Reîntâlnire în iarbă

Într-un final de aprilie, într-Un parc de acaSA…

Am uitat când a fost acea ultimă oară când te-am deschis. Se pare că am uitat până să mai şi scriu. Drept dovadă, acum, literele mi se împrăştie murdar pe hârtie iar acest tuș negru mi se pare sumbru şi apăsător. Ar trebui să îmi pese? De obicei îmi pasă; de obicei…
Plâng atunci când mă simt departe. Pentru mine, „departe” înseamnă cu totul altceva. Nu ţine de geografie, de chimie, de biologie sau mai ştiu eu ce. „Departe” ține de un simplu instrument de scris şi o hârtie.
Am crezut că o să mă simt departe aici şi acum. Mă gândeam cu groază la faptul că îmi va fi dor. Ciudat este că te-am găsit printre firele de nisip al bagajului si te-am deschis, te-am redeschis.
Am uitat să mai scriu despre mine preocupată fiind de alţii. Mă trezeam uneori repetându-mi ca alţii, altele sau altceva sunt mai importante decât orice formă de…eu. Stupid. M-am străduit ani să învăţ să scriu frumos, logic, argumentat, parfumat. M-am chinuit de bună voie şi nesilită de nimeni. Cum m-am oprit? Când m-am aruncat şi am învăţat să respir. Da, cam asta am învăţat în ultimul timp: că oamenii nu ştiu să respire şi că metafora traiului în vid este de fapt o realitate. După zbor, totul e atât de verde încât pare că nu se mai termină. Oricât de mulți nori ar apărea, aerul rămâne aer iar sentimentul întâlnirii cu libertatea îmi șoptește că va continua să coexiste cu restul grămăjoarelor de particularităţi neînsemnate.
Am uitat de mine; nu am ştiut să respir…
Cât de banal…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s