Litere

Cand eram mai mica, am vazut un film a carui replica mi-a ramas intiparita in minte: “oare cum am ajuns eu in situatia asta?”
Numai replica asta mi se tot repeta in timp ce ma straduiam din rasputeri sa merg pe acelasi drum pe care il tot parcurg in fiecare saptamana timp de luni de zile.
“Oare cum am ajuns eu in situatia asta?”. Mi-am dorit vreodata sa ajung? Posibil. Si atunci de ce ma plang? Mi se pare ingrozitor de incitant sa ma aflu in aceasta pozitie. Am vrut sa ajung aici, asa ca ar trebui sa…tac.

Am intarziat.
De ceva vreme tot intarzii cand sunt programata sa ajung…acolo. Nu imi propun, pur si simplu se intampla. Raman agatata in vreo conversatie telefonica sau in vreo ultima tigara pe care tin mortis sa o fumez in bucatarie inainte sa plec. Poate si pentru ca la inceput ajungeam mereu cu 15 sau 20 de minute mai devreme si bateam strazile. Poate a inceput sa ma enerveze sa bat strazile si atunci trag de timp ca sa…intarzii. Insa acum, nu e vorba despre cat de mult intarziam sau nu intr-un trecut. Acum stiu de ce am fumat 3 tigari inainte sa plec si am ajuns cu 20 de minute mai tarziu. Vroiam sa ajung ultima, ca sa observ din departare…peisajul. Sa vad in ce fel ma asteapta, ce fac, daca fumeaza sau nu, daca isi vorbesc, daca se uita macar una la alta, pe ce treapta a intrarii stau, cum stau…

Ma opresc la intersectie. Normal ca e rosu si nu pot traversa. Voiam sa fie rosu si sa astept ca sa le vad din departare. Sau imi mai doream sa fie rosu ca sa mai trag putin de timp pentru ca, da, imi e frica. Sunt ingrozita ca nu stiu cum o sa reactionam, ca nu stiu ce o sa se intample, ca stiu…nimic practic.

In timp ce traversez ma tot holbez la ele. Mi-am imaginat ca o sa le gasesc in pozitia respectiva.
Una sta in coltul din dreapta fumand o tigara “pai” si tinand strans in maini o sticla de prigat. O sticla din aceea de 0,25 pe care, in mintea mea, o cumpara de obicei persoanele care nu prea isi numara banii din portofel. Are aceeasi poseta neagra si mare pe urmarul stang si aceeasi rochita mulata, alba cu doua dungi groase visnii pe orizontala. Arata fix la fel. E la fel de serioasa, de atotputernica, de…doamna. Pana la urma e o doamna. E femeia aia care pare foarte sobra la prima vedere dar care la ea acasa, urla, glumeste si rade ca nebuna. Si pentru ca nu vreau sa pot sa ii scriu numele, am sa spun ca e Litera I – fara punct si cu majuscula.
Cealalta…ooo, cealalta. Pot sa o si numesc asa, cu toate ca ma duce gandul la infidelitate. Dar nu am o litera pentru ea. E pur si simplu…Cealalta. Problema numarul 2 a vietii mele. Obsesia numarul 2 a vietii mele care ajunsese la un moment dat sa castige teren in fata Literei I, este….pozitionata in coltul opus. Tot in fata intrarii, tot pe aceeasi treapta dar vis-à-vis de tigara “pai”. Si e in fusta. Normal ca e in fusta, nu stiu de ce am tot crezut ca atunci nu o sa fie in fusta. De luni de zile ma intreb de ce dracu’ e in fusta, problema e ca nu am intrebat-o vreodata direct cu toate ca ma obseda sa aflu raspunsul. Inca ma obsedeaza. Poate am sa o intreb azi, acolo, inauntru. Nu fumeaza si butoneaza telefonul. Nu se uita in zare, nu ma cauta. Sta acolo langa Litera I ca si cum nu ar astepta pe cineva si ca si cum s-a intamplat sa fie acolo fara voia ei. Sta spijinita de coltul cladirii si ma asteapta din greseala. Asa cum m-a si cunoscut. Tot din greseala.

