Plictiseala se miroase în literele aruncate

Aș începe cu…luna ianuarie (încă nu s-a terminat și ar fi păcat să o privesc plecând fără să îmi iau la revedere). Aș începe cu ea pentru că nu aș mai vrea să îi ofer trecutului parte din prezent și să mai hrănesc viitorul cu imagini fanteziste. Mă chinui de mult să încep cu luna asta. Am început să tot scriu de câteva zile însă am tot șters. Iarăsi nu e bine, iarăși m-au părăsit piticii, iarăși mi-am zis ca ar fi timpul să mai trăiesc în loc să tot scriu aiurea.

Aș începe cu tot ce mai am de făcut și nu am făcut, cu tot ce mai am de plănuit, cu toată lenea adunată în borcane și depozitată prin cămarele vecinilor. Aș începe cu frica resimțită față de un număr par, cu neliniștea altei mișcări greșite în ceea ce privește viitorul (ăla al meu pe care tot îl parfumez de prin 2013 așa). Aș începe cu păcatele capitale ale existenței. Desigur,orice bucată de scriitură ce îmi aparține, conține păcatele capitale ale existenței, neajunsurile organelor și insatisfacțile unei vieți comune și banale. Desigur, până și eu s-a plictisit de…eu. Aș începe cu „iarăși te plângi? Ce nu îți convine? Ce s-a mai întâmplat?”. Nimic. Și de aici încep problemele…

Obișnuindu-mi neuronii să se autodistrugă, să distrugă sau să inventeze ceva care să

îi macine, atunci când e liniște, pace, când fulgii de zăpadă încep să cadă și viața pare că își urmează cursul firesc, automat mă gândesc la „Liniștea dinaintea furtunii” iar mintea mea începe să lucreze…

„Dacă e liniște, ceva o sa se întâmple. Dacă o să se întâmple ceva, nu o să mai știu să reacționez. Dacă nu o să mai știu să reacționez, am să cad în depresie. Dacă am să cad în depresie….oricum sunt în depresie, așa că nu mai contează. Oare sunt în depresie sau mi se pare că sunt? Să definim depresia….Ce prostie, normal că nu sunt în depresie; însă o să se întâmple ceva și am să fiu. Dacă nu se întâmplă totuși nimic și cineva își bate joc de mine? Etc etc etc etc….până la urmă, am să mor!”

Sunt convinsă că trebuie să îmi schimb medicația, dar în același timp am și convingerea că nimeni și nimic mă mai poate ajuta.

Am început cu luna ianuarie pentru că nu aveam cu ce să încep. Posibil am să continuui cu februarie….martie….aprilie…

….însă până în aprilie, cel târziu, am să sper că o să se întâmple…ceva….

Advertisements

Mâzgăleală

Azi am avut chef să mâzgălesc. După ce m-am săturat de cifre, calcule, paranteze şi lucruri incomode, am vrut să folosecs hârtia de scris și în alte scopuri. Despre ce sau despre cine să mâzgălesc? Nici cea mai vagă idee.

De aproape o săptămână mă gândesc să mai adaug ceva la secţiunea „Concerte Viţa de Vie”. Aş avea ce să adaug: piese noi, videoclip nou, concert…acelaşi. Am schimbat doar consumaţia (mare greşeală): în loc de bere, am mers pe vin (cum ziceam: mare greşeală).

Poate aş putea să mâzgălesc despre…mine. Iarăşi despre mine? Ce să mai spun despre mine? Nu am zis….de toate? De 10 ani m-am cam săturat de mine. Să mai scriu şi despre…altceva, zic.

Ce să povestesc? Aceleaşi drame existenţiale? Să folosesc aceleaşi cuvinte? Să pun aceleaşi semne de întrebare de care m-am plictisit până peste cap?
Mai bine nu mai mâzgălesc. Mai bine mă apuc de altceva. Zis şi făcut. De ce anume să mă apuc? Nu am alt hobby, nu ştiu să fac altceva, nu îmi place să fac altceva. Am şi eu „un singur prieten la plural”: tastele. Poate fi şi la singular, nu mă deranjează: pixul/creionul/ustensila de mâzgălit.

