Nu sunt altcineva. Nu m-am schimbat oricat de mult ar vrea unii sa creada asta. Inca imi mai doresc aceleasi lucruri si inca mai visez la altele. Sunt aceeasi. Vreau sa cred ca am ramas aceeasi eu pe care o iubesc. Cu toate astea…pana la urma…nu mai sunt aceeasi.
Stie cineva cum e sa te trezesti dimineata, sa te uiti in oglinda si sa nu te mai vezi pe tine?Sa nu mai vezi o persoana ci o simpla imagine? Da?Nu? Whatever. Nu e important daca stiti sau nu. Ideea e ca in momentul in care iti dai seama ca nu mai esti capabil sa te vizualizezi in oglinda ai nevoie sa te agati de…ceva. Eu am nevoie sa cred.
Asadar, vreau sa cred:
- ca toate o sa treaca si ca o sa redevin…eu
- ca lumea e un film care poate avea un final fericit
- ca am puterea de a ajunge departe si de a face ceea ce’mi doresc
- ca atata timp cat respir, nimic nu poate fi atat de sumbru
- in mine (pentru ca se pare ca mi-am pierdut aceasta abilitate, sau mi-a fost furata, sau am lasat sa-mi fie furata)
Nu sunt altcineva. Undeva in interiorul meu inca mai exist, inca mai respir. Stau ascunsa si incerc sa ies din nou la suprafata, dar de fiecare data ma inec.
Vreau sa cred ca totul este “a long December and there’s reason to believe” si ca “maybe this year will be better than the last”…
…si fix astazi, fix acum, dl.Adrian Despot mi-a readus aminte de o piesa care a zacut, aruncata intr-un folder, prea mult timp
