Plictiseala se miroase în literele aruncate

Aș începe cu…luna ianuarie (încă nu s-a terminat și ar fi păcat să o privesc plecând fără să îmi iau la revedere). Aș începe cu ea pentru că nu aș mai vrea să îi ofer trecutului parte din prezent și să mai hrănesc viitorul cu imagini fanteziste. Mă chinui de mult să încep cu luna asta. Am început să tot scriu de câteva zile însă am tot șters. Iarăsi nu e bine, iarăși m-au părăsit piticii, iarăși mi-am zis ca ar fi timpul să mai trăiesc în loc să tot scriu aiurea.

Aș începe cu tot ce mai am de făcut și nu am făcut, cu tot ce mai am de plănuit, cu toată lenea adunată în borcane și depozitată prin cămarele vecinilor. Aș începe cu frica resimțită față de un număr par, cu neliniștea altei mișcări greșite în ceea ce privește viitorul (ăla al meu pe care tot îl parfumez de prin 2013 așa). Aș începe cu păcatele capitale ale existenței. Desigur,orice bucată de scriitură ce îmi aparține, conține păcatele capitale ale existenței, neajunsurile organelor și insatisfacțile unei vieți comune și banale. Desigur, până și eu s-a plictisit de…eu. Aș începe cu „iarăși te plângi? Ce nu îți convine? Ce s-a mai întâmplat?”. Nimic. Și de aici încep problemele…

Obișnuindu-mi neuronii să se autodistrugă, să distrugă sau să inventeze ceva care să

îi macine, atunci când e liniște, pace, când fulgii de zăpadă încep să cadă și viața pare că își urmează cursul firesc, automat mă gândesc la „Liniștea dinaintea furtunii” iar mintea mea începe să lucreze…

„Dacă e liniște, ceva o sa se întâmple. Dacă o să se întâmple ceva, nu o să mai știu să reacționez. Dacă nu o să mai știu să reacționez, am să cad în depresie. Dacă am să cad în depresie….oricum sunt în depresie, așa că nu mai contează. Oare sunt în depresie sau mi se pare că sunt? Să definim depresia….Ce prostie, normal că nu sunt în depresie; însă o să se întâmple ceva și am să fiu. Dacă nu se întâmplă totuși nimic și cineva își bate joc de mine? Etc etc etc etc….până la urmă, am să mor!”

Sunt convinsă că trebuie să îmi schimb medicația, dar în același timp am și convingerea că nimeni și nimic mă mai poate ajuta.

Am început cu luna ianuarie pentru că nu aveam cu ce să încep. Posibil am să continuui cu februarie….martie….aprilie…

….însă până în aprilie, cel târziu, am să sper că o să se întâmple…ceva….

Advertisements

Troli

În ultimele 4 zile, cu exactitate, am tot deschis, închis, redeschis și reînchis această pagină. Nu e ciudat, obișnuiesc să fac asta destul de des. Aș avea ceva de scris, de mâzgălit, de relatat însă…trolul îmi tot pune opreliști. Trol? De unde și până unde am ajuns să clădesc o casă cu un trol? Cine este acest trol? Iarăși l-am scos de prin vreun film sau vis ciudat?

Trolul nu e un personaj mistic, nu e scos de prin vreun film sau de prin vreo carte și chiar dacă este greu de crezut, el nu e un personaj negativ ci un fel de „magazin”. Trolul înghite tot: depresii, gânduri negative, stări de anxietate, gânduri suicidale, gânduri de a-i măcelări pe alții, invidii etc, etc. Practic, trolul este un fel de salvator al propriei imagini; sau, mai bine zis, este un fel de „stand by” – până ajung acasă sau într-un loc în care nu pot fi văzută, troul înmagazinează toate răutățile și mă salvează de la crimă, închisoare sau mai știu eu ce. Trolul este acea supapă interioară pe care o avem cu toții (doar numele diferă). De ce am ales să îl numesc trol? Pentru că e mare, puternic, mănâncă multe, nu se plânge și nu are capacitatea de a-mi reproșa. Este un personaj retard (fără să îl jignesc) care doar tace și înghite.

