Si asa devin rece, sfidatoare, aroganta, serioasa, putin…nebuna.
Imi tot repet si ii tot repet faptul ca nu putem functiona…asa. Mai am lucruri de facut, mai am lucruri de terminat, mai am si o alta viata – in care trebuie sa traiesc si in care trebuie sa fac fata. Nu ii pasa si continua sa ma doboare putin cate putin.
Paranoia isi face si ea simtita prezenta. Imi sopteste suav ca temperatura corpului va creste, capul va incepe sa ma doara iar urletele vor iesi din mine prin intermediul unui manifest al bolii. Daca furia ma suge, paranoia ma imbolnaveste grav. Incompetenta isi trage un scaun la aceasta masa si rade…de noi toate.
Nu gasesc praful magic. In adolescenta pastram sute de pliculete de praf pentru aceste momente. Cand simteam cum furia se apropie, cumva…o descarcam si ma descarcam. Paranoia renunta sa mai intervina, iar incompetenta privea suprata cum si-a mai ratat o sansa. Alt aspect pe care il tot iau in calcul: in adolescenta eram putin mai inteligenta. Ironic nu? Poate ca nu aveam atatea experiente, poate ca ma speriau mai multe lucruri, poate ca nu aveam curaj insa in toate aceste minusuri stiam mereu cum sa fac rost de praf magic si cum sa il folosesc.
Frica se instaleaza foarte comod atunci cand ai impresia ca in sfarsit detii controlul. Cu cat incerc sa controlez mai mult lucrurile, cu atat controlez…nimic. Cu cat incerc sa ma stabilizez, cu atat mi-o iau peste ochi. Din nou: cata ironie
Ma tot ratacesc pe aici…de mult. Dupa furie, paranoia si incompetenta apare…compulsia. Tot ceea ce incerc sa fac se transforma in acea iarba a raului. De aici? De aici imi dau seama ca am revenit pe taramul povestilor de groaza. Un taram non-colorat in care exista numai personaje negative. Si incep din nou sa dau din picioare, sa transpir, sa urlu si sa imi doresc sa ma trezesc…

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap

“La bulevard”

In ultimele saptamani se traieste…in strada. Romania are un nou hobby: iesitul “la bulevard”. Nu se mai merge la bar, la film, la sala, la teatru. Fiecare ia pe cine apuca: prieteni, rude, colegi etc si se aduna in piata. Piata? Aceasta agora, cum o numeau prietenii nostri greci, are mai multe vesminte, a.k.a: mai multe denumiri ( fireste): Pta.Universitatii, Pta. Romana, Pta.Constitutiei, Pta.Victoriei. Agora de baza este insa Pta. Victoriei. Iesitul “la bulevard” se vede daca stai cat mai mult in Pta.Victoriei. De ce ne-am schimbat ocupatia? De ce ne strangem cu mic si mare in acest loc? Ei bine, motivele sunt diverse.
Oamenii care se “plimba”:
– au fost convinsi si constransi de iubit/iubita, parinte, prieten;
-mai sunt cativa care prefera aceste “plimbari” de dragul…nostalgiei ( ei s-au mai plimbat prin aceste piete si in ’89);
– “suporterii” ies pentru ca…duc lipsa meciurilor de fotbal si a galagiei;
–  cu sigurnata exista cativa care ies la plimbare si de…fun ( orice ar insemna asta);
– o patura sociala iese pentru ca nu s-a mai simtit de mult atat de aproape de comunitate;
– cei mai multi ies pentru ca “asa ceva nu e democratic” – si aici parerile sunt impartite: ce inseamna democratic? Ce inseamna libertate? Ce inseamatate are legea? Ce inseamna codul penal?
In ultimele saptamani se traieste in starda din diverse motive. Exista insa un motiv de baza care a instigat acest haos, iar acela este: guvernul. Indiferent de restul motivelor, de lipsuri, de necazuri, de minima doza de ignoranta care zace in fiecare individ, poporul are ce are cu reprezentantii guvernului ales…tot de popor. Ironic nu? Desigur majoritatea care iese “la bulevard” nu a votat acest guvern ( sau cel putin asta asuma); desigur majoritatea care se tot “plimba” e impotriva coruptiei; desigur majoritatea are o voce pe care, ironic, statul de drept chiar nu o poate lua in seama in aceste momente. Desigur, statul are probleme de rezolvat.
Conteaza ca ne-am schimbat obiceiurile? Conteaza ca suntem in plina iarna si nu mai mergem la film sau la birt? (ar trebui sa conteze, doar avem un stat de drept sub picioare)
“La bulevard” nu are importanta ce scoala ai terminat, nu conteaza daca ai habar de politica, de legi sau mai stiu eu ce, nu conteaza daca ai studiat vreun Rawls, vreun Weber, vreun Marx sau vreun Smith. In Agora conteaza…cum te misti:
-cat de tare tipi
-cate haine groase ai pe tine ca sa nu degeri si sa poti rezista cat mai mult
-cati prieteni ai in spate care sa strige cu tine
-cate pachete de tigari ti-ai cumparat
-cate sticlute de vodka ai baut
-cat de repede poti fugi in caz de…orice.
In ultimele saptamani se traieste…in strada ( din diverse motive). Pana la urma, o sa conteze?

