Mâzgăleală

Azi am avut chef să mâzgălesc. După ce m-am săturat de cifre, calcule, paranteze şi lucruri incomode, am vrut să folosecs hârtia de scris și în alte scopuri. Despre ce sau despre cine să mâzgălesc? Nici cea mai vagă idee.

De aproape o săptămână mă gândesc să mai adaug ceva la secţiunea „Concerte Viţa de Vie”. Aş avea ce să adaug: piese noi, videoclip nou, concert…acelaşi. Am schimbat doar consumaţia (mare greşeală): în loc de bere, am mers pe vin (cum ziceam: mare greşeală).

Poate aş putea să mâzgălesc despre…mine. Iarăşi despre mine? Ce să mai spun despre mine? Nu am zis….de toate? De 10 ani m-am cam săturat de mine. Să mai scriu şi despre…altceva, zic.

Ce să povestesc? Aceleaşi drame existenţiale? Să folosesc aceleaşi cuvinte? Să pun aceleaşi semne de întrebare de care m-am plictisit până peste cap?
Mai bine nu mai mâzgălesc. Mai bine mă apuc de altceva. Zis şi făcut. De ce anume să mă apuc? Nu am alt hobby, nu ştiu să fac altceva, nu îmi place să fac altceva. Am şi eu „un singur prieten la plural”: tastele. Poate fi şi la singular, nu mă deranjează: pixul/creionul/ustensila de mâzgălit.

Adevărul e că de ceva timp am chef să mâzgălesc însă…îmi e frică. Îmi e frică să nu îmi vărs părerile personale, iarăşi să mi le citească X sau Y şi iarăşi să fug de oameni pe strada întrucât s-ar putea să mă prindă vreunul şi să mă ardă pe rug în piaţa publică. Aha, uite: aş putea să mâzgălesc despre oamenii ăştia, călăi. Însă m-am plictisit şi de ei. Le ofer prea multă atenţie şi nu merită câtuşi de puţin.
Îmi este frică să mai tastez întrucât îmi este frică să stau mai mult de 10 minute cu mine – să nu cumva să mai descopăr ceva inoportun, să mai am vreo revelaţie acuto-depresivă, să mă arunc din nou în obiceiuri prosteşti (că doar, vorba unora, şi la asta mă pricep de minune), să nu mă apuce judecăţile de valoare, să nu mă apuce vreo clasificare cretină.

Din când în când, printre cifre, mai mâzgălesc pe câte o bucată de hârtie…amintiri din copilărie. Mă surprind şi încep să râd. De mine. Mă întorc la cifre şi concluzionez că viaţa ar fi foarte plictisitoare dacă mintea nu mi-ar funcţiona pe câmpii 24 din 24, dacă dragonii nu ar zbura pe lângă neuronii mei şi dacă nu aş juca câte un personaj…zi de zi. Viaţa mea ar fi destul de plictisitoare fără…mine.

Advertisements

Radare

Infantilismul se numără în cuvinte. Probabil există un radar pentru aşa ceva; probabil există şi un magazin de unde îţi poţi procura acest radar.

Îmi imaginez că funcţionează în felul următor: te trezeşti dimineaţa, bei vreo două cafele şi realizezi că eşti supărat – te uiţi în oglindă şi aceasta îţi dezvăluie figura amară pe care o porţi cu atâta mândrie – aşa că te hotărăşti să cobori până la supermarketul din colţul străzii şi să întrebi vânzătoarea:

“-Doamnă, nu vă supăraţi, am cumpărat de la dvs. de-a lungul timpului, radare pentru minciună, ipocrizie şi pentru prostie. În această dimineaţă oglinda mi-a mărturisit că sunt sătul/ă de oamenii infantili – ştiţi dvs, oamenii ăia care se comportă ca nişte bebeluşi chiar dacă au o vârstă considerabilă – . În fine, ideea este că aş vrea un radar pentru oamenii ăştia ca să ştiu şi eu să mă feresc de ei, să nu iau contact prea mult cu ei, să îi dau afară din spaţiul meu dacă e cazul….”

-Vă înţeleg însă din păcate nu avem radare pentru aşa ceva.

-Cum adică nu aveţi? Păi eu am mai luat de aici…

-Da, însă infantilismul are o natură mai pozitivă spre deosebire de celelalte.”