Problemele cu trolul? După ce înghite ce îi este menit să înghită, stomacul îi cedează și îmi vomită înapoi toate alimentele. Într-un moment de neatenție trolul se împiedică prin propria mea existență și îmi prezintă meniul ultimelor zile. Ce am de făcut în acele momente? Să iau mătura, fărașul, câteva cârpe și să mă apuc de curățenie. Și aceasta este sigura curățenie pe care detest să o fac. Pentru că e retard, acest personaj nu mă întreabă daca am posibilitatea de a face curat după el. Nu mă întreabă dacă am disponibilitatea emoțională de a mătura printre invidii, meschinării, angoase și anxietăți. Trolul nu înțelege că ceea ce îi este destinat lui nu trebuie să mi se mai întoarcă vreodată mie.

În opinia oamenilor care „se ocupă de problemele cu capul” procesul scârbos de a învăța cum să faci curat după trol și să nu ți se aplece, se numește psihoterapie. În opinia mea, nu cred că poți educa un stomac sensibil de ființă umană să reziste resturilor amestecate de către trol. Așadar îi dai trolului un metrocopramid, un colebil, un xanax și o gură de apă și îi spui pentru a mia oară că nu e frumos ceea ce face. Desigur, cei mai mulți, îmi tot spun că opinia mea este greșită, că nu știu să am grijă de trol și că într-o bună zi de la atâtea pastile o sa îi crape capul.

În apropierea sărbătorilor, trolul s-a îmbolnăvit: nu mai poate digera, zace la pat, are febră și mai nou, a început să delireze. Poate că acei „cei mai mulți” aveau dreptate și l-am îmbolnăvit, poate e doar o etapă și o să își revină. În orice caz, nu mă mai pot baza pe el. Cum o să mă descurc? De câteva zile tot caut un trol de vânzare (sau măcar de închiriat).

Limbaj

Astăzi judec. În fine, poate nu se numeşte chiar „judecată”, poate e mai mult o observaţie… pertinentă – zic eu. De mult mi-am dorit să îmi aştern acest gând pe hârtie însă mi-am zis de fiecare dată că nu e cazul, nu se cade, poate sunt eu prea rigidă, poate problema e la mine, poate şi iar poate.

Oamenii nu ştiu să vorbească. Rectific: oamenii de 20 şi ceva de ani (da, cei de vârstă cu mine) nu ştiu să lege un subiect de un predicat. Nu mă refer aici la trac, la emoţii, la vorbitul în public, la discursul ştiinţific sau cel literar, nu e vorba nici măcar de gramatică: e vorba de un subiect şi un predicat care să aibă legătură unul cu altul, să fie în acelaşi context. Oamenii de pe băncile facultăţilor nu ştiu să vorbească. Nu au bunul simţ al discursului sau dialogului pertinent. Huh? Ce s-a întâmplat? Cum poţi finaliza 15 ani de studii neîntrerupte şi să nu fi în stare să legi două cuvinte într-o sală cu 5 oameni prezenți? Tind să cred că această neştiinţă depinde de mai mulţi factori însă unul din cei mai importanţi este lipsa comunicării în viaţa de zi cu zi, cu oricine, oricând, în orice situaţie. Oamenii nu mai vorbesc – se întâlnesc şi butonează telefoanele stând fata în faţă. Oamenii nu se mai privesc în ochi – se uită pe stradă, peste umăr, mai deschid un social media content. Oamenii nu mai povestesc – nu mai ştiu să înceapă o poveste, să o termine şi să asculte şi feedback-ul. Oamenii trăiesc prin comentarii, inimioare, like-uri, dislike-uri, post-uri, twitter-uri, snapchap – isme.

Poate nu am avut curajul să fac această afirmaţie mai devreme de frică să nu îmi afişez frustrarea. Aş vrea şi eu să vorbesc cu…cineva, să port o conversaţie, să dezbat un anumit subiect. Rectific: aş vrea uneori să reuşesc să vorbesc cu un acel cineva care îmi este apropiat de vârstă. Aş vrea să cred că nu au mai rămas câteva sute, poate zeci de persoane de 20 de ani capabile să vorbească față în faţă. Aş vrea să cred că am eu o problemă şi că bat câmpii.