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap

Pachete

Sunt cateva lucruri pe care nu le inteleg. Si cand spun “cateva”, ma refer de fapt la…mai multe. Insa, am scris si m-am intrebat de atat de multe ori ce anume nu inteleg si de cenu inteleg si ce ma face sa ma incapatanez sa inteleg…aproape tot, incat acele lucruri de necuprins aproape ca au devenit neinteresante.
Astazi nu inteleg…pachetele. Si nu, nu e vorba de acele pachete pe care le trimitem prin posta sau le primim prin curier. Ma refer la pachetele de opuse. De ce vin la pachet? De ce nu exista doar bun si trebuie sa apara si raul? De ce nu poate fi un cineva doar intr-un fel si trebuie neaparat, sa fie si in alt fel?
Un posibil raspuns ar fi: plictisul. Daca am gasi pace si armonie intr-un procent de lucruri, iar in celalalt am gasi contrariul, mereu ar fi aleasa prima parte. Un alt posibil raspuns ar fi: legile naturii. Insasi natura e compusa din opuse. Alt raspuns ar fi Dumnezeu ( unul din ei, ca am inteles ca sunt mai multi): asa e creatia divina, amestecata.
Nu ma satisfac aceste raspunsuri. Nu cred in vreo creatie divina, in vreun Dumnezeu, in vreun plictis. Sa presupunem ca sunt ingrozitor de sceptica si pragmatica: cred in ceea ce vad, ce ating si…cam atat ( ceea ce nu e foarte departe de adevar, dar asta e alta discutie). In aceste conditii date cine ma poate ajuta cu un raspuns? De ce in teorie un X poate fi un geniu dar in pratica este personajul negativ demn de mila si dispret din poveste? De ce culoarea rosie este calda in teorie insa in pratica frige si te omoara?
Daca desparti contrariile, ramai mereu cu 2 extreme. Nu poti alege intre doua extreme; una e prea, prea si cealalata e foarte, foarte. Asadar tot ce iti mai ramane de facut este sa cumperi…pachete. Acel cadou pe care ti-l cumperi si de la magazin. Iar atunci singurul raspuns care imi mai vine in minte se invarte in jurul cuvantului: imperfectiune. Acest tot este un tot imperfect. Nu exista reguli perfecte sau linii perfecte sau puncte perfecte, exista pachete: un punct e rotund insa e mat, un cerc e rotund insa e gol, un om e cinstit insa e sarac s.a.m.d. Lucrurile sunt compuse nu pentru ca le-a creat vreun cineva sau pentru ca ne-am plictisi altfel ci poate pentru ca trebuie sa fie…povestite. S-a gandit cineva la asta?De exemplu, cum ai mai povesti o linie daca ar fi insasi perfectiunea? Cum ai mai povesti un om daca ar poseda toate acele elemente care sunt cunoscute tuturor si care sunt incluse in acea bucata de “bine” pe care toti ar alege-o? Cum s-ar mai scrie romane? Cum ar mai aparea razboaie?
Viata e dinamica tocmai pentru ca e compusa dn tot felul de perechi, compuse si ele din altele si tot asa. Nu inteleg anumite lucruri tocmai pentru ca trebuie sa le povestesc. Nu inteleg ce am scris pana acum din acelasi motiv. Dar nu ma judecati, am si eu…”pachetele” mele.