-Care pozitivă doamnă? Oamenii ăştia infantili se comportă la 30 de ani ca la 5; nu poţi lucra alături de ei, nu poţi avea o relaţie cu ei, nu poţi comunica…”

-V-aţi gândit că poate acei oameni sunt mai fericiţi?
Ne pare rău, nu vă putem ajuta.”

Te întorci acasă şi mai supărat. Îţi mai torni o ceaşcă de cafea, te pregăteşti să faci faţă unei alte zile de muncă infernală dar mai ales, te pregăteşti să faci faţa oamenilor infantili care au un zâmbet tălâmb pe faţă, se descurcă aşa cum pot, sunt teatrali, enervanţi, exageraţi însă…mai fericiţi decât tine (cel puţin asta ai înţeles de la doamna de la magazin).

Întotdeauna rămâne întotdeauna

Întotdeauna are ceva de făcut. De la prima oră a dimineţii şi până în ultimul ceas al serii, ceva se întâmplă. Ceva i se întâmplă. Întotdeauna are întâlniri, probleme, oboseli acute, vreun nebun sau vreo nebună la care se gândeşte, care i-a marcat existenţa în minutul x din ziua y şi până săptămâna viitoare nu va mai fi acelaşi om. Bineînţeles săptămâna viitoare apare alt personaj. Întotdeauna sunt lucruri mult mai importante. Oameni mult mai importanţi. Poveşti mult mai ameţitoare. Întotdeauna e ceva, cumva, cineva, undeva. Cel mai important: întotdeauna orice i-ai spune de rău, orice observaţie, orice mesaj negativ se va întoarce împotriva ta. Femeile ţin minte totul, nu uita, nu iartă, nu cedează şi….au mereu dreptate. Unele femei (să nu generalizăm).

Întotdeauna e prea devreme sau prea târziu. E prea obosită pentru prea devreme şi mult prea sfârşită pentru prea târziu. Prea epuizată pentru a mai vedea scama de pe jos, mult prea importantă pentru a mai face un ultim efort de a asculta o altă poveste. Povestea aia stupidă a ta.

Întotdeauna greşeşti. Tu greşeşti. Te-a obişnuit deja să trăieşti precum un personaj din Game of Thrones – cu sabia deasupra capului: “oare dacă întreb x o să se supere? Dacă îi zic de Z o să plângă? Oare dacă îi dau un mesaj o să îl ignore? Oare dacă….”.

Renunţi. La un moment dat răbdarea ţi se termină, anii trec şi realizezi că zilele care trebuiau să te construiască, te-au deconstruit. Ai crezut că ai ajuns rege aşa că te-ai lenevit în a mai privi dincolo de…. La un moment dat îţi numeri anii şi începi să te întrebi zi de zi “pe cine ai omorât în viaţă trecută?”. La un moment dat nu mai răspunzi, nu te mai enervezi, nu te mai intereseaZă, nu îţi mai pasă. Începi să devii şi tu ocupat sau obosit. Îţi doreşti foarte tare să ajungi sau să te întorci din nou la viaţa mult prea ocupată şi trăită mult prea intens. Îţi doreşti să fi şi tu obosit dar nu mai poţi. E destul de greu să te mai oboseşti şi fizic când psihicul ţi-a împlinit deja vârsta de 99 de ani.

Întotdeauna ceva se întâmplă. În fiecare zi ceva pute, moare, plânge – în fiecare zi începe apocalipsa.

Renunţi. În fiecare zi renunţi. Şi într-o noapte realizezi că de fapt cu asta te-a/te-ai obişnuit şi aşa ai tot funcţionat. Într-o noaptea tragi linie şi îţi dai seama că aveai potenţial, nu erai un/o ratat/ă, însă toate acele “întotdeauna” te-au făcut acum să fi un ratat cu acte în regulă.

Mai renunţi o dată. Ce rost are? Are vreun rost? Contezi şi tu cu ceva, pentru ceva, pentru cineva?

Eu stiu mai bine -intre o bere si gandul “imi pasa mult prea mult”-

Multi dintre noi ne-am obisnuit asa: sa ne intoarcem in stanga, in dreapta, inainte sau inapoi si sa ne dam cu parerea. Bineinteles, acesta este un exercitiu cat se poate de normal si de firesc, o “moda” care poate fi gasita oriunde in aceasta lume sub toate formele ei posibile.