Concluzii: dacă la 20 de ani nu poţi lega un subiect de un predicat însă poţi trimite 20 de mesaje, 10 inimioare şi 20 de like-uri în câteva secunde, dacă am devenit atât de tehnici şi trăim în lumea unui „măr” bazându-ne pe un „nor albastru”, în nişte sute de ani probabil omenirea va fi…mută. Singurele sunete pe care fiecare omuleţ va mai fi capabil să le scoată sunt: plânsul şi râsul (asta dacă nu le va înlocui şi pe acestea cu un emoji). Nu va mai există creion sau hârtie, filmele vor fi în imagini şi sunete, auzul şi văzul se vor îmbunătăţi însă limbajul va fi strivit şi dus la groapa de gunoi.
Oamenii nu mai ştiu să vorbească. Şi ce dacă? Pot trimite un whatsapp.

Mâzgăleală

Azi am avut chef să mâzgălesc. După ce m-am săturat de cifre, calcule, paranteze şi lucruri incomode, am vrut să folosecs hârtia de scris și în alte scopuri. Despre ce sau despre cine să mâzgălesc? Nici cea mai vagă idee.

De aproape o săptămână mă gândesc să mai adaug ceva la secţiunea „Concerte Viţa de Vie”. Aş avea ce să adaug: piese noi, videoclip nou, concert…acelaşi. Am schimbat doar consumaţia (mare greşeală): în loc de bere, am mers pe vin (cum ziceam: mare greşeală).

Poate aş putea să mâzgălesc despre…mine. Iarăşi despre mine? Ce să mai spun despre mine? Nu am zis….de toate? De 10 ani m-am cam săturat de mine. Să mai scriu şi despre…altceva, zic.

Ce să povestesc? Aceleaşi drame existenţiale? Să folosesc aceleaşi cuvinte? Să pun aceleaşi semne de întrebare de care m-am plictisit până peste cap?
Mai bine nu mai mâzgălesc. Mai bine mă apuc de altceva. Zis şi făcut. De ce anume să mă apuc? Nu am alt hobby, nu ştiu să fac altceva, nu îmi place să fac altceva. Am şi eu „un singur prieten la plural”: tastele. Poate fi şi la singular, nu mă deranjează: pixul/creionul/ustensila de mâzgălit.

Adevărul e că de ceva timp am chef să mâzgălesc însă…îmi e frică. Îmi e frică să nu îmi vărs părerile personale, iarăşi să mi le citească X sau Y şi iarăşi să fug de oameni pe strada întrucât s-ar putea să mă prindă vreunul şi să mă ardă pe rug în piaţa publică. Aha, uite: aş putea să mâzgălesc despre oamenii ăştia, călăi. Însă m-am plictisit şi de ei. Le ofer prea multă atenţie şi nu merită câtuşi de puţin.
Îmi este frică să mai tastez întrucât îmi este frică să stau mai mult de 10 minute cu mine – să nu cumva să mai descopăr ceva inoportun, să mai am vreo revelaţie acuto-depresivă, să mă arunc din nou în obiceiuri prosteşti (că doar, vorba unora, şi la asta mă pricep de minune), să nu mă apuce judecăţile de valoare, să nu mă apuce vreo clasificare cretină.

Din când în când, printre cifre, mai mâzgălesc pe câte o bucată de hârtie…amintiri din copilărie. Mă surprind şi încep să râd. De mine. Mă întorc la cifre şi concluzionez că viaţa ar fi foarte plictisitoare dacă mintea nu mi-ar funcţiona pe câmpii 24 din 24, dacă dragonii nu ar zbura pe lângă neuronii mei şi dacă nu aş juca câte un personaj…zi de zi. Viaţa mea ar fi destul de plictisitoare fără…mine.

