Da. In ciuda distantei, a frigului, a depresiilor, inca mai tin cont.
Cu toate ca am crescut, ca lucrurile s-au schimbat si ca niciodata nu vor mai fi la fel inca zambesc si imi spun…”la multi ani!”.
Cu toate ca “sunt libera sau asa ceva”, ca “vreau sa raman numai eu cu mine”, ca nu stiu “cate trepte au ramas de urcat” si ca sunt constienta ca “tot ce’a fost,a trecut” in fiecare an pe 28 februarie,ma trezesc dis-de-dimineata si urlu acel “La multi ani!”.
De ce? Pentru ca intr-un fel sau altul, de 4 ani…nu sunt singura!