Stau in capatul scarilor si ma uit la ele. Nu stiu ce naiba sa le spun. “Saru’mana”, “Buna ziua”, “Salut”, “Ce faceti?”. Cum te adresezi unor persoane care te asteapta de ceva timp si care nu stiu ce sa faca…cu tine? Doar nu le iei in brate, doar nu le zambesti, doar nu le spui “ma bucur ca va vad”. Adevarul era ca ma bucuram sa le vad. Ma simteam atat de bine stiind ca in sfarsit am sa fiu in aceeasi camera cu amandoua. Nu stiu de ce. Oare de ce?

Litera I se uita la mine la fel de serios cum obisnuia sa o faca atunci cand purtam discutii legate de ce am sa fac in ceea ce priveste viitorul meu. Nu imi zambeste asa cum o facea cand ne intalneam pe holurile unei insitutii sau cum o facea cand zaceam ore in sir la cate o tigara. Se holbeaza la mine si imi spune…nimic.
Raman fara rasuflare. Parca vroiam sa o salut, insa nu stiam cum. Ma uitam la ea, protejata fiind de ochelarii de soare intunecosi pe care ma bucur atat de mult ca ii am. Din cauza asta imi si tot cumpar ochelari de soare de genul asta, ca sa nu am vreun contact vizual nefericit cu…cineva. Ca sa ma holbez in liniste si pace la oameni fara ca ei sa stie ce fac de fapt.
Imi amintesc ca mai am de confruntat o privire si imi intorc ochii catre partea dreapta a intrarii. Cealalta isi inchidea telefonul si imi zambea. Eh, macar primeam un salut. Incep si eu sa ii zambesc, uitand de faptul ca mai exista cineva acolo. Asta fusese mereu partea buna cu Cealalta: daca imi zambea, fara sa vreau, zambeam si eu. Avea un punct in plus fata de I. Adevarat, cu Litera aveam momente in care radeam in hohote, radeam pana imi dadeau lacrimile, insa de obicei eu rad…mult, asa ca nu stiu daca sa iau in calcul acest aspect sau nu.

Incep sa ma aproprii. Vreau sa fumez o tigara insa simt ca parca am sa trag prea mult de timp. Bine, asta era planul, insa dupa acea tigara nu imi mai puteam aprinde alta. Si asta era dezavantajul.

Nu scot niciun cuvant. Ajung intre ele si deschid usa. Litera isi stinge tigara apasat in scrumiera si paseste fara sa se uite la mine.
Asa le salutam. Tinandu-le usa ca sa intre. Nu gasisem alta modalitate. Ce era sa fac?
Cealalta apare din spatele meu. Trebuia sa ma ocoleasca pentru a avea acces. Intra si ea in aceeasi maniera: fara sa ma priveasca. Si atunci am simtit ca amandoua purtau acelasi sentiment fata de mine insa fiecare si-l manifesta diferit: una voia sa ma calce cu masina, Cealalta…nu stiu ce voia. Alta problema: spre deosebire de I care daca simtea sa urle la mine, o facea, Cealalta nu imi aratase vreodata clar ce ar vrea imi faca sau…sa nu imi faca, de ce nu.

Trecem de a doua usa si ajungem in camera cu pricina. Litera I ii spune “buna ziua” domnului ce statea in mijlocul camerei pe un scaun, si se aseaza cu o rapiditate incredibila pe canapea, trantindu-si poseta. Ciudat e ca se asezase fix in locul in care eu stateam de obicei si in care Celeilalte nu ii placea sa stea. Wow, parca femeile astea se vorbisera inainte.
Timid, eu ma asez langa ea si nu mai las suficient spatiu si pentru Cealalta, care instinctiv se aseaza pe unul din cele doua fotolii.
Simtindu-se vinovata sau incomfortabil, Litera isi muta geanta care ne despartea si ma face pe mine sa ma pozitionez mai aproape de ea. Se facuse loc si pentru o a treia persoana, iar eu asteptam sa vad daca avea sa se mute langa noi sau avea sa pastreze distanta. O chemam sa se mute. Ma uitam cu coada ochiului si imi spuneam “muta-te. Haide, muta-te. Nu stai bine acolo”. Si s-a mutat.

