Posted in Tot ce imi mai trece prin cap, Uncategorized

Oameni=scoici

Nu mai avem oameni.
A observat cineva? Dimineta, cand va imbracati sa plecati la munca, la scoala, la cafea – oriunde va ducetui voi astia putini care mai sunteti- nu ati observat ca sunteti singuri?
Din acest simplu motiv, nu mai avem cuvinte, emotii, muzica, poezie, chiar si proza. Nu mai avem filme, placeri, dureri etc etc. Pentru ca intr-o zi oarecare oamenii au inceput sa dispara unul cate unul (si nu doar in acest oras, ci in toata lumea), toate celelalte creatii umane s-au stins si ele din viata putin cate putin.
Nu mai avem muncitori calificati sau necalificati. Nu mai avem adolescenti rebeli sau tineri visatori.

Avem traineri, formatori de opinie, psihologi de toate natile posibile, public speakeri, politicieni aparuti dupa roua diminetii, mediatori, manageri sau formatori in maganement etc. Avem o plaja plina ochi cu scoici ale fericirii. Toate aceste scoici te fac mai fericit, iti schimba viata, te transforma in ceea ce sunt si ei. Intrebarea este: ce sunt ei de fapt? Entitati cu doua fete: un invelis stralucitor, colorat si un interior mat si aspru la atingere.
Daca nu mai avem oameni, nu mai avem drepturi, nu mai avem libertati. Pe plaja nu poti fi altceva decat o scoica. Mai mult, nu ai cum sa vrei sa iti doresti altceva pentru ca numai scoicile sunt fericite si tu dupa asta tanjesti, dupa mama ei de fericire care nu are vreo definitie de tip matematic. Asadar aceasta fericire este un fluturas zburdalnic care nu cred sa se fi asezat el vreodata pe vreo scoica si sa ii fi soptit acesteia un “pana cand moartea ne va desparti”. Fluturii nu stau locului iar scoicile nu pot alerga dupa ei.
Nu mai avem oameni, avem scoici care spera la fluturi.

Dincolo de toate acestea, din cand in cand se mai zareste pe trotuare cate un om nefericit dar sincer, un om deloc iprocrit si simplu care intra in restaurante si isi cere oamenii inapoi:
“Nu va suparati, as dori si eu o supa de scoici si o portie de scoici in sos de vin.”