Radare

Infantilismul se numără în cuvinte. Probabil există un radar pentru aşa ceva; probabil există şi un magazin de unde îţi poţi procura acest radar.

Îmi imaginez că funcţionează în felul următor: te trezeşti dimineaţa, bei vreo două cafele şi realizezi că eşti supărat – te uiţi în oglindă şi aceasta îţi dezvăluie figura amară pe care o porţi cu atâta mândrie – aşa că te hotărăşti să cobori până la supermarketul din colţul străzii şi să întrebi vânzătoarea:

“-Doamnă, nu vă supăraţi, am cumpărat de la dvs. de-a lungul timpului, radare pentru minciună, ipocrizie şi pentru prostie. În această dimineaţă oglinda mi-a mărturisit că sunt sătul/ă de oamenii infantili – ştiţi dvs, oamenii ăia care se comportă ca nişte bebeluşi chiar dacă au o vârstă considerabilă – . În fine, ideea este că aş vrea un radar pentru oamenii ăştia ca să ştiu şi eu să mă feresc de ei, să nu iau contact prea mult cu ei, să îi dau afară din spaţiul meu dacă e cazul….”

-Vă înţeleg însă din păcate nu avem radare pentru aşa ceva.

-Cum adică nu aveţi? Păi eu am mai luat de aici…

-Da, însă infantilismul are o natură mai pozitivă spre deosebire de celelalte.”

-Care pozitivă doamnă? Oamenii ăştia infantili se comportă la 30 de ani ca la 5; nu poţi lucra alături de ei, nu poţi avea o relaţie cu ei, nu poţi comunica…”

-V-aţi gândit că poate acei oameni sunt mai fericiţi?
Ne pare rău, nu vă putem ajuta.”

Te întorci acasă şi mai supărat. Îţi mai torni o ceaşcă de cafea, te pregăteşti să faci faţă unei alte zile de muncă infernală dar mai ales, te pregăteşti să faci faţa oamenilor infantili care au un zâmbet tălâmb pe faţă, se descurcă aşa cum pot, sunt teatrali, enervanţi, exageraţi însă…mai fericiţi decât tine (cel puţin asta ai înţeles de la doamna de la magazin).

Întotdeauna rămâne întotdeauna

Întotdeauna are ceva de făcut. De la prima oră a dimineţii şi până în ultimul ceas al serii, ceva se întâmplă. Ceva i se întâmplă. Întotdeauna are întâlniri, probleme, oboseli acute, vreun nebun sau vreo nebună la care se gândeşte, care i-a marcat existenţa în minutul x din ziua y şi până săptămâna viitoare nu va mai fi acelaşi om. Bineînţeles săptămâna viitoare apare alt personaj. Întotdeauna sunt lucruri mult mai importante. Oameni mult mai importanţi. Poveşti mult mai ameţitoare. Întotdeauna e ceva, cumva, cineva, undeva. Cel mai important: întotdeauna orice i-ai spune de rău, orice observaţie, orice mesaj negativ se va întoarce împotriva ta. Femeile ţin minte totul, nu uita, nu iartă, nu cedează şi….au mereu dreptate. Unele femei (să nu generalizăm).

Întotdeauna e prea devreme sau prea târziu. E prea obosită pentru prea devreme şi mult prea sfârşită pentru prea târziu. Prea epuizată pentru a mai vedea scama de pe jos, mult prea importantă pentru a mai face un ultim efort de a asculta o altă poveste. Povestea aia stupidă a ta.

Întotdeauna greşeşti. Tu greşeşti. Te-a obişnuit deja să trăieşti precum un personaj din Game of Thrones – cu sabia deasupra capului: “oare dacă întreb x o să se supere? Dacă îi zic de Z o să plângă? Oare dacă îi dau un mesaj o să îl ignore? Oare dacă….”.