Adevărul e că de ceva timp am chef să mâzgălesc însă…îmi e frică. Îmi e frică să nu îmi vărs părerile personale, iarăşi să mi le citească X sau Y şi iarăşi să fug de oameni pe strada întrucât s-ar putea să mă prindă vreunul şi să mă ardă pe rug în piaţa publică. Aha, uite: aş putea să mâzgălesc despre oamenii ăştia, călăi. Însă m-am plictisit şi de ei. Le ofer prea multă atenţie şi nu merită câtuşi de puţin.
Îmi este frică să mai tastez întrucât îmi este frică să stau mai mult de 10 minute cu mine – să nu cumva să mai descopăr ceva inoportun, să mai am vreo revelaţie acuto-depresivă, să mă arunc din nou în obiceiuri prosteşti (că doar, vorba unora, şi la asta mă pricep de minune), să nu mă apuce judecăţile de valoare, să nu mă apuce vreo clasificare cretină.

Din când în când, printre cifre, mai mâzgălesc pe câte o bucată de hârtie…amintiri din copilărie. Mă surprind şi încep să râd. De mine. Mă întorc la cifre şi concluzionez că viaţa ar fi foarte plictisitoare dacă mintea nu mi-ar funcţiona pe câmpii 24 din 24, dacă dragonii nu ar zbura pe lângă neuronii mei şi dacă nu aş juca câte un personaj…zi de zi. Viaţa mea ar fi destul de plictisitoare fără…mine.

Radare

Infantilismul se numără în cuvinte. Probabil există un radar pentru aşa ceva; probabil există şi un magazin de unde îţi poţi procura acest radar.

Îmi imaginez că funcţionează în felul următor: te trezeşti dimineaţa, bei vreo două cafele şi realizezi că eşti supărat – te uiţi în oglindă şi aceasta îţi dezvăluie figura amară pe care o porţi cu atâta mândrie – aşa că te hotărăşti să cobori până la supermarketul din colţul străzii şi să întrebi vânzătoarea:

“-Doamnă, nu vă supăraţi, am cumpărat de la dvs. de-a lungul timpului, radare pentru minciună, ipocrizie şi pentru prostie. În această dimineaţă oglinda mi-a mărturisit că sunt sătul/ă de oamenii infantili – ştiţi dvs, oamenii ăia care se comportă ca nişte bebeluşi chiar dacă au o vârstă considerabilă – . În fine, ideea este că aş vrea un radar pentru oamenii ăştia ca să ştiu şi eu să mă feresc de ei, să nu iau contact prea mult cu ei, să îi dau afară din spaţiul meu dacă e cazul….”

-Vă înţeleg însă din păcate nu avem radare pentru aşa ceva.

-Cum adică nu aveţi? Păi eu am mai luat de aici…

-Da, însă infantilismul are o natură mai pozitivă spre deosebire de celelalte.”

-Care pozitivă doamnă? Oamenii ăştia infantili se comportă la 30 de ani ca la 5; nu poţi lucra alături de ei, nu poţi avea o relaţie cu ei, nu poţi comunica…”

-V-aţi gândit că poate acei oameni sunt mai fericiţi?
Ne pare rău, nu vă putem ajuta.”

Te întorci acasă şi mai supărat. Îţi mai torni o ceaşcă de cafea, te pregăteşti să faci faţă unei alte zile de muncă infernală dar mai ales, te pregăteşti să faci faţa oamenilor infantili care au un zâmbet tălâmb pe faţă, se descurcă aşa cum pot, sunt teatrali, enervanţi, exageraţi însă…mai fericiţi decât tine (cel puţin asta ai înţeles de la doamna de la magazin).