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap, Uncategorized

Despre sufocarea creierului

M-am nascut sufocata. Nu, nu am avut vreun cordon ombilical infasurat in jurul gatului, nu am avut probleme cu plamanii.Din punct de vedere medical am fost mai sanatoasa la nastere decat oricine (cred). Am inceput sa ma sufoc pe…parcurs.
Prima amintire pe care o am cu senzatia de sufocare se contureaza in jurul unei varste fragede – 3 sau 4 ani. Imi aduc aminte cu precizie cum am avut senzatia ca ma sufocam in somn. Atunci am deschis ochii, am privit tavanul si m-am intrebat firescul “ce dracu’ se intampla? Ajutor?”. Dupa ce m-am salvat de una singura de aceasta experienta, au urmat altele si altele si altele. Desigur, am trait si o buna bucata de timp departe de aceasta senzatie. In acele vremuri am crezut ca…s-a terminat si mi-am zis “gata, au fost cateva exceptii, de acum nu am sa ma mai sufoc!”. Gresit. O data cu trecerea timpului am observant ca sufocarea a luat alta forma; nu ma mai sufocam fizic, ci…organic. Stiu, suna ciudat, insa nu am gasit alt cuvant pentru sufocarea proprie a creierului.
In momentele de stres acut, in momentele in care luminita de la capatul tunelului a fost stinsa de vreun adolescent rebel care se plimba in miez de noapte, in clipele in care negrul este culoarea dominant iar pata aceea mica de alb nu are sanse de supravietuire oricat de mult as incerca sa trag de ea, in interiorul scalpului, creierul incepe sa pulseze si sa se miste haotic – parca ar vrea sa iasa afara si sa o ia la sanatoasa- strigand “Ce dracu’ se intampla? Ajutor! + Nu mai pot, nu mai vreau…” si de aici urmeaza un sir intreg de expresii care incep cu NU. Aceasta sufocare are loc atunci cand celelalte organe pe care le posed m-au parasit de mult: inima e mai rece si mai tare decat orice sloi de gheata, de piatra, de ce o fi el; ficatul a obosit,s-a culcat si nu mai are chef sa se trezeasca; plamanii ar mai ofta insa nu mai au cum iar stomacul zace la terapie intensiva cu interzicerea externarii. Creierul nu mai are la cine sa apeleze – pana si chakrele acelea care se ocupa cu sufletul, emotiile, chestiile imateriale – au plecat intr-o vacanta de lux in Seychelles ( ca acolo pleaca toata lumea de cativa ani incoace). Creierul a ramas singur si se sufoca.
In momentele negre, cand simt cum singurul organ care a mai ramas alaturi de mine isi da duhul, imi aduc aminte de acea senzatie fizica de sufocare. Imi mai aduc aminte si cum face pestele atunci cand zace pe uscat sau cum se manifesta natura atunci cand ceva nu ii convine. As putea face mii de comparatii insa nu ar ajuta, nu ar mai ajuta.
Concluzionez ca m-am nascut sufocata. Ce alta explicatie as putea avea daca pana si propriul creier a ajuns sa urle, parasit fiind de fratii si surorile lui?Da, din punct de vedere medical m-am nascut foarte sanatoasa dar medicii nu au privit si in interior. Nu s-a uitat cineva sa vada daca nu cumva am gena unei boli incurabile ( pana la urma, daca orice a devenit boala in ziua de azi, sufocarea de ce nu ar fi? ).
Creierul nu are insa o voce materiala. Nu poate fi auzit cand cere ajutor. Mai mult decat atat, el a invatat o lectie importanta cand m-a privit salvandu-ma dintr-o situatie asemanatoare cu ani in urma: “daca asta mica a putut sa se salveze, si eu ma voi salva de unul singur.Mereu!”. Ironia asta este: el cere ajutor insa nu vrea sa fie salvat. Asadar de astazi am hotarat sa imi ajut creierul, dar pentru ca nu vreau sa il expun, am sa fac apel doar la fratii si surorile lui, macar ele sa se concentreze putin si sa arunce o privire asupra zbuciumului. Pana la urma, in spital sau in Seychelles, nu e mai bine decat…acasa. Ajutor?