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap, Uncategorized

Termometru

Zici ca o iei de la capat. Nu se stie care capat, nu se zareste vreo schimbare climatica si nu sti care e de fapt inceputul. O iei de la capat pentru ca…asa se spune, asa se face: cand ceva sau cineva nu functioneaza, te redirectionezi.
Nu am inteles vreodata si nu am patruns vreodata posibila definitie a lui “de la capat”. Unde, nu as mai vrea sa pun la socoteala faptul ca mi s-a parut intotdeauna o pseudo-fuga. De ce o iei de la capat mereu? De ce nu o iei de la…mijloc?
Trecand insa peste scepticismul caracateristic am sa marturisesc faptul ca in ultimul timp am luat-o de la capat mai des decat oricand. Posibil sa intervina aici si expresia “nemultumitului I se ia darul” impreuna cu alte faimoase expresii “ai grija ce iti doresti ca s-ar putea sa se intample”. De ce am luat-o de la capat? Merg pe raspusul tipic: m-am plictisit. Raspuns pe care mi-l ofer de fiecare data cand intalnesc schimbari majore vis-à-vis de trotuarul pe care ma aflu. Daca m-am plictisit, ma reorientez. Daca ma reorientez prost, ma mai reorientez o data…si tot asa pana cand caruseslul prinde viteza si nimeni sau nimic il mai poate opri.
Posibil sa o tot iau de la capat sperand ca dincolo de trotuarul meu se afla ceva mai bun, din orice punct de vedere. Capatul insa reprezinta acelasi lucru ca orice alt capat. Oamenii sunt aceiasi, orgoliile raman acolo, prostia e in continuare mare, iar frustrarea creste – atunci cand termometrul frustrarii ajunge undeva la 38-39 de grade, se cauta soutii practice: mai fumezi o tigara, mai bei o bere, mai inghiti un Xanax. Viitorul acestui “de la capat” se poate anticipa mereu: daca te duci pe alt trotuar, consecintele vor fi aceleasi si exista posibilitatea ca termometrul sa o ia si mai razna decat erai tu obisnuit. Schimbarile de macaz insa sunt bune zic….”specilaistii americani” ( cu toate ca in acest prezent cred ca si ei incearca sa isi redefineasca raspunsurile dilemelor existentiale).
Urmatoarea mutare de pe table de sah isi are urmarile ei: cat de multe poti duce, cat de multe iti poti asuma, pana in ce punct poti suporta x sau y, ai bani sa iti cumperi alt termomentru etc,etc,etc. Teoria si statistica arata ca fiecare omulet e capabil de a prevede ce se intampla dincolo de trotuarul lui. Aici omuletii se impart in doua categorii: cei care raman pentru totdeauna pe acelasi trotuar si care pot fi aplaudati pentru ca stiu ce vor de la viata si…eu + cei ca mine: se tot muta, descopera alte strazi, insa lasa in urma lor aparenta indeciziei. Problema e ca nu ai cum sa le explici celor din prima categorie ce faci sau cum faci, cum ai grija de termometru si de unde iti cumperi altul in cazul in care acesta se defecteaza. Omuletii statici nu vor intelege si te vor bombarda cu intreabri incercand sa te convinga de faptul ca esti indecis, nu sti ce vrei, alergi dupa fluturi s.a.m.d. Din anumite complexe ( pe care le avem cu totii) incerc sa raman pe acelasi trotuar ( eu + altii). Imi spun “gata, nu o mai iau de la capat. Ce rost are? Pentru ce? Am sa ma apuc de…taiat lemne” ( mai e si asta o meserie nu? Taietorul de lemne?). Insa iluzia schimbarii, curiozitatea de a vedea pana unde pot urca gradele si energia unei anumite varste ( probabil) sunt mult mai puternice decat orice bucatica de piatra a asfaltului pe care te afli intr-un anumit moment.
O iei de la capat. O iau de la capat pentru ca…orice. Urmaresti acul termomentrului si speri ca de data asta nu va mai urca. In caz contrar, caruselul prinde si mai multa viteza.