Întotdeauna rămâne întotdeauna

Întotdeauna are ceva de făcut. De la prima oră a dimineţii şi până în ultimul ceas al serii, ceva se întâmplă. Ceva i se întâmplă. Întotdeauna are întâlniri, probleme, oboseli acute, vreun nebun sau vreo nebună la care se gândeşte, care i-a marcat existenţa în minutul x din ziua y şi până săptămâna viitoare nu va mai fi acelaşi om. Bineînţeles săptămâna viitoare apare alt personaj. Întotdeauna sunt lucruri mult mai importante. Oameni mult mai importanţi. Poveşti mult mai ameţitoare. Întotdeauna e ceva, cumva, cineva, undeva. Cel mai important: întotdeauna orice i-ai spune de rău, orice observaţie, orice mesaj negativ se va întoarce împotriva ta. Femeile ţin minte totul, nu uita, nu iartă, nu cedează şi….au mereu dreptate. Unele femei (să nu generalizăm).

Întotdeauna e prea devreme sau prea târziu. E prea obosită pentru prea devreme şi mult prea sfârşită pentru prea târziu. Prea epuizată pentru a mai vedea scama de pe jos, mult prea importantă pentru a mai face un ultim efort de a asculta o altă poveste. Povestea aia stupidă a ta.

Întotdeauna greşeşti. Tu greşeşti. Te-a obişnuit deja să trăieşti precum un personaj din Game of Thrones – cu sabia deasupra capului: “oare dacă întreb x o să se supere? Dacă îi zic de Z o să plângă? Oare dacă îi dau un mesaj o să îl ignore? Oare dacă….”.

Renunţi. La un moment dat răbdarea ţi se termină, anii trec şi realizezi că zilele care trebuiau să te construiască, te-au deconstruit. Ai crezut că ai ajuns rege aşa că te-ai lenevit în a mai privi dincolo de…. La un moment dat îţi numeri anii şi începi să te întrebi zi de zi “pe cine ai omorât în viaţă trecută?”. La un moment dat nu mai răspunzi, nu te mai enervezi, nu te mai intereseaZă, nu îţi mai pasă. Începi să devii şi tu ocupat sau obosit. Îţi doreşti foarte tare să ajungi sau să te întorci din nou la viaţa mult prea ocupată şi trăită mult prea intens. Îţi doreşti să fi şi tu obosit dar nu mai poţi. E destul de greu să te mai oboseşti şi fizic când psihicul ţi-a împlinit deja vârsta de 99 de ani.

Întotdeauna ceva se întâmplă. În fiecare zi ceva pute, moare, plânge – în fiecare zi începe apocalipsa.

Renunţi. În fiecare zi renunţi. Şi într-o noapte realizezi că de fapt cu asta te-a/te-ai obişnuit şi aşa ai tot funcţionat. Într-o noaptea tragi linie şi îţi dai seama că aveai potenţial, nu erai un/o ratat/ă, însă toate acele “întotdeauna” te-au făcut acum să fi un ratat cu acte în regulă.

Mai renunţi o dată. Ce rost are? Are vreun rost? Contezi şi tu cu ceva, pentru ceva, pentru cineva?

Eu stiu mai bine -intre o bere si gandul “imi pasa mult prea mult”-

Multi dintre noi ne-am obisnuit asa: sa ne intoarcem in stanga, in dreapta, inainte sau inapoi si sa ne dam cu parerea. Bineinteles, acesta este un exercitiu cat se poate de normal si de firesc, o “moda” care poate fi gasita oriunde in aceasta lume sub toate formele ei posibile.