Renunţi. La un moment dat răbdarea ţi se termină, anii trec şi realizezi că zilele care trebuiau să te construiască, te-au deconstruit. Ai crezut că ai ajuns rege aşa că te-ai lenevit în a mai privi dincolo de…. La un moment dat îţi numeri anii şi începi să te întrebi zi de zi “pe cine ai omorât în viaţă trecută?”. La un moment dat nu mai răspunzi, nu te mai enervezi, nu te mai intereseaZă, nu îţi mai pasă. Începi să devii şi tu ocupat sau obosit. Îţi doreşti foarte tare să ajungi sau să te întorci din nou la viaţa mult prea ocupată şi trăită mult prea intens. Îţi doreşti să fi şi tu obosit dar nu mai poţi. E destul de greu să te mai oboseşti şi fizic când psihicul ţi-a împlinit deja vârsta de 99 de ani.

Întotdeauna ceva se întâmplă. În fiecare zi ceva pute, moare, plânge – în fiecare zi începe apocalipsa.

Renunţi. În fiecare zi renunţi. Şi într-o noapte realizezi că de fapt cu asta te-a/te-ai obişnuit şi aşa ai tot funcţionat. Într-o noaptea tragi linie şi îţi dai seama că aveai potenţial, nu erai un/o ratat/ă, însă toate acele “întotdeauna” te-au făcut acum să fi un ratat cu acte în regulă.

Mai renunţi o dată. Ce rost are? Are vreun rost? Contezi şi tu cu ceva, pentru ceva, pentru cineva?

Scarabei

Din când în când mai uit. E firesc. E normal. Se întâmplă. Universul însă are un mod aparte de a-mi aminti în momentele de amnezie, ce am uitat şi de ce am uitat. De ce uit mereu motivul pentru care urăsc, detest şi îmi e silă de acest loc în care momentan…trăiesc (sau măcar încerc să supravieţuiesc)?

Oamenii aceia pe care i-aş tortura, cărora le-aş scoate ochii cu linguriţa, le-aş tăia limba şi apoi i-aş mumifica de vii, am să îi numesc de data aceasta: scarabei – gândacii negri şi urâţi care se hrănesc cu excremente şi care uneori sunt atât de agresivi încât îţi vine să îi omori.
Scarabeii umani sunt peste tot. Se urcă pe tine, te torturează, te agresează. În fiecare zi îmi doresc să îi omor, însă sunt atât de mulţi încât ajung să mă simt neputincioasă.

Scarabeii umani de România, mai precis cei de Bucureşti, sunt însă o specie aparte. Sunt gândacii care se aşează pe tine, te ciupesc, te ating, te muşcă. Îi dai la o parte, pleacă şi se întorc cu încă 10 tovarăşi. Nu renunţă. Dacă un scarabeu român îşi propune să ţi se urce în cap, să te facă să te zbaţi şi să înjuri pe stradă la 11 noaptea, îşi duce planul la bun sfârşit. De ce? Nu poţi şi nu pot să mă întreb de ce un scarabeu român ar face aşa ceva. Ei nu gândesc: nu au creier, nu pot vorbi coerent, nu au păreri. Până la urmă sunt nişte gândaci: acţionează şi reacţionează fix după cum bate vântul.
Ciudat este cum aceste insecte câştigă mereu luptă. Populaţia este mult prea speriată şi mult prea lașă pentru a le face faţă. Într-o manieră tristă şi patetică aş putea trage următoarea concluzie: fiinţei umane îi e frică de o insectă.

Uit că urăsc acest loc din cauza scarabeilor români. Uit cât de scârboşi sunt ei. Uit că visez să plec de când m-am născut şi din cauza lor. Uneori uit că aceste insecte există. Nu contest faptul că scarabei sunt peste tot în diferite forme, culori şi purtând măşti. Am mai întâlnit câţiva şi prin alte părţi ale lumii. Cu toate acestea, aici sunt cei mai josnici, oribili, nesimțiți etc etc etc.

Azi-noapte mă gândeam să trag nişte sfori şi să îmi cumpăr un pistol (în cel mai rău caz, am să rămân la statutul de purtătoare de briceag). Ce crimă mi se va reproşa? Că am omorât…un gândac? Că am scăpat această ţară de o insectă infectă?
Câţi ani de puşcărie poţi să faci pentru că ai ucis cu sânge rece un scarabeu?