Dupa ce bunica, mama, tata, restul rudelor “te ghideaza” in viata, urmeaza prietenii, profesorii, vecinii de ps scara si lista se poate lungi pana la oamenii necunoscuti de pe strada. “Eu stiu mai bine/ Iti zic eu ca asa e/ Aoleo, de ce faci asta? Cea mai mare greseala/ Vei regret alegerea” etc etc etc. La un moment dat te trezesti, tragi linie si concluzionezi: “chiar toata lumea stie mai bine ce e bine pentru mine?”. Urmeaza perioada de revolta acuta, perioada in care chiar iei cele mai proaste decizii. Apoi te linistesti din nou, te apuci sa faci ceva cu viata ta si speri sa nu mai auzi vreodata vorbele conexe expresiei “eu stiu mai bine”. Fail. Vorbele continua. Orice ai incerca sa faci, auzi din departare cum mai apare cate unul sa isi dea cu parerea: sunt acei oameni care iti spun ca locul X nu e bun pentru tine, ca statiunea Z este foarte scumpa sau ca masina Y e mult prea de fitze pentru sarmanul tau buget. Aceia care se uita hlizindu-se la tine si te intreba “auzi, dar tu nu poti sa urmezi o cale? Te apuci de iginerie si acolo ramai. Nu mai experimentezi, ca pe urma ce o sa faci?”.
Pe de alta parte mai sunt unii care te lauda: aia care iti spun ca e bine sa faci cat mai multe, dar ca tu faci prea multe. Aia care se dau maturi la 20 de ani pentru ca numai ei au trecut prin necazuri pe care tu nu le vei intelege vreodata. Aia in care cauti sprijin si te calca si mai rau pe nervi. Aia care fac…nimic dar care mereu “stiu ei mai bine”.

Ma gandeam azi la miile de inceputuri si de sfarsituri. Ma mai gandeam si la vechea mea zicala din adolescenta “traieste clipa”. Ma gandeam la pariristi, la vloggeri, la copii sclifositi, la minciuni, la vorbe goale, la formatori de opinie. Sincer, ma mai gandeam la bani, la cat de mult ne strofocam cu totii pentru niste hartii dar urlam in gura mare ca “banii nu aduc fericirea si alte blab la-uri”. Ha, ca sa vezi, si eu “stiu mai bine”.

Oameni=scoici

Nu mai avem oameni.
A observat cineva? Dimineta, cand va imbracati sa plecati la munca, la scoala, la cafea – oriunde va ducetui voi astia putini care mai sunteti- nu ati observat ca sunteti singuri?
Din acest simplu motiv, nu mai avem cuvinte, emotii, muzica, poezie, chiar si proza. Nu mai avem filme, placeri, dureri etc etc. Pentru ca intr-o zi oarecare oamenii au inceput sa dispara unul cate unul (si nu doar in acest oras, ci in toata lumea), toate celelalte creatii umane s-au stins si ele din viata putin cate putin.
Nu mai avem muncitori calificati sau necalificati. Nu mai avem adolescenti rebeli sau tineri visatori.

Avem traineri, formatori de opinie, psihologi de toate natile posibile, public speakeri, politicieni aparuti dupa roua diminetii, mediatori, manageri sau formatori in maganement etc. Avem o plaja plina ochi cu scoici ale fericirii. Toate aceste scoici te fac mai fericit, iti schimba viata, te transforma in ceea ce sunt si ei. Intrebarea este: ce sunt ei de fapt? Entitati cu doua fete: un invelis stralucitor, colorat si un interior mat si aspru la atingere.
Daca nu mai avem oameni, nu mai avem drepturi, nu mai avem libertati. Pe plaja nu poti fi altceva decat o scoica. Mai mult, nu ai cum sa vrei sa iti doresti altceva pentru ca numai scoicile sunt fericite si tu dupa asta tanjesti, dupa mama ei de fericire care nu are vreo definitie de tip matematic. Asadar aceasta fericire este un fluturas zburdalnic care nu cred sa se fi asezat el vreodata pe vreo scoica si sa ii fi soptit acesteia un “pana cand moartea ne va desparti”. Fluturii nu stau locului iar scoicile nu pot alerga dupa ei.
Nu mai avem oameni, avem scoici care spera la fluturi.

