Despărțire

Ne-am despărţit acum câteva luni. Te-am închis în plină cunoştinţă de cauză având speranţa că nu va dura mult şi că într-o altă zi te voi redeschide.

Nu s-a mai întâmplat.

Au trecut ploi, brize, furtuni, bucăţi caniculare…au trecut zile, săptămâni. A trecut anul. A apărut altul. A început altceva, cu un eu…tot acolo. Un eu tot într-o închidere, tot într-un vid ermetizat de posedarea clipei.

Ne-am despărţit într-un decembrie. Sau poate era noiembrie. Mai contează? Ne-am făcut bagajele – fiecare separat în propriul vid – şi am plecat. Eu într-un soare. Tu într-o noapte care părea ca nu avea să se mai facă zi. Ne-am despărţit fără să mai sperăm la o revedere. La ce bună speranţa? Tot ce face e să amăgească şi să creeze aşteptări nefondate, neargumentate, ne….

De aici, de acolo, de atunci, m-am împiedicat de acelaşi fir de gând: „Obişnuiesc să mă despart destul de des”.

Nu îmi aduc aminte când am învăţat sau când mi s-a predat această lecţie. O fi fost în copilărie, în şcoala generală, în liceu, în….viaţă.

M-am despărţit de atât de multe ori încât romanele în 10 volume par broşuri în fața….poveştilor. Poate că m-am despărţit ca să urmez acel sfat „părintesc” : mai întâi trăieşte, după aia scrie.

Inconştient.

M-am despărţit de atât de multe ori de…mine şi în plină cunoştinţă de cauză încât nici o literă nu m-a mai putut găsi. Şi de aici altă agăţare. De aici altă rămăşiţă de gând: „Obişnuiesc să mă ascund în cele mai intime sertare ale existenţei şi să mă blochez acolo”. Mă blochez în impulsuri, în anxietăţi împrumutate, în acele aşteptări nefondate, în ironia secundelor relative, în firmiturile nostalgice ale unei bipolarităţi crescute în prafurile trotuarelor.

Ne-am despărţit acum câteva luni. Din nou.

Ne-am obişnuit să ne tot despărţim aşa că am hotărât să….aştept. Să aştept să revii; să aştept să mă deblochez; să aştept….în gălăgie. Poate dacă rezist aşteptării, mania caracteristică lunilor din an, mă va repoziţiona. Într-o altă gălăgie. Într-un alt vid. Într-o altă margine a despărţirii….

Obişnuiesc să mă despart destul de des…ca să nu cumva să….curgă sânge.

Despre știință

Dacă ar exista o ştiinţă proprie a unui “a fi”, atunci umanitatea ar rămâne repetentă zi de zi, an de an şi secol de secol.

După îndelungi căutări de cuvinte, de propoziţii cu sens, de nonsensuri, de porniri, de opriri, de începuturi şi sfârşituri, neuronii s-au repoziţionat şi sinapsele s-au reaprins precum beculeţele de Crăciun din vitrinele străzilor.

După îndelungi căutări, am ajuns aici. Am ajuns în neştiinţă unui „a fi” înveşmântată clipă de clipă cu rochii lungi şi vaporoase, stiletto cu sclipici, băuturi scumpe şi zorzoane ieftine. Neştiinţa este mai greu de cuprins decât orice ştiinţă în sine. Este mai scumpă, mai greu de întreţinut, mai greu de păstrat şi aproape imposibil de….ignorat. Ironia constă în faptul că există o ştiinţă a unui „a fi” – una care nu se preda în clădiri comuniste, care nu se scrie pe tăblii zgâriate de timp şi care nu cere un examen la final de an sau de semestru. Cere un examen clipă de clipă. Probabil de aceea şi umanitatea a rămas şi rămâne repetentă în continuare. Cine poate fi mereu pregătit pentru un examen? Un test cere zile de studiu, săptămâni de aprofundare şi luni de cercetare. Umanitatea nu are timp pentru aşa ceva – e mai la îndemână…neştiinţa. E mai colorată, mai ameţitoare, mai bogată în dulcegării, mai…preţioasă. Se scaldă într-un banal confort în care „banii aduc fericirea” (există posibilitatea să…da) şi în care sclavia nu a fost vreodată abolita.

În tot acest timp, ştiinţa lui „a fi” rămâne pe o bărcuţă cu 2 vâsle rupte, uitată în mijlocul oceanului; o bărcuţă a cărui căpitan se gândeşte în aceeași clipă de clipă dacă timpul se scurge în vid sau dacă rechinii preferă mai mult carnea arsă de soare sau albă. „A fi” rămâne mereu la graniţă. Graniţa dintre lumină şi întuneric, graniţa dintre clişeul poetico – filosofic şi banalul de zi cu zi – fie el îngheţat, fie el însorit. Ştiinţa doare. Posibil, de aceea, instinctul primordial de conservare al umanităţii a pus piciorul în prag şi a ales într-o dimineaţă oarecare…să nu mai fie. E mai simplu, mai la îndemână. Neştiinţa vinde, ştiinţa se chinuie.