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap, Uncategorized

Termometru

Zici ca o iei de la capat. Nu se stie care capat, nu se zareste vreo schimbare climatica si nu sti care e de fapt inceputul. O iei de la capat pentru ca…asa se spune, asa se face: cand ceva sau cineva nu functioneaza, te redirectionezi.
Nu am inteles vreodata si nu am patruns vreodata posibila definitie a lui “de la capat”. Unde, nu as mai vrea sa pun la socoteala faptul ca mi s-a parut intotdeauna o pseudo-fuga. De ce o iei de la capat mereu? De ce nu o iei de la…mijloc?
Trecand insa peste scepticismul caracateristic am sa marturisesc faptul ca in ultimul timp am luat-o de la capat mai des decat oricand. Posibil sa intervina aici si expresia “nemultumitului I se ia darul” impreuna cu alte faimoase expresii “ai grija ce iti doresti ca s-ar putea sa se intample”. De ce am luat-o de la capat? Merg pe raspusul tipic: m-am plictisit. Raspuns pe care mi-l ofer de fiecare data cand intalnesc schimbari majore vis-à-vis de trotuarul pe care ma aflu. Daca m-am plictisit, ma reorientez. Daca ma reorientez prost, ma mai reorientez o data…si tot asa pana cand caruseslul prinde viteza si nimeni sau nimic il mai poate opri.
Posibil sa o tot iau de la capat sperand ca dincolo de trotuarul meu se afla ceva mai bun, din orice punct de vedere. Capatul insa reprezinta acelasi lucru ca orice alt capat. Oamenii sunt aceiasi, orgoliile raman acolo, prostia e in continuare mare, iar frustrarea creste – atunci cand termometrul frustrarii ajunge undeva la 38-39 de grade, se cauta soutii practice: mai fumezi o tigara, mai bei o bere, mai inghiti un Xanax. Viitorul acestui “de la capat” se poate anticipa mereu: daca te duci pe alt trotuar, consecintele vor fi aceleasi si exista posibilitatea ca termometrul sa o ia si mai razna decat erai tu obisnuit. Schimbarile de macaz insa sunt bune zic….”specilaistii americani” ( cu toate ca in acest prezent cred ca si ei incearca sa isi redefineasca raspunsurile dilemelor existentiale).
Urmatoarea mutare de pe table de sah isi are urmarile ei: cat de multe poti duce, cat de multe iti poti asuma, pana in ce punct poti suporta x sau y, ai bani sa iti cumperi alt termomentru etc,etc,etc. Teoria si statistica arata ca fiecare omulet e capabil de a prevede ce se intampla dincolo de trotuarul lui. Aici omuletii se impart in doua categorii: cei care raman pentru totdeauna pe acelasi trotuar si care pot fi aplaudati pentru ca stiu ce vor de la viata si…eu + cei ca mine: se tot muta, descopera alte strazi, insa lasa in urma lor aparenta indeciziei. Problema e ca nu ai cum sa le explici celor din prima categorie ce faci sau cum faci, cum ai grija de termometru si de unde iti cumperi altul in cazul in care acesta se defecteaza. Omuletii statici nu vor intelege si te vor bombarda cu intreabri incercand sa te convinga de faptul ca esti indecis, nu sti ce vrei, alergi dupa fluturi s.a.m.d. Din anumite complexe ( pe care le avem cu totii) incerc sa raman pe acelasi trotuar ( eu + altii). Imi spun “gata, nu o mai iau de la capat. Ce rost are? Pentru ce? Am sa ma apuc de…taiat lemne” ( mai e si asta o meserie nu? Taietorul de lemne?). Insa iluzia schimbarii, curiozitatea de a vedea pana unde pot urca gradele si energia unei anumite varste ( probabil) sunt mult mai puternice decat orice bucatica de piatra a asfaltului pe care te afli intr-un anumit moment.
O iei de la capat. O iau de la capat pentru ca…orice. Urmaresti acul termomentrului si speri ca de data asta nu va mai urca. In caz contrar, caruselul prinde si mai multa viteza.