I statea picior peste picior si isi tot aranja rochia, Cealalta statea picior peste picior si se uita la domnul din fata noastra. Eu? Eu stateam normal, insa imi tot zguduiam piciorul drept. Gest pe care il capatasem cu ceva timp in urma, care disparea si aparea cum avea el chef.
Bun, eram in situatie. Ajunsesem in momentul in care trebuia sa incepem sa vorbim, sa povestim ce s-a intamplat sau ce nu s-a intamplat. Insa noi stateam pe canapea si asteptam. Ce asteptam? Nici noi nu cred ca stiam.
Am oftat si am vrut sa deschid gura. Nu aveam un lucru clar in minte insa ma aflam din nou in pozitia aceea in care oamenii din jur nu vorbeau asa ca trebuia cineva sa sparga gheata. Litera a fost insa mai rapida.

“Bun. Si acum?”

Domnul de pe scaun a inceput sa zambeasca si i-a raspuns calm si politicos.

“ Acum, eu astept. Voi ce faceti?”

Am raspuns eu, automat, fricos si in defensiva ca intotdeauna. Sa nu afle careva ce simt, ce cred, cum cred, cum simt, ce vreau…

“Bine facem. Ne-am adunat astazi…in aceasta zi de…”

Cealalta m-a intrerupt. Vorbeam tampenii din nou, asa ca era normal sa ma opreasca. “O invatasem” atat de bine cine sunt incat era de-a dreptul absurd sa nu ajunga sa intervina.
In acel moment, m-am gandit ca poate isi dorea sa isi schimbe locatia. Sa se aseze din nou pe fotoliul din stanga, sa isi revizuiasca agenda si sa ma intrebe “cand ne vedem data viitoare?”. Putea sa faca asta. Putea sa faca orice de fapt. Pana la urma era spatiul ei in care se descurca de minune.

“ Nu stie ce sa faca…cu noi”

Poftim? Nu stiu ce sa fac? Ba da stiu ce sa fac. Uite, am facut-o. Nu stiu ce vreti voi sa faceti cu mine, asta e adevarata problema. Si poate ar trebui sa ma mut eu pe fotoliul din stanga. Poate as fi mai buna.

O aud pe I cum isi drege glasul in urechea mea dreapta. Si atunci incep sa ma rog, sa spuna si ea ceva, sa aiba si ea o opinie, sa exprime si ea ceva acolo, orice, nu conteaza.

Domnul din fata noastra da aprobator din cap si se uita fix la mine. Eu incep sa caut peretii. Acei patru pereti pe care i-am tot analizat ore intregi in trecut. Cum puteam sa raspund?Da. Nu stiam multe lucruri. Habar nu aveam ce anume vedeam in ele si ce ma facea sa ma si intorc mereu spre ele. Era dragoste, prostie, obsesie, greseala? Nu stiam si vroiam sa aflu. Nu asa e firesc? Atunci cand te gandesti 24 din 24 de ore la o persoana, incerci sa identifici ce cacat simti pentru acea persoana sau de ce simti ceea ce simti. Faptul ca eu imi tin in laturi sentimentele, strans legate ca nu cumva sa se desfaca si sa o ia razna, nu e un motiv ca sa nu ma intreb ce e cu mine. Nu?Da. Multumesc.

“Pai nu stiu. De’aia ne-am adunat astazi aici. Si da, vreau sa aflu; pentru ca stiu ca intrebarea asta urmeaza.”

O simteam. Parca o auzeam pe Cealalta cum imi raspunde cu un “Normal, tu le stii pe toate”. Ma asteptam chiar sa scoata pe gura cuvintele astea, insa nu a facut’o.
Litera mi-a distras atentia de la ale mele cand a soptit un “Mda”. Numai pentru ea. Numai pentru intelesul sufletului ei. Si am avut impresia ca era de acord cu ideea tampita cum ca eu le stiu pe toate.
Desigur, lucrurile astea se intamplau numai in capul meu. Trageam concluzii de una singura. De ce mai aveam nevoie de ele sau de persoana din fata mea, daca tot eu cu mine purtam o conversatie?