În perpetuarea călduroasă a zilelor, mi-am adus aminte de…mine şi cât de mult îmi place să învăţ. Nu, nu pentru că aş fi fost vreo tocilară ci pentru că „de ce?-urile” mi-au măcinat existenţa şi curiozitatea a spart mereu oglinzile camerelor împrumutate.

Acum mi-aş dori să învăţ să înot mai bine – pentru că orice căpitan merită să mai atingă o dată ţărmul înainte să se înnece în propriile…neputințe.

Vorbeam cu…tine

Acum câteva luni, înainte ca soarele să demisioneze de la singurul job pe care îl are şi înainte ca picăturile reci de apă să îşi facă simţită prezenţa mai mult decât este…legal, am primit „în dar” o întrebare. Desigur, obişnuiesc să primesc destul de des întrebări, afirmaţii, observaţii sau critici din exterior. Desigur, nu sunt unică. Desigur, le răspund. Uneori cu nonşalanţă, uneori cu o încredere în sine ruptă parcă din filmele cu supereroi (şi eu sunt Catwoman), alteori cu o poveste despre zâne şi zâni. De cele mai multe ori – arunc pe mese zaruri colorate şi aşternuturi satinate – arunc impresii şi acumulez şi mai multe semne de întrebare. În traducere liberă: o joc. În traducere şi mai liberă: o mint cu încrederea unui Hannibal Lecter (că doar de la americani am tot auzit că „fake it until you make it”. Nu?).

Acum câteva luni, o altă literă din alfabetul existenţei risipit prin cotloane, litera V (mai exact), mi-a aruncat la fileu acea vestită întrebare pe care o tot azvârl pe fereastra copilăriei de când mă ştiu: „Tu….cu cine vorbeşti? “.

Recunosc. M-a blocat puţin şi asta din următoarele motive şi scenarii de ordinea….existenţei risipite prin cotloane:

1.Literele nu au păreri, opinii, întrebări, răspunsuri. Literele rămân doar litere – şi asta am hotărât în luna Decembrie a anului 2019.

2.Răspunsul clasic de fugă îmbibat în ironii şi miştouri demne de un premiu….Zmeura de aur,  ar fi fost: „în general împărtăşesc cuvinte cu….oamenii, că doar suntem singurii care au dialect. Nu?”

3.De ce mă întrebi cu cine vorbesc eu? De ce te interesează? Te-a apucat interesul acum? Stai cuminte că din V devii…W (şi la propriu şi la figurat).

4. Cu mine – şi nu, la Obregia sau Socola nu mai sunt locuri şi am concediat până la această vârstă 3 terapeuţi şi vreo 2 psihiatri – nici medicaţia şi nici ideea de „mă duc să vorbesc pe banii mei că nu am cu cine” nu mai funcţionează. Sincer, cinstit şi onest – vorbesc cu mine însămi. Mă întreb, îmi răspund şi cam atât.

„Cu pagina de word” – adică cu această pagină.

Răspuns pe jumătate adevărat pe jumătate…gol. Ce îi pot spune unei pagini de word? Cam cât de multe litere de la A la V pot să arunc, cam câte nopţi nedormite pot să amestec într-un ceaun plin cu o smoală care nu se va topi vreodată?

5.Cu nimeni.

Însă nu am să îi spun asta vreodată unei…litere şi nu am să îi spun asta vreodată unui omuleţ.

Acum câteva luni, înainte ca efectul tulburării „bipolaritatea începe în casa altcuiva şi se termină cu mine” să ia sfârşit, ţopăiam pe mesele adolescenţei gândindu-mă la….litere, borcane de piper şi sare (să mai condimentăm puţin….existenţa) şi la….azi. Gândeam un azi fără litere (poate am gândit prea mult). Însă sarcasmul interior mereu se zbate într-o realitate deloc amuzantă şi deloc ironică. Una simplă – una în care literele dispar; în care dacă vorbeşti cu tine – primești o cămaşă de forţă; una în care judecata de ieri mereu se transformă în judecata de mâine şi una în care, da, omuleţii au acel dialect pe care îmi e din ce în ce mai greu să îl descifrez (poate pentru că nu mi-a plăcut matematica sau D-zeu ştie ce….).

„Tu cu cine vorbeşti?”

Atunci…vorbeam cu tine. Sau cel puţin, asta…jucam.