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap, Uncategorized

Vidul 31

Am o melodie pe fundal care nu imi apatine. Nu o recunosc si nu cred ca o voi recunoaste vreodata. Cu toate astea o ascult de cateva zile pe repeat. Ma gandesc daca nu cumva am innebunit mai rau decat…In fine, doar mai rau decat si atat. Si daca am innebunit mai rau cum de mai reusesc sa tastez.?
Sunt lucruri care se invart si pe care nu le poti prinde. Se invart ca intr-un carusel. Ar trebui sa te urci in carusel si sa le prinzi. De ce sa le prinzi? Cu cat te intrebi mai mult de ce, cu atat ajungi la acest “mai rau decat…”.
Urat din partea mea sa nu las o pagina plian de ganduri bune in urma mea, in umbra acestui alt….sfarsit? Si am pus semnul intrebarii pentru ca nu stiu exact daca e sfarsit sau daca nu cumva e un vid in care oamenilor le place sa alunece la fiecare data de 31 si a 12-a. In fine, ajung din nou la acel mai rau si nu cred ca e bine. Nu imi zice cineva daca e bine sau daca e rau, insa e un…feeling.
Ciudat cum de nu ma mai pot concetra la a-mi termina felia de gand in melodia de pe fundal. Si nu e vinovata melodia. E vinovat….zgomotul. Am innebunit mai rau? Poate e doar…am imbatranit mai rau.
Am o pisica nebuna care incearca sa imi mananace firul de la casti. Ii dau voie. Mai conteaza daca voi ramane fara melodie? Oricum nu imi apartine.
Am o mlodie pe fundal care nu imi da voie sa ma pierd in vidul 31. E devina galagia. Sau poate e vinovat paharul de vin, poate sunt vinovate piesele de lego aruncate in sugraferia…mea. Poate e vinovata chiar sufrageria care nu e a mea. Sau a fost. Sau nu va fi vreodata.
Vezi? Ma pierd in propriile ganduri pentru ca nu le mai inteleg. Ceva urla pe fundal, altcineva urla in exterior, un motan ma zgarie si un caine ma latra. Usile se inchid, se deschid. Linistea se schimba. Intru in vid? E locul acela in care te gandesti ce sa mananci, cu ce sa te imbraci, in care vrei sa golesti orice farfurie cu orice pret si in care vrei neaparat sa nu te mai trezesti a doua zi. Sau daca te trezesti sa fi un alt om, in alta parte, cu alta situatie. Toti isi doresc asta in vid? Toti din interior isi doresc sa iasa la suprafara si se gandesc ca ziua 1 va fi ziua accea.
Am o melodie pe fundal care nu imi apartine. Nu sunt in vid asa ca acel “mai rau” cred ca se intampla de mult. De ce nu schimb mai rau in mai bine? Schimb nimic. E realitatea fara vid, fara 31 si fara 1. E normalitatea in anormalitate. E o zi ca oricare alta. E o dimieata de iarna si o noapte de inghet. Este ceea ce este. Chiar daca melodia nu e a mea, poate totusi nu e vid…

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Tot ce imi mai trece prin cap, Uncategorized

Boala

Daca umanitatea ar fi o boala, eu as fi antidotul.
As sti cum sa ii lovesc. Fizic, verbal, sa ii fac sa planga in interior si sa sangereze pe exterior. As savura fiecare lacrima, fiecare urlet si as sorbi cu satisfactie fiecare picatura de sange. Nu i-as omora – nu m-am gandit vreodata sa omor la propriu pe cineva – ci i-as agata de un copac si i-as lasa acolo suspendati in tacere, angoase, dureri.
As sti cum sa ii indepartez. Nu mi-as propune ( nu mi-am propus vreodata) insa cumva, mi-ar iesi. Ma pricep de minune sa aduc omuletul in punctul A si mai apoi sa actionez sub o forma sau alta iar el sa se trezeasca in B. Daca vreau sa fiu singura, daca un loc are nevoie sa fie singur, pot garanta acest lucru. Daca as porni de la presupozitia ca exista vrajitorie sau farmece, probabil am fost macelarita de nenumarate ori in Evul Mediu.
As sti cum sa ii “folosesc”. Orice boala poate fi indepartata daca sti cum sa iti pacalesti organismul si cum sa il faci “sa vada” ca e bolnav. As sti cat anume sa folosesc din ei – material, spiritual, academic- dupa care i-as indeparta cu usurinta folosindu-ma de propriile lor “invataturi”. X mi-a oferit sfaturi si ponturi? Pe baza lor ma descotorosesc de X.
As sti cum sa ii manipulez. Nu cred ca exista o arta a manipularii in adevaratul sens al cuvantului, ci mai degraba niste date pe care orice fiinta umana le are insa nu are habar de existenta lor. Am aceste date, le simt, le mangai in fiecare seara inainte de culcare si le multumesc pentru ajutor. X ar face numai si numai ce as spune eu, in caz contrar, lacrimile de crocodil si cuvintele infasurate in tragism si-ar face simtita prezenta pana cand el…ar ceda…din nou.
As sti ce se ascunde in spatele oricarei masti si asta m-ar scarbi. Posibil sa fie un blestem sau o schizoidie. Poate chiar vad, iar asta transforma admiratia, iubirea si orice fel de sentiment nobil in fix opusurile lor. Poate mi se pare….insa ultimul control neurologic a iesit in regula.
As sti cum sa ii opresc. Posedand toate aceste (ne)ajunsuri as fi capabila de a concepe un plan si poate as opri unele calmitati ( daca as avea chef si timp, bineinteles). As lua fiecare X si as ajunge cu el pana in punctul critic: punctul in care ar ceda mai intai psihic si apoi fizic ( agatat de copacul din primul paragraf).