“ Eu nu inteleg ce e cu fata asta. Nici macar nu stiu cum de m-a convins, sa vin pana aici…”

Mi-a fost destul de usor sa o conving pe I. Surprinzator de usor. I-am spus doar: “Trebuie sa rezolvam problema o data si pentru totdeauna”. S-a eschivat, a tot mutat intalnirea de pe o zi pe alta, insa pana la urma s-a dat batuta.
Nu stia cum de am convins-o? Ba stia. Curiozitatea ei de a afla ce se intampla cu interiorul meu era singurul motiv pentru care se afla atunci pe acea canapea.

“Tu ce crezi ca e cu…fata asta, asa cum o numesti tu?”

In sfarsit vorbea si el. Si in sfarsit o intrebare interesanta la care cu siguranta urma un raspuns si mai interesant. Dar am luat pauza. Telefonul Celeilalte incepuse sa sune insistent.

“Nu raspunde. Haide, macar de data asta, nu raspunde”. Dar a facut’o. Cu totii i-am zis ca era in regula. Poate nu era nici o problema pentru Litera si dl.doctor ( ca sa ii spun in sfarsit pe nume) insa eu fierbeam. Iar in acea fractiune de secunda in care ea a zis “alo”, neuronii mei au rabufnit si brusc am realizat ca eram ingrozitor de…nervoasa. Nu pe telefon, pe Cealalta sau pe situatie, ci pe..mine.

“Ma enerveaza!” – Doamne, iarasi am scos pe gura o tampenie.
I s-a oprit din scotocitul in poseta caruia ii daduse startul imediat ce telefonul incepuse procesul “ring ding ding”, Cealalta a inceput sa zambeasca ( nu am certitudinea asta, insa, din nou…o simteam ca zambeste), iar dr. s-a asezat mai comfortabil pe scaun. Asta asteptase din prima secunda in care toate 3 intrasem pe usa: o izbucnire.

Continuarea era sa mi-o asum, sa incep sa vorbesc, sa zic ce ma enerveaza, de ce ma enerveaza, cum ma enerveaza. Usor de zis, greu de facut…DAR am facut’o.

“Ma enerveaza…telefonul” – Na, ca am zis-o. Parca nu am cuvinte in vocabular. Parca am mers la scoala degeaba si parca am citit si am si scris atat de mult, tot degeaba.

“ Adica nu ma enerveaza telefonul. Ma enerveaza…”

Si iar am fost intrerupta. Asteptam sa fiu “salvata” de una dintre ele pentru ca nu stiam clar ce vroiam sa spun.
I s-a intors brutal spre mine si a inceput sa urle:

“ May copilule tu ce vrei de la mine?”

M-am speriat. Parca era mama care striga prin casa ca se saturase de mine dupa ce cu o noapte inainte ajunsesem la ora 3 dimineata, moarta de beata.
“Copilule”…Auzi la ea, m-a facut copil. Poate asta eram pentru ea: un copil de care se angajasze inconstient sa aiba grija. Poate asa ma vedeam si eu in relatia cu ea: un bebe smiorcait.

“ Ti-am spus ce vreau de la tine. Ti-am dat mesaj si ti-am spus”

Ii spusesem? Mesajul ala cu “te iubesc” pe care il trimisesem cu 2 saptamani inainte era chiar asa de real? Insemna totul? Spusesm oare totul prin alea doua cuvinte? Care totul? Nu ii relatasem faptul ca imi doream sa locuiesc alaturi de ea, sa mergem la mare, sa dam petreceri, sa butonam TV-ul seara, sa luam cina in familie, sa….chestii de genul asta. Deci nu ii spusesem. “Te iubesc-ul” ala nu insemna toate astea. Dar eu eram suficient de cretina sa cred ca o sa se prinda, ca o sa se gandeasca la toate astea. Nu avea cum sa o faca.