Dincolo de toate acestea, din cand in cand se mai zareste pe trotuare cate un om nefericit dar sincer, un om deloc iprocrit si simplu care intra in restaurante si isi cere oamenii inapoi:
“Nu va suparati, as dori si eu o supa de scoici si o portie de scoici in sos de vin.”

Despre sufocarea creierului

M-am nascut sufocata. Nu, nu am avut vreun cordon ombilical infasurat in jurul gatului, nu am avut probleme cu plamanii.Din punct de vedere medical am fost mai sanatoasa la nastere decat oricine (cred). Am inceput sa ma sufoc pe…parcurs.
Prima amintire pe care o am cu senzatia de sufocare se contureaza in jurul unei varste fragede – 3 sau 4 ani. Imi aduc aminte cu precizie cum am avut senzatia ca ma sufocam in somn. Atunci am deschis ochii, am privit tavanul si m-am intrebat firescul “ce dracu’ se intampla? Ajutor?”. Dupa ce m-am salvat de una singura de aceasta experienta, au urmat altele si altele si altele. Desigur, am trait si o buna bucata de timp departe de aceasta senzatie. In acele vremuri am crezut ca…s-a terminat si mi-am zis “gata, au fost cateva exceptii, de acum nu am sa ma mai sufoc!”. Gresit. O data cu trecerea timpului am observant ca sufocarea a luat alta forma; nu ma mai sufocam fizic, ci…organic. Stiu, suna ciudat, insa nu am gasit alt cuvant pentru sufocarea proprie a creierului.
In momentele de stres acut, in momentele in care luminita de la capatul tunelului a fost stinsa de vreun adolescent rebel care se plimba in miez de noapte, in clipele in care negrul este culoarea dominant iar pata aceea mica de alb nu are sanse de supravietuire oricat de mult as incerca sa trag de ea, in interiorul scalpului, creierul incepe sa pulseze si sa se miste haotic – parca ar vrea sa iasa afara si sa o ia la sanatoasa- strigand “Ce dracu’ se intampla? Ajutor! + Nu mai pot, nu mai vreau…” si de aici urmeaza un sir intreg de expresii care incep cu NU. Aceasta sufocare are loc atunci cand celelalte organe pe care le posed m-au parasit de mult: inima e mai rece si mai tare decat orice sloi de gheata, de piatra, de ce o fi el; ficatul a obosit,s-a culcat si nu mai are chef sa se trezeasca; plamanii ar mai ofta insa nu mai au cum iar stomacul zace la terapie intensiva cu interzicerea externarii. Creierul nu mai are la cine sa apeleze – pana si chakrele acelea care se ocupa cu sufletul, emotiile, chestiile imateriale – au plecat intr-o vacanta de lux in Seychelles ( ca acolo pleaca toata lumea de cativa ani incoace). Creierul a ramas singur si se sufoca.
In momentele negre, cand simt cum singurul organ care a mai ramas alaturi de mine isi da duhul, imi aduc aminte de acea senzatie fizica de sufocare. Imi mai aduc aminte si cum face pestele atunci cand zace pe uscat sau cum se manifesta natura atunci cand ceva nu ii convine. As putea face mii de comparatii insa nu ar ajuta, nu ar mai ajuta.
Concluzionez ca m-am nascut sufocata. Ce alta explicatie as putea avea daca pana si propriul creier a ajuns sa urle, parasit fiind de fratii si surorile lui?Da, din punct de vedere medical m-am nascut foarte sanatoasa dar medicii nu au privit si in interior. Nu s-a uitat cineva sa vada daca nu cumva am gena unei boli incurabile ( pana la urma, daca orice a devenit boala in ziua de azi, sufocarea de ce nu ar fi? ).
Creierul nu are insa o voce materiala. Nu poate fi auzit cand cere ajutor. Mai mult decat atat, el a invatat o lectie importanta cand m-a privit salvandu-ma dintr-o situatie asemanatoare cu ani in urma: “daca asta mica a putut sa se salveze, si eu ma voi salva de unul singur.Mereu!”. Ironia asta este: el cere ajutor insa nu vrea sa fie salvat. Asadar de astazi am hotarat sa imi ajut creierul, dar pentru ca nu vreau sa il expun, am sa fac apel doar la fratii si surorile lui, macar ele sa se concentreze putin si sa arunce o privire asupra zbuciumului. Pana la urma, in spital sau in Seychelles, nu e mai bine decat…acasa. Ajutor?

Termometru

Zici ca o iei de la capat. Nu se stie care capat, nu se zareste vreo schimbare climatica si nu sti care e de fapt inceputul. O iei de la capat pentru ca…asa se spune, asa se face: cand ceva sau cineva nu functioneaza, te redirectionezi.
Nu am inteles vreodata si nu am patruns vreodata posibila definitie a lui “de la capat”. Unde, nu as mai vrea sa pun la socoteala faptul ca mi s-a parut intotdeauna o pseudo-fuga. De ce o iei de la capat mereu? De ce nu o iei de la…mijloc?
Trecand insa peste scepticismul caracateristic am sa marturisesc faptul ca in ultimul timp am luat-o de la capat mai des decat oricand. Posibil sa intervina aici si expresia “nemultumitului I se ia darul” impreuna cu alte faimoase expresii “ai grija ce iti doresti ca s-ar putea sa se intample”. De ce am luat-o de la capat? Merg pe raspusul tipic: m-am plictisit. Raspuns pe care mi-l ofer de fiecare data cand intalnesc schimbari majore vis-à-vis de trotuarul pe care ma aflu. Daca m-am plictisit, ma reorientez. Daca ma reorientez prost, ma mai reorientez o data…si tot asa pana cand caruseslul prinde viteza si nimeni sau nimic il mai poate opri.
Posibil sa o tot iau de la capat sperand ca dincolo de trotuarul meu se afla ceva mai bun, din orice punct de vedere. Capatul insa reprezinta acelasi lucru ca orice alt capat. Oamenii sunt aceiasi, orgoliile raman acolo, prostia e in continuare mare, iar frustrarea creste – atunci cand termometrul frustrarii ajunge undeva la 38-39 de grade, se cauta soutii practice: mai fumezi o tigara, mai bei o bere, mai inghiti un Xanax. Viitorul acestui “de la capat” se poate anticipa mereu: daca te duci pe alt trotuar, consecintele vor fi aceleasi si exista posibilitatea ca termometrul sa o ia si mai razna decat erai tu obisnuit. Schimbarile de macaz insa sunt bune zic….”specilaistii americani” ( cu toate ca in acest prezent cred ca si ei incearca sa isi redefineasca raspunsurile dilemelor existentiale).
Urmatoarea mutare de pe table de sah isi are urmarile ei: cat de multe poti duce, cat de multe iti poti asuma, pana in ce punct poti suporta x sau y, ai bani sa iti cumperi alt termomentru etc,etc,etc. Teoria si statistica arata ca fiecare omulet e capabil de a prevede ce se intampla dincolo de trotuarul lui. Aici omuletii se impart in doua categorii: cei care raman pentru totdeauna pe acelasi trotuar si care pot fi aplaudati pentru ca stiu ce vor de la viata si…eu + cei ca mine: se tot muta, descopera alte strazi, insa lasa in urma lor aparenta indeciziei. Problema e ca nu ai cum sa le explici celor din prima categorie ce faci sau cum faci, cum ai grija de termometru si de unde iti cumperi altul in cazul in care acesta se defecteaza. Omuletii statici nu vor intelege si te vor bombarda cu intreabri incercand sa te convinga de faptul ca esti indecis, nu sti ce vrei, alergi dupa fluturi s.a.m.d. Din anumite complexe ( pe care le avem cu totii) incerc sa raman pe acelasi trotuar ( eu + altii). Imi spun “gata, nu o mai iau de la capat. Ce rost are? Pentru ce? Am sa ma apuc de…taiat lemne” ( mai e si asta o meserie nu? Taietorul de lemne?). Insa iluzia schimbarii, curiozitatea de a vedea pana unde pot urca gradele si energia unei anumite varste ( probabil) sunt mult mai puternice decat orice bucatica de piatra a asfaltului pe care te afli intr-un anumit moment.
O iei de la capat. O iau de la capat pentru ca…orice. Urmaresti acul termomentrului si speri ca de data asta nu va mai urca. In caz contrar, caruselul prinde si mai multa viteza.