Daca a fi om ar reprezenta o boala in sine, am descoperit antidotul. Nu avem nevoie de arme sau de bombe nucleare, ci de alti oameni capabili sa distruga tot oricand si oricum.
Am auzit ca umanitatea e un privilegiu, ca oamenii au drepturi, au libertate, poseda sentimente nobile, sunt morali ( sau spre asta tind) si…mai au multe. Am auzit doar…
Dar daca totusi umanitatea este o boala cronica (precum cancerul de exemplu)? De ce nu este folosit…antidotul?

Posted in Ce mi se intampla zi de zi.., Feelings, Uncategorized, Unde ma regasesc...

Ceva de spus

Cam atat am avut de spus.
Cum? Nu ti-am spus?
Pai si atunci, de ce am mai vorbit? Am vorbit singura sau m-ai ascultat de udneva din alta lume iar acum ma minti?
Nu conteaza. Nu e important. Cel putin, nu mai e important.
Plec.
Ma intrebi unde? Iti raspund la fel ca in acel trecut. Acel trecut care nu imi mai apartine, pe care nu il mai simt de mult. Timpuri pe care le-am ingropat adanc sub un maldar de hartii colorate.
De ce nu fac ordine? Imi place ordinea. Imi tot zic in fiecare dimineata ca nu suport sa respir in haos; cu toate astea….asta fac. Fara sa vreau. Fara sa stiu. Fara sa vad.
Daca am ajuns? Adevarul e ca te-am mintit a mia oara: am plecat intr-un punct din acel trecut si de atunci nu m-am mai intors. Ai privit o umbra. Ai ascultat o fantoma careia i-ai repetat de nenumarate ori faptul ca nu crezi in…ea.
Acum crezi? Simti cat de rece si apasatoare e fiecare atingere? Te doboara? Sau poate doar iti ingheata sufletul, il ia in palme si il tranteste pana il face bucati. Apoi? Se joaca. O fantoma care joaca hockey cu sufletul tau.
Ciudat. Cum de ti s-a intamplat tie asa ceva? Nu erai tu….caldura? Nu inspirai si expirai tu sentimentele acelea pline de emotii infantile si cuvinte pompoase? Nu erai tu…dragostea, iubirea sau cum ti se mai spune in ziua de azi? Nu? Eu asa credeam…Normal, am trait intr-o iluzie.
Am plecat de mult. Ma tot prind de inghetul asfaltului si tac in minusurile gradelor Celsius. Nu aveam cum sa ma confrunt cu tine in alta zi, in alta etapa din an, in alta viata. Daca tu emani caldura, imi ceream drepturile asupra propriilor mele arme. Si asa am inceput sa ador…frigul: odata ce m-am contopit cu el.