Cealalta a scos un oftat in urechea mea stanga si si-a repozitionat picioarele, aducandu-l pe cel stang peste cel drept.
Litera s-a reintors in pozitia initiala si a inceput sa isi miste capul in semn de “Doamne Fereste”.

Ce mai urma? Sa am acelasi discurs si cu Cealalta? Nu cred ca era necesar. Stia deja toate lucrurile astea. Ea se prinsese de ce anume vroiam de fapt prin mesajul ala pe care bineinteles il primise si ea, ca doar de’aia eram atunci, acolo. De’aia nici nu vorbea si astepta sa vada ce se mai intampla.
Eu imi doream o discutie si cu ea, asa ca inconstient mi-am intors capul in directia ei. Dar se uita in fata. Se uita la domnul de pe scaun si tot schimbau priviri din alea de genul “te gandesti la ce ma gandesc si eu?” pe care parca numai ei puteau sa le inteleaga. Da, intr-adevar, Litera si cu mine, eram in plus in acel moment, asa ca…m-am enervat, din nou.

“Mai aveti?”

Doctorul si-a fixat din nou ochii asupra mea si a inceput sa rada.

“Ce sa mai avem?”

Facea pe prostul cu mine. Avea impresia ca sunt asa de idioata incat nu ma prinsesem de mecanismul psihologic care se intampla pe langa mine.

“Sa tot schimbati priviri din astea…” – si mi-am indreptat brutal capul catre Cealalta.

Ea zambea ca si cum se intampla absolut nimic. Ca si cum era la cinematograf si viziona o comedie americana simpatica pe alocuri. Mai avea de zambit mult? Ce I se parea asa de amuzant? Pana la urma si ea se afla pe aceeasi canapea cu noi. Sau nu se afla? Poate asta era. Poate se credea pe fotoliu. Al naibii fotoliu si a naibii eu care am acceptat sa ne intalnim tot in spatiul asta.

“ Dar ce priviri ti se pare ca schimbam?”

Ce priviri? Asta ma crede tampita rau. Cum adica ce priviri?

“ Din astea de: eu stiu ce se intampla, nu vezi ce amuzant e ce se intampla. Nu ti se pare hilar? Ai sesizat problema, nu? Si eu am sesizat-o dar zic nimic si astept sa vad cat se mai impung astaea doua.”

“ Ti se pare ca te impungi, cum ai zis tu, cu Litera?”

Nu. Mi se pare ca ne luam in brate, ne iubim si daca mai stam putin, s-ar putea sa facem si dragoste pe covor. Nasol ca nu exista covor.

“ Nu. Mi se pare ca ea nu intelege”

I iar s-a intors brutal spre mine. Stiam ca o sa tipe. Asa facea de obicei: cand scoteam ceva pe gura care nu ii convenea, tipa.

“ CE NU INTELEG, MAY? CE SA INTELEG?”

Imi muscam limba sa nu incep sa tip si eu. Inchideam ochii si ma rugam sa apara din nou o vorba din alta parte care sa ma salveze. Si in sfarsit, atunci s-a pronuntat…

“ Ca acest…copil , ca parca asa i-ai spus, vrea sa…il adoptam. Amandoua. Impartim custodia.”

Sa impartim custodia? Da’ ea chiar credea ca eu am 4 ani si ca ma simt trista ca ai mai divorteaza. Daomneeeeee
Sa ma adopte? Nu vreau sa ma adoptati. Esti nebuna. Vreau altceva. Ce vreau?

“Si?” – Litera se aprindea din ce in ce mai tare.

Superb. Acum eram prinsa intr-o conversatie ce se petrecea cu bolta peste mine. Parca eram la un meci de tennis, ele jucau, iar eu eram fileul: sa nu cumva sa dam cu mingea in fileu ca pierdem meciul.
“Alo, sunt si eu aici. Poate incetati sa mai vorbiti de fata cu mine ca si cum eu nu as exista”.
Ma uit in ochii doctorului si ma ridic mai sus pe canapea crezand ca asa am sa le pot oprii. Dar, ca si in tennis, nu conteaza cat de sus e fileul, conteaza sa pozitionezi mingea in terenul adversarului.

