În ultimele zile am început să număr săptămânile, lunile sau poate chiar anii. Am mai început (ca de obicei) să tot deschid câte o hârtie, să mă uit lung şi curios la ea şi să aştept un răspuns….Sunt răspunsurile acelea pe care le caut mereu în non culori. Atât m-am învăţat de-a lungul timpului. Atât ştiu.
Obişnuinţele de ieri se răsfrâng pe o piatră cubică atât de….nefamiliară. Continui să mi le caut şi să transform canicula de azi în îngheţul de acum câteva luni. Între prima înghiţitură de cafea matinală şi ultimul zâmbet forţat al zilei, îmi aduc aminte ce i-am şoptit unei „oarecare” individe pe un balcon oarecare: „rămâi acolo, rămâi aici, rămâi aşa”. Ironic – m-a ascultat. Desigur, majoritatea indivizilor au tendinţa să mă asculte pentru că par…că ştiu ceva mai multe, că am trăit ceva mai multe, că sunt un complex de elemente => absolut nefolositor şi total inutil în cotidianul comun şi sterp.
Tendinţa masochistă de a mă agăţa de lucruri şi oameni care nu îmi aparţin provine, posibil, din nevoia copilului de a se agăţa de acei oameni care nu l-au întrebat dacă ar vrea sau nu să cunoască această realitate. Şi aşa cum ştim (sau dacă nu ştim, mai subliniem o dată acest aspect) – tendinţele masochiste se îmbibă în dependențe – dependenţa de acele obişnuinţe, dependența de unele substanţe, dependenţa de unele acţiuni, dependența de poveşti şi de personaje.
Clişeul banal „să aşteptăm un semn…divin” s-a transformat în perdeaua cu zale strălucitoare de care ghearele obişnuinţei s-a agăţat orbeşte. Balconul şoaptelor s-a surpat – creaturile mitologice au fost înecate iar reacţia comună „am citit dar am înţeles nimic” a devenit ornamentul perfect al perdelei de zale. Cuvintele întortocheate se rezumă de fiecare dată la aceeaşi întrebare pe care mi-o prefac a fi necunoscută: dacă nu mă potrivesc, ce caut aici?
….şi de aici, blocaj.
Perdeaua nu se mai mişcă la vreo adiere de vânt. Obişnuinţele rămân suspendate. Dependențele se revarsă în subsolul interior precum cascada Niagara. Răspunsurile la întrebarea necunoscută le-am tot ascuns prin mijloace de transport, prin caiete, prin coli de hârtie, prin paturi necunoscute, prin camere de hotel, prin zeci de bucătării sau balcoane surpate. Le-am ascuns prin atât de multe locuri încât mi-ar mai trebui încă o realitate să le recuperez. Instinctul de supravieţuire îşi caută alte pârghii şi alte explicaţii metafizice, metaforice sau meta orice….până la urmă, asta e treaba lui de instinct – să susţină un organism pe o linie de plutire – o linie pe care nu ştim cine a trasat-o sau a stabilit-o.
În ultimele săptămâni, instinctul de supravieţuire se tot trezeşte într-o încăpere neagră, fără întrerupător, fără vreo uşă, fără vreo fereastră. Dă târcoale camerei lipit de ziduri în speranţa că la un moment dat va găsi o crăpătură, va găsi….o bucătărie sau măcar un balcon surpat. Îi urez mereu succes şi îi reamintesc că răspunsurile s-au pierdut de mult, iar haosul interior nu se va potrivi vreodată cu haosul exterior.
Perdeaua nu se mai mișcă.
Place to think, to breathe...to live... 