Cam atat am avut de spus.
Atat?
Nu ai auzit vreun cuvant de pana acum. Vorbeam in gol, intr-un vid. Cuvintele se disipau odata ce atingeau…realitatea. Ca tot am adus vorba de realitate: ai grija sa nu te infulece. Asta face empiricul atunci cand se plictiseste: da drumul la cuprotul cu micorunde, isi pregateste servetelele, putina sare, putin piper si incepe sa pescuiasca. Daca “fiinta” pe care a prins-o e mult prea amara, o inghite imediat. In caz contrar, o mai studiaza…poate pana a doua zi, sau pana anul urmator.
Atat iti spun: ai grija.
Daca mai am ceva de spus?
As mai avea multe dar….ce conteaza. Nu poti sa vezi, sa auzi, sa simti…o fantoma. Gheata e mult prea stralucitoare iar frigul te ameteste. Nu poti gandi limpede.
Am inteles: tac. Insa printre aceste cuvinte aruncate in stomacul realitatii, mai am o ultima intrebare: Oare m-ai cunoscut vreodata, cu adevarat?

Shhhh…inchide usa. E mult prea firg afara pentru tine.

Posted in Tot ce imi mai trece prin cap, Uncategorized, Unde ma regasesc...

Se numeste…cum?

Se numeste…cumva. Are vreo denumire uitata printr-un dictionar al altei lumi. Cineva, candva, sigur a mai trecut prin asta si s-a autodiagnosticat. Apoi a luat o coala de hartie si a mai scris ultimele lui/ei cuvinte: denumirea acestui….cumva despre care am inceput sa vorbesc si de care sufar ( se pare ).
Se numeste….Mai conteaza cum se numeste? Ia un pix si o foaie si scrie. Deschide alta pagina de “program de scris din asta” si…scrie. Ce sa scriu? Orice. Nu conteaza. Incepe cumva. Scrie despre orice iti trece prin cap sub orice forma.
Gol.
Vid.
Traiesc intr-un vid. Nu am aer, nu tu soare, nu tu caldura, nu tu ploaie, nici macar frig. E vid. E gol. E intuneric insa cu toate acestea nu e negrul acela al unei incaperi obisnuite. Este vid. Nu stiti cum arata un vid? Pana acum cateva zile si mie imi era necunoscut. Vidul e….vid pana la urma.
Acum, pentru ca am inceput sa scriu despre nimic intr-un nimic, degetele parca se misca singure. Mi se pare chiar amuzant sa umplu imaculatul asa…aiurea, din senin, fara vreo poveste, fara vreun inceput, un argument sau o concluzie.
Scrie despre ce trebuie – e vocea asta din capul meu care ma chinuie de luni de zile: “Hai Andreea, gaseste un subiect; haide te rog, incepe sa citesti si sa redactezi si tu ceva util ca sa termini la timp si sa nu ajungi in punctul ala…”. Punctul ala era de fapt punctul asta in care ma gasesc acum, in aceasta seara, in acest ceas si doar la cateva ore departare de “Ziua in care trebuie sa arat ca am scris si eu ceva pentru acea lucrare”.
Posibil ca persoana care a mai trecut prin asta si care nu a lasat ( si nu mi-a lasat) mostenire denumirea acestei maladii ( ca de leac nu cred ca poate fi vorba) a reusit sa o scoata cumva la capat. Posibil sa fi murit incercand. Posibil sa fi renuntat sau posibil sa fi reusit.
“Nu mai bate campii” – e vocea care are dreptate. O inteleg. De luni de zile se lupta cu mine. Pentru o perioada limitata de timp, a avut impresia ca a reusit, apoi a intervenit obsesia pentru un oarecare serial, apoi s-a complicat programul, apoi a venit frigul si uite asa vocea a ajuns alaturi de mine in punctual asta. Momentul in care amandoua suntem de acord ca TREBUIE sa scriu ceva, sa ma prezint cu ceva, sa am macar o idee bine argumentata, solida.
Se numeste…cum? Angoasa existentiala? Lipsa de creativitate? Lipsa de curaj? Lipsa de…orice?
Vid.
Gol.
Scrie ceva.
Ce?
Orice are legatura cu ce ar trebui.
Nu stiu.
Vid.
Gol.
Se numeste….Cum se numeste frate?