“ Pai si intrebarea e tu ce vrei de la ea, nu ce vrea ea de la tine”

Iar s-a “mutat” pe fotoliu. Nu se poate opri. Face ce face si din orice spune reiese faptul ca e pe fotoliul ala nenorocit.

“ Eu vreau nimic de la ea. Nu mai vreau sa stiu de ea. Sa faca ce vrea, cu cine vrea. Am sa o sterg de…peste tot.”

Cata furie. Clar. Litera asta ma uraste rau de tot. Chiar o sa ma stearga de peste tot. Si eu nu am sa ma pot abtine si am sa reincep sa ii cer scuze, sa ii spun ca m-am schimbat ca sa continue sa vorbeasca, cu mine. Si o sa si cedeze. Si iar o sa ajungem in punctul asta in care o sa stam pe canapea.
Chestia e ca si eu vreau sa..o sterg. Sa nu ma mai gandesc la ea. Da’ fac ce fac si tot la ea ma intorc. Nu ma pot abtine. E cu obsesie la mine.

I isi ia brutal geanta si sticla de prigat de pe masa.
“ Nu pleca. Unde pleci? Stai femeie putin sa vedem ce facem….Nu pleca, te rooog”

Se trage la marginea canapelei si se intoarce la 90 de grade spre mine. Simt ca o sa ma plesneasca dar…nu o sa o faca.

“ Nu ma mai cauta. Nu mai ai ce discuta cu mine.”

Intotdeauna Litera a fost amuzanta. Am si zis ca ma facea sa rad foarte mult. Cica “nu ma mai cauta”. Da nu crezi ca am incercat sa fac asta deja, femeie? Si uite ca nu am reusit. Iar pe langa asta, sa zicem ca nu te mai caut, ca imi mananc unghiile si ca ma frec sa nu mai continuui sa fac asta, nu uita ca stiu unde locuiesti. Iti cunosc masina, jobul, blocul, apartamentul. Aici ai un dezavantaj in fata Celeilalte. Vezi? Pe ea nu pot sa o urmaresc. Adica pot, numai ca imi lipsesc niste detalii pe care as vrea sa le aflu numai ca incerc sa nu le aflu.

“Dar nu pot…” – hai ca si pe asta am zis’o. Oare chiar nu pot sau nu vreau sa pot? Intrebarea asta face parte din “cartea” Celeilalte. Ea mi-a aruncat-o intr-o zi si de atunci tot imi misuna prin creier.

“Bay, nu ma intereseaza. Te restrictionez.”

Serios? Chiar ai face asta? Dar am fost prietena ta. Am stat la cafea si la tigara si la barfa si….Da. Cred ca ar face asta. Bine. Ok. Pleaca. O sa te mai caut fara sa te gasesc sau cand am sa te gasesc o sa ma ia politia si uite asa o sa am dosar si la sectie ca tot spuneam intr-o zi ca numai acolo imi lipseste unul.

“Ok” – Ce “ok”? I-am zis ok ca sa ce? Sa o fac sa plece? Probabil…M-am cam saturat de aerele ei de…doamna. Hai, ia-ti poseta si sticla de Prigat si pleaca. Du-te sa fumezi o tigara si sa ma injuri. Atat poti sa faci.

S-a ridicat, s-a indreptata tafnos spre usa, a zis un “La revedere”, a trantit usa si a plecat. Alfabetul nu mai avea Litera I. Din momentul ala, pentru mine, alfabetul trebuia sa functioneze fara o litera. Cum mai aveam sa scriu fara I? Cum mai aveam sa vorbesc fara I? E imposibil sa faci asta. Imi era imposibil sa ma gandesc la asta, dar o faceam.

Liniste.
Ma indepartez de Cealalta si ajung fix pe locul unde obisnuiam sa stau.
Doctorul rasufla. Eu rasuflu. Cealalta…ghici? Zambeste.
Puteam sa jur ca I o sa fie cea care o sa plece prima. Doar e o doamna, se respecta. E un om coupat: trebuie sa isi suna copiii, sa ii ia de la scoala, sa le gateasca, sa ii ajute cu temele. Nu mai are timp sa rezolve problemele si cu alt…copil. Super. Am ajuns sa ma caracterizez prin cuvintele ei. Sunt pe drumul cel bun.