Dupa ce bunica, mama, tata, restul rudelor “te ghideaza” in viata, urmeaza prietenii, profesorii, vecinii de ps scara si lista se poate lungi pana la oamenii necunoscuti de pe strada. “Eu stiu mai bine/ Iti zic eu ca asa e/ Aoleo, de ce faci asta? Cea mai mare greseala/ Vei regret alegerea” etc etc etc. La un moment dat te trezesti, tragi linie si concluzionezi: “chiar toata lumea stie mai bine ce e bine pentru mine?”. Urmeaza perioada de revolta acuta, perioada in care chiar iei cele mai proaste decizii. Apoi te linistesti din nou, te apuci sa faci ceva cu viata ta si speri sa nu mai auzi vreodata vorbele conexe expresiei “eu stiu mai bine”. Fail. Vorbele continua. Orice ai incerca sa faci, auzi din departare cum mai apare cate unul sa isi dea cu parerea: sunt acei oameni care iti spun ca locul X nu e bun pentru tine, ca statiunea Z este foarte scumpa sau ca masina Y e mult prea de fitze pentru sarmanul tau buget. Aceia care se uita hlizindu-se la tine si te intreba “auzi, dar tu nu poti sa urmezi o cale? Te apuci de iginerie si acolo ramai. Nu mai experimentezi, ca pe urma ce o sa faci?”.
Pe de alta parte mai sunt unii care te lauda: aia care iti spun ca e bine sa faci cat mai multe, dar ca tu faci prea multe. Aia care se dau maturi la 20 de ani pentru ca numai ei au trecut prin necazuri pe care tu nu le vei intelege vreodata. Aia in care cauti sprijin si te calca si mai rau pe nervi. Aia care fac…nimic dar care mereu “stiu ei mai bine”.

Ma gandeam azi la miile de inceputuri si de sfarsituri. Ma mai gandeam si la vechea mea zicala din adolescenta “traieste clipa”. Ma gandeam la pariristi, la vloggeri, la copii sclifositi, la minciuni, la vorbe goale, la formatori de opinie. Sincer, ma mai gandeam la bani, la cat de mult ne strofocam cu totii pentru niste hartii dar urlam in gura mare ca “banii nu aduc fericirea si alte blab la-uri”. Ha, ca sa vezi, si eu “stiu mai bine”.

Oameni=scoici

Nu mai avem oameni.
A observat cineva? Dimineta, cand va imbracati sa plecati la munca, la scoala, la cafea – oriunde va ducetui voi astia putini care mai sunteti- nu ati observat ca sunteti singuri?
Din acest simplu motiv, nu mai avem cuvinte, emotii, muzica, poezie, chiar si proza. Nu mai avem filme, placeri, dureri etc etc. Pentru ca intr-o zi oarecare oamenii au inceput sa dispara unul cate unul (si nu doar in acest oras, ci in toata lumea), toate celelalte creatii umane s-au stins si ele din viata putin cate putin.
Nu mai avem muncitori calificati sau necalificati. Nu mai avem adolescenti rebeli sau tineri visatori.

Avem traineri, formatori de opinie, psihologi de toate natile posibile, public speakeri, politicieni aparuti dupa roua diminetii, mediatori, manageri sau formatori in maganement etc. Avem o plaja plina ochi cu scoici ale fericirii. Toate aceste scoici te fac mai fericit, iti schimba viata, te transforma in ceea ce sunt si ei. Intrebarea este: ce sunt ei de fapt? Entitati cu doua fete: un invelis stralucitor, colorat si un interior mat si aspru la atingere.
Daca nu mai avem oameni, nu mai avem drepturi, nu mai avem libertati. Pe plaja nu poti fi altceva decat o scoica. Mai mult, nu ai cum sa vrei sa iti doresti altceva pentru ca numai scoicile sunt fericite si tu dupa asta tanjesti, dupa mama ei de fericire care nu are vreo definitie de tip matematic. Asadar aceasta fericire este un fluturas zburdalnic care nu cred sa se fi asezat el vreodata pe vreo scoica si sa ii fi soptit acesteia un “pana cand moartea ne va desparti”. Fluturii nu stau locului iar scoicile nu pot alerga dupa ei.
Nu mai avem oameni, avem scoici care spera la fluturi.

Dincolo de toate acestea, din cand in cand se mai zareste pe trotuare cate un om nefericit dar sincer, un om deloc iprocrit si simplu care intra in restaurante si isi cere oamenii inapoi:
“Nu va suparati, as dori si eu o supa de scoici si o portie de scoici in sos de vin.”