“ Tu nu pleci?” – ce prostie am intrebat. Nu voiam sa plece, dar ma asteptam sa isi ia telefonul si sa ii ceara un “pai” Literei in fata scarii.

Ma uit spre ea si astept un raspuns. Hai azi, zi-mi ce vrei sa faci si tu ca sa terminam o data cu taraboiul asta. Ia si tu o decizie din asta cu restrictionatul iar eu o sa ma duc de buna voie sa fiu arestata, macar sa stiu o treaba.

“ Nu. De ce? Vrei sa plec?”

Wow. Stai bine acolo, pe fotoliu? E comfortabil? Doresc un ceai daca nu te superi si stai sa iti spun ce revelatie am avut saptamana trecuta….

Imi intorc dovleacul in directia doctorului insa brusc imi cade in podea si raspund cu jumatate de gura:

“ Nu. Vreau sa stiu ce vrei sa faci..”

Se intoarce pe partea dreapta, in directia mea, isi urca bratul pe spatarul canapelei si isi lasa capul sa cada in mana dreapta. Apoi, iar cu zambetul.

“Pai tu ce ai vrea sa fac?”

Pe bune? Ma intrebi asta? Vrei sa o spun cu voce tare, sa iti desenez, sa te sun, ce pizda masii vrei sa fac?

Raspund cu acelasi cap in podea:

“ E vorba de ce vrei tu sa faci, nu de ce vreau eu” – Moooama, parca traiesc un 8 noiembrie continuu. Traiesc ziua aia in care ti-am zis acelasi lucru ca sa…ma salvez pe mine din a lua o decizie probabil. Dar pana la urma, tot eu am luat-o si atunci, asa ca as face bine sa o iau si acum. Hai may ca o o iau si acum. Iti spun si acum ce as vrea sa faci daca iar ma intrebi. La urma urmei, mai conteaza? Oricum o sa faci ce vrei.
Gata. Acum trebuie sa prind curaj, sa ma uit la tine, si nu pe langa tine sau pe pereti sau la domnul de pe scaun si sa iti spun. O fac:

“ Vreau sa…nu pleci.” – Nu e complet, dar macar am zis un ceva.

“ Nu plec. Eu tot aici raman. Nu am unde sa plec. Stii, asta e spatiul construit de mine. Eu mi-am montat mobila aici. Ma rog nu eu personal…”

Ha,ha,ha, gluma de la ora 4. Sa glumim acum, ca asta e momentul oportun.

“ Bine, bine, dar…” – ma tineam sa o intreb ce o sa faca cu mine: o sa ma mai vada, nu o sa ma mai vada, o sa ma trimita in alta parte, nu o sa ma trimita. Insa, normal ca nu puteam. Iar eram in situatia aia cu…fusta. Tot vreau sa o intreb de ce e in fusta de luni de zile da’ nu pot. Asa si acum.

“ Te restrictionez eu altfel, daca vrei.”

Da. Vreau. Vreau?

“Bine” – Am fost de acord. Mi-am dat accept-ul. Deci pana la urma, am ajuns…de unde am plecat minus o Litera.

Doctorul se ridica de pe scaun, isi aseaza hartiile (pe care le tinuse atata timp in poala), pe masa, isi incruciseza bratele in fata noastra si mi se adreseaza:

“ Pai si atunci? Care era pana la urma problema lor cu tine?”

Nu stiu.
Aveam aceleasi obsesii pentru amandoua.
Amandoua hotarasera sa ma restictioneze. Diferenta era ca una se hotarase sa plece bombanind, iar Cealalta nu.
Stiam oare, inconstient, ca asa avea sa se termine? Da.
“Pai si atunci?” . Atunci am vrut doar sa fac un show care sa imi confirme inlocuirea Literei I cu…